Spolocania

La 27 FEBRUARIE, anul acesta, e o zi mai specială în viaţa credincioşilor români : prima zi din lungul drum al postului mare, cel al Paştilor.
In copilarie , de azi înainte, nu tu carne,nu tu ouă, nici lapte, ici-colo câte un peşte uscat, o scrumbie sărată, vreun ţâr,ceva, care ne mai aducea aminte de huzur!
Până şi lingurile de lemn sau străchinile de lut ,cu flori stacojii,erau duse în pod,intr-o ladă ferecată şi înlocuite cu altele noi.
Era SPOLOCANIA !

SOS

Sunt sinistrat. Gerul asta de Yrkutsk mi-a inghetat conducta de apa. Am incercat cu foc mare, cu flacara de butelie, cu limba. N-a mers. Am ajuns si de râsul gaiţelor care mă scot din placuta amortire cu propuneri generoase: ba sa trec la secta aia de-şi bea udul; ba sa aleg o solutie geriartrica de conservare; ba sa-mi aducă o pasarica apa-n cioc. Ce mai!? Mama ei de lume!
Aduc zapada cu galetile , umplu cada, dau caloriferele la maxim si astept sa obtin apa, ţopaind cu pantalonii in vine, sub presiune!
Cu setea e mai bine: vin roşu,gros , pastos. Cănile, cate una la fiece masa, le trec prin zapada din cadă,sa se patineze.
Asa, cu vinul ăsta, am descopetit ca am compus o poezie. Mai intai am zis ca am citit-o pe undeva. Aducea a Topârceanu! Dar ma jur ca n-am memorat-o niciodata si o zic toata ziua prin casa, pe nerasuflate.Deci am născocit-o eu.
O idée: daca mai tine mult ingheţul conductei de apa, cu vinuţul meu rosu-sânge de Crist, rescriu toata poezia româna.
Ca sa nu credeţi ca am luat-o razna, aşez mai jos, ca proba, prin autodictare: