ROMÂNII SUNT PROŞTI (scrie pe facebook!)

Nu mă simt deloc stânjenit de reprezentările pe care şi le fac occidentalii despre români. Ba, mai mult, mă amuză. Ştiu bine cine suntem, ce putem şi ce nu. Aş declara, ritos, că, în esenţă, ne vine ca o mănuşă genialul autoportret al lui Nică, după care “…nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci ( Brucan=20!) nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”
Loviţi in creştetul orgoliului, ne buricăm, să dăm cu copita în liaota străinetului apusean, care ne zic (nu ne fac ei!) hoţi, ţigani,cerşetori şi cum le mai vine la gură. Şi le vine din plin.
M-a amuzat ideea unora. Să pornim cruciada orgoliului românesc, pe facebook. Unde încornoraţii ne fac PROŞTI, noi să ştampilăm- DEŞTEPŢI; unde scriu HOŢI, noi să mâzgâlim cu plaivazul CORECŢI! Şamd. Aşa, Europa se va trezi, îşi va cere iertare şi ne va pofti în fruntea bucatelor. Ce idee tâmpită!
Să vă relatez o întâmplare recentă de la Roma. O fată dragă s-a dus pe-acolo, bântuită de nevoi, “să mai astupe o gaură” (nu râdeţi, răilor!) din bugetul de 75%. Batantă =slugă umilă, la un sarcofag de babă, leat cu Tutankamon. Aţoasa stăpână , lăudată fie-i umbra făcută pământului, avea două apucături: seara,înainte de culcare, sau după plecarea musafirilor, să numere argintăria şi, alta mai nouă, să se laude cu studiile înalte ale batantei românce şi s-o umilească faţa de prietenele ei, multiseculare.
Duminică de duminică, îşi invita “fetele” la cafea. Batanta intra cu tava, când auzea bătaia din palme a stăpânei,saluta cu respect şi aşeza, cu grijă, ceşcuţele în faţa persoanelor. Şi începea circul: stăpâna,ţipa furioasă să-i fie dată cafeaua aproape. Sluga se supunea tăcută, gândind că ar pierde, altfel, 33,33 de euro din gaura invocată mai sus.
Dar într-o zi îşi iese din pepenii de Dăbulenii lui Geoană şi scapă scăzut,dar inteligibil :ia-ţi-o singură, în chizda mă-ti! Baba –pe recepţie: chizda inseana in rumeno chiesa? Si, si segnora! Si se topi,ingrozită, în bucatărie. Stapăna se sumeţi mândră de cunoştinţele ei într-ale limbilor.Sluga înşiră la cruci,întru iertarea blasfemiei,neputându-şi şterge un zâmbet obraznic.
…merită să scriu ceva pe facebook la alegaţia italienilor că românii sunt proşti?!

SINDROMUL GÂŞTELOR

Spuneam că terminasem cu gâştele şi luam abecedarul de coadă. In Abecedarul meu, simbol al unei Românii pastoral – agrare, primul cuvânt pe care-l dezlegam era O_I =OI. În concordanţă perfectă cu ceea ce aveam de făcut câteva veri la rând: chiar păscutul acestor patrupede. Mult mai măreţ decât cel al gâştelor.
Totuşi, episodul cu zborul misterios al stolului, terminat, tragicomic, cu zmulgerea aripilor, mi s-a fixat în memorie şi m-a condus, după câteva decenii, la o descoperire epocală, demnă de Nobel: SINDROMUL GÂŞTELOR.
Liceul pedagogic rămăsese cam singurul în care studiile se întindeau pe 13 clase. Şi toamna ce să vezi…
Intrau elevii din acea ultimă clasă, descumpăniţi , abătuţi, în băncile ridicol de mici pentru ei şi-şi pierdeau privirile aiurea. Nu auzeau întrebări, gângăveau răspunuri trunchiate sau anapoda, stăteau cu urechile ciulite.
Atunci, prin geamurile largi , a tremurat un gâlgâit de gâşte sălbatice. Plecau ! Nu ştiu cum, dar simţeam foşnetul gâştelor mele care m-au lăsat mofluz altădată, ţintind SUDUL.
Când am revenit , după pauză, clasa era goală. Şi a doua zi!
I-am găsit, vlăguiţi, apatici, discutând despre colegii lor,care, la alte licee, dăduseră bac-ul şi admiterea pe la facultaţi . Numai ai mei stăteau pleoştiţi, precum gâştele lecuite de mama să mai zboare.
Am revăzut scenele ani la rând şi am identificat extinderea dorului de zbor, în toamnă, de la gâştele copilariei,la tinerii siliţi să mai rămână încă un an în liceu.
Si, împreuna cu ei,am numit fenomenul SINDROMUL GÂŞTELOR SĂLBATICE !

GÂSCANIADA ( II )

Mi-i teamă să revăd postările anterioare , pentru că aş descoperi o mulţime de datorii neonorate, datorii suverane, cum îs numite în economia crizei. Mai clar, îs dator vândut!
De ex., la povestea cu gâştele anunţam descoperirea epocală, făcută spre toamnă, când urma să primesc patalamaua de absolvire a cursului premergător abecedarului.
Numai că…
A dat nebunia-n gâşte! Pe bune.
Pe cer, se înfigeau agresiv nişte lănci cârâitoare, adevărat cap-compas către sudul fascinant; plecau gâştele sălbatice. Ţipetele lor făceau să vibreze aerul, producând infiorarea cârdului meu paşnic: Cele bătrâne găgăiau a răspuns,ţinteau cerul,cu lăsarea capului când pe-o parte,când pe alta şi dădeau semnale secrete.Nu mă prea supăra comportamentul lor, pentru că îmi impusesem Pax Magna şi ceream respectarea ei.
Dar orătăniile mele ştiau altceva. Au prins să încerce a zbor! Mă stricam de râs cum îşi repezeau aripile se ridicau câteva palme în aer şi cădeau caraghios, ca bolovanii. Numai că progresau văzând cu ochii.Am ajuns să fug după ele,să nu le pierd.
Într-o zi s-a produs catastrofa: la început s-au strâns ciopor, una-n alta, cu ciocurile jos, clămpănind a întrebare-răspuns. Apoi şi-au ridicat aripile agresiv, au vâslit aerul, au rupt-o la fugă, decolând toate, deodată, spre sud. Nu mai cădeau, nu se mai împrăştiau, ci o ţineau una.
Am încremenit. Nici măcar nu schiţasem vreun început de fugă. Erau deja departe, aşa ca am venit la mama, gâlgâindu-i păţania în plâns.
Nu m-a bătut, nu m-a certat, ci a luat-o repejor după gâştele care se mai zăreau ca o pată în zare. Eu după ea, cu ciudă răzbunatoare împotriva mişelelor .
Aşa am ajus în satul vecin , unde gâştele mele erau oprite care prin pomi,care pe case,prin curţi. A durat o vreme până când se aflau toate cetluite cu legături zdravene, ca haiducii lui Coroi, prinşi de poteră. Le-am adus cu o caruţă, acasă. Mama le-a luat , pe rand, şi le-a tăiat nişte pene mari, “vânturile”, ca să nu mai poată zbura. Când le-am văzut cum arătau,ca o oaste înfrântă, mi-a venit să plâng de milă şi le-am iertat pentru necazurile pricinuite.
Dar venea abecedarul cu O+I=OI şi am trecut chiar la oi, vara următoare.

TREI IEZI

Trei, Doamne ! Si toţi trei sunt bărbaţi: doi, gemeni , de cinci ani şi voinicosul şef de trib, de aproape şapte.
Mama este educatoare, într-un sat apropiat târgului,cu postul în piuneze, din cauza micşorării drastice a efectivului de preşcolari. Aşa că s-a pus pe refăcut efectivul cu forţe proprii . Dumnezeu i-a dat un deget de ajutor,adică două-gemeni. Zilnic, îi încarcă in Dacia veche şi-şi înşira cei trei ieduţi la măsuţele grădiniţei din sat, unde i-a înscris triumfătoare în catalog.
Curios este comportamentul gemenilor. Mereu se hârjonesc cu şeful. Dar, curios, niciodată nu-l încolţesc împreună. Când începe unul,celălalt geamăn,anunţă : “eu mă abţin” ( de la ceartă,bătaie sau ce mai e).
Mai ieri, la mare tărăboi, şoferiţa le striga că o deranjează să ia o curbă periculosă .
Cel mare: se poate răsturna maşina! Primul geamăn: şi murim! Al doilea geamăn,impasibil: eu mă abţin de la moarte!
-Aşijderea, adaug eu galanton!