LASATA-SECULUI

N-am deloc pofte vegetariene! Și nici nu pot ține posturile religioase.Deși mi-ar prinde bine.
Dar nu pot uita fastul rural al Lasatei –Secului ( Lăsatei-de-sec), din gospodăria bunicului dinspre tată.
Om bogat, cu relații privilegiate. In sat și primprejur. Jumătate din comunitate era formată din fini si cumetri. Care veneau , cu respect și, mai ales, cu poftă, la chiolhanul « de dulce » din acareturile bunicului, dezmierdat « Moș Nică ».
Cu câteva zile inainte, bunica nu mai avea somn. Isi strângea ajutoare pricepute si pregătea numai bucate consacrate evenimentului. In seara menită, se adunau 20-30 de petrecareți,in frunte cu popa,primarul, invațatorul și se asezau pe laițe cu macaturi, la mese improvizate din lătunoaie. După ritual: « cum li-s anii, cum li-i rangul ».
In țipăt de viori si zdranganit de cobze,scoase de cumetrii-țigani,din Pârlita,se faceau urarile cuvenite, cu pruna galbena,invechita,Care nu prea avea păcat de oprire, in familia mea, nici macar in postul de sapte saptamani !
 Si se infierbanta ospatul.
Faceau cu ochiul, mai intai, coltunasii burduhosi de atata branza, impinsi pe gat de tuica din hectarul de goldane de Dupadeal. Tavaliti, coltunasii, prin unt ori smantana, la voie.
In străchinoaie vargate de lut, tronau pastrama de berbec, curcani si alt pasaret care se jertfisera, ca sa-si salveze timp de sapte saptamani de post neamurile din cotețe. Totul era devorat cu falsa indiferenta, accentul căzând pe vinul licoros de fraga,ce nu mai avea timp sa-si etaleze mărgelele.
 Țiganii lălăiau, unii meseni ieseau la joc ; cei mai multi nu se ridicau(nu puteau ?!) ; dar tropoteau la mese, din picioare, ori se legănau in ritmul jocului si-si indemnau soațele sa-l joace pe cumatrul/nașul Nică.  De  învartea, vesel, deodata , sub « răutatea aluziilor cu văzutul puței finuțelor », cate 4-5 mândruțe.

Târziu, dar riguros inainte de miezul noptii, musafirii se duceau (mai degraba erau dusi de nevestele mai suferitoare la chef) spre case.
Bunica suporta, mai departe, greul : spala bine , cu leșie, strachini, linguri si linguroaie de lemn, oale si le urca in podul casei.
De acolo era adusa in blidare, « vesela » absolut noua, petru folosința de post. Abia in zori se aciua si ea pe un colț din patul posedat abuziv,da-a hoarța, cu sforaieli, de capul casei.
Si începea Postul Mare !

Numai eu rămâneam gata să dau iama prin chiupurile cu afumături ; de unde scocioram cu degetele,numai macra si cârnații ; si-mi astâmparam setea cu oua crude,din coșărcile uriase.
Mam’bătrâna se prefăcea ca afla abia in Saptamâna-Mare,când mă probozea si mă trimitea la spovedit. Vrednicul nostru popa asculta, zâmbind, jălania mea de căință, îmi sorocea "mătăniile" cuvenite, să mă scoată curat de păcat.
 Până a II-a zi,când recădeam in vinovăție!
 Așa n-am putut eu deveni vegetarian. Nici măcar in Postul Mare!

Pare copiat din Creangă, dar a spus-o Calinescu: Humulesteanul a scris depre „copilaria copilului universal"
Deci si despre mine.
Fie pomenite chipurile bunicilor Nică și Catinca, pe care-i uit / le uit prea des chipurile, în vremelnicia mea fragilă!

NAVALNICUL

Intre numele date z^anului Dragobete, unul contrariaza : » Navalnicul », numele unei ferigi impozante. Legenda spune :
Pus pe shotii, dupa ce ii trece sorocul (24 februarie), Erosul nostru asteapta prin paduri sa vina la « pedepsit » fetele care s-au razbunat pe el, pentru ca nu le-a gasit un logodnic si s-au apucat sa lucreze, de ziua lui.
Incurcand cararile « pacatoaselor » care se cam lasau pacalite, Dragobete a dat si de Maica Domnului, ce trecea, in treburile ei, pe-o carare a codrului. Asa ca, dupa obicei , iese in cale, ademenind-o.
Maica Domnului il cearta cu asprime, pentru indrazneala , si-l preface intr-o planta viguroasa din umbra padurii. A numit-o Navalnic si i-a dat menirea sa fie de leac ; chiar si-n suferinte de dragoste.
In unele sate, tinerii ies la culesul plantei cu o capatana de zahar in mana, chiuind si zicand : « Cum navaleste lumea la zahar, asa sa navaleasca fetele/flacaii la mine ! »
O fi ?!iNCERCATI,ROGU-VA!

...CEL ISTET CA UN PROVERB

De la inceput,o constatare post factum : "foiletand" paginile despre enigmatica luna martie, m-am indispus de dimensiunile negazetaresti ale materialelor elaborate.
Singurele scuze ar fi ca tot nu le citeste nimeni, iar, daca se pacaleste cineva s-o faca,va gasi unele informatii mai greu de adunat din surse de specialitate, imprastiate in timp si... publicatii.
De acum, imi vine sa zburd in libertatea spatiului virtual si sa mai slobod cate o gaselnita ascunsa in rosatura unui soarece de biblioteca.
--------------------------------------------------------------------------------------------------
Nu ma lasa inima sa nu ma intorc la Dragobete-logodiciul si la acele logodne "in joaca"puse la cale atunci.Scriam ca satul afla despre ele si ca se proiectau chiar nuntile toamnei.Legat de ultimul cuvant ,mi-a venit in minte proverbul LUNGESTE, DOAMNE, BOALA PAN' S-O COACE POAMA !
Multi ani m-a mai intrigat aceasta zicere, fara sa-i prind talcul.
Cand, intr-o zi...

Dragostea,inceputa sagalnic la Dragobete, aluneca repede in juruinte si proiecte de casatorie. Nerabdarea tinerilor se loveste cel mai des de incetineala voita a parintilor,de amanarea,daca nu sine die, atunci, sigur, pe la toamna.
(Estimp,multe se destrama de la sine sau prin uneltiri complicate.)
Cele care se incapataneaza sa reziste provoaca o adevarata boala de nerabdare, de dragoste devoratoare.(Ca in mitul Sburatorului!)
Dar cum sa impaci lucrurile?;munca verii este istovitoare si grabnica,banii se iau de pe recolta,si,mai ales, vinul se cam termina ,pe la Pasti sau se "trezeste".Cum si cu ce sa faci nunta?
De aceea mi i-am imaginat pe bietii parinti,dand cu caciula de pamant, ridicand ochii spre cer si rugandu-se:- "Lungeste, doamne, boala (= dragostea nebuna !), pan' s-a coace poama(=se va linisti in poloboace vinul nou).
Nu arar, bietii de ei, mai suplimentau vinul trebuitor, pentru ca aparea si botezul!
Ce ziceti ,dragi parinti?Parca va aud inghitind, cu amaraciune, cuvintele invocatiei intru Domnul.

MARTISORUL

Am fost cat pe ce sa renunt la aceasta postare despre martisor din cauza iernii zdravene care s-a instapanit fudula. Pe un blog,cineva isi cheama admiratorii cu un »Craciun fericit » , in englezeasca inamica mie.
Numai ca un cronicar moldav mi-a mustacit, din alt timp, ca nu-s vremurile sub om, ci bietul om sub vremi ! Bine, chiar daca m-am prefacut ca nu inteleg ce insemna la el « vremi ».

Fermecator si descarcat, astazi, de magia pe care o continea in trecut, martisorul este multimilenar. (spuneam, undeva, ca l-am gasit, sub forma unui sirag de pietricele albe si rosii intr-un mormant neolitic, dintr-o asezare cucuteniana de la Valea-Lupului,Iasi.
Martisorul avea rol magic de a ocroti pe purtator de rele, intr-o perioada a anului acoperita de nefiresc pentru omul din vechime.Nimic nu inspaimanta mai mult, pe atunci, decat vremea instabila, zvarcolirile iernii aducatoare de boli,foamete, (merindele si nutreturile la capat) intarzierea vegetatiei etc.
Omul se proteja si el, cum putea : prin practici si obiecte magice. Intre ele, martisorul s-a pastrat, ca semnificatie, pana astazi.
Ne-au ramas cateva legende asupra originii sale.Una dintre ele zice ca Dochia (cea buna !) a vrut sa protejeze venirea primaverii cu o funie impletita din fire de lana alba si neagra. (E adevarat ca, la inceput, martisorul era impletit din fire de aceste culori, semnificand impletirea destinului din viata si moarte).
Alta legenda dezvolta un subiect puternic romantic : Baba Iarna a furat Soarele, ca sa inghete omenirea. Planul ei este dejucat de un flacau, Fat-Frumos, care se lupta cu Vantoasele , scapa Soarele din temnita si-l arunca pe cer.Numai ca , in lupta, este grav ranit. Se taraste , pe frunzele moarta din padure si, unde cadeau picaturile de sange din rani, infloreau ,pe data, ghiocei. Ultima picatura a cazut, insa, pe un petec de zapada, unde o gaseste iubita sa, plecata in cautare. Fata destrama din ie fire de matase, albe si rosii, inconjoara cu ele sangele, ia in palme zapada si o incalzeste la piept. Pe ie ramane o pata rosie.Toate fetele din sat si-au prins si ele fire rosii pe albul iilor.,spre amintirea sacrificiului voinicului..
In realitatea magico-istorica, la intai martie se prindea la mana sau la gat un snurulet din fire albe si rosii, ca sa-l apere, sa-l izoleze pe purtator de toate relele aduse de ramasitele iernii. Cercul magic inseamna la toate popoarele apararea , izolarea,spararea (zidul,santul la o asezare). Mai tarziu,s-a adaugat si un banut de argint la snur. Constante au ramas culorile : rosu = simbol pentru viata, energie, sanatate ; alb = credinta, sinceritate,fratietate,bine.
Martisorul era purtat pana la infloritul primului pom,cand era desprins si aruncat (agatat) intre flori.Era inca o forma de protectie : deoarece se stransesera toate relele in snurulet el trebuia pus intr-un mediu vitalist, pomul inflorit.

De la aceste practici, pur magice, s-a ajuns, astazi, la altele, afective, de socializare formala, comerciale. Domina kitsch-ul, se banalizeaza gestul, dar inca rezista !
Vorba ceea : depinde de CE si CUI dai, precum si de CINE si CUM primeste !
PS Mi-i ,totusi, dor de magarusii si purceii pe care mi-i atarnau, aluziv, pe piept, ucenicii!