Greşeală "boierească" de exprimare

O greşeală „boierească” de exprimare este tot mai frecventă la” obrazele” subţiri din politichie.
Apare la noi din conjuncţia franţuzească OR. Şi are, uneori, sens adversativ, precum DAR, ÎNSĂ, alteori, sens conclusiv ca DECI, AŞADAR.
Ex. „ Mi-a promis ceva, or, ştiu că nu se prea ţine de cuvânt.” (Aici cu sensul DAR, ÎNSĂ.)
„A decis să ajungă pe Amazon; or, pentru asta, se pregăteşte intens.” (Aici cu sensul de AŞADAR; DECI.)
Probleme:
1. Se confunda cu ORI, conj. conclusivă, care exprima altceva = SAU.
2. Se pronunţă greşit "ori”, în loc de” or”.
3. La sfârşitul textului după care stă (prop., frază) se pot pune: punct [.] , virgulă [,], punct şi virgulă [;].
4. După OR se pune totdeauna VIRGULĂ!
Un şugubăţ îmi spunea că el nu face niciodată greşeli la scris, pentru că, acolo unde nu ştie cum să scrie, caută altă formulare bine cunoscută.
Isteţ individ!
Ps Aceste rânduri au ca scop să fugărească orice curios de pe blogul meu.

Cu un neuron treaz

Într-o lume în care bălăcăreala este forma de supravieţuire politică, sunt fericiţi nu cei săraci cu duhul , ci, aceia care au în dotare doi neuroni în plus, adică o pază bună pentru a-i feri să se amestece în tărâţele porcilor.
Eu n-am decât unul, şi acela doarme tot timpul,încât sunt invadat zilnic de tot felul de gândaci veninoşi.
Momentan, câteva minute, neuronul meu vrea să-mi arate cât de harnic e, de aceea, în postul de faţă n-am nimic de comentat într-ale politicalelor. Doar câteva gânduri „civile”. Ele traversează o poezie mult dragă mie, ca să ajungă la versul:
„ Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el”.

(„Vii, vecinici, din gingăşia prăselelor cumplite,
Albiră dinţii-n pulpă, intraţi ca un inel.
Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el.”
I.Barbu:”Nastratin Hogea la Isarlâk” )
Declar cu mâna pe tot ce-am plagiat că nici în filozofie, nici în poezie, nici în dogmatică, nici altundeva n-am găsit ceva mai tulburător!
Desăvârşit în cunoaştere, atingând absolutul misterelor balcanice, hagi* devine o monadă**, echivalând autocombustia. Prin înfigerea dinţilor în pulpă, ca sa-şi asigure hrana veşniciei, Nastratin realizează o perpetuă împărtăşanie, precum cea christică. Pun acest vers alături de eminescianul “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”, din “Oda în metru antic”.
…………………………………………………………………………………………………..
*hagi= creştin/musulman care s-a închinat la locurile sfinte, Ierusalim/Mecca; asimilat cu sfânt.
**monadă = unitate eterna a Universului;prin extensie, aici,unitate a fiinţei eterne, dumnezeire. În fizică-cea mai simplă formă de structurare a energiei necreate.

BAC-ul ( I )

Mă supun „propunerii de la servicile” şi postez ( ! ) catrenul injurios la adresa conducerii ţării, scris cu un secol în urmă, de Păstorel Teodoreanu, pentru a nu fi citit, că-i otrăvitor:

Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării!
Şi acum,lăsând problemele politice de capul lor, să brodez puţin despre bac-ul care-şi crapă păstăile bine coapte, producând emoţii. Curg informaţii, acuzaţii, justificaţii (pt.rimă), lamentaţii, lăcră-/reclamaţii; de toate, ca deobicei!
Dezastruos! Dar al naibii de real.
Se caută, pătimaş, vinovaţii: primul, Funeriu, cu blestematele lui de subiecte , lăsate- măr otrăvit- izgonitorilor, tot ale lui camere de luat vederi, care înspăimântă pe cei care vâră mâna în bancă după copiuţe, exigenţele exagerate ale examinatorilor: şi cam atât!
Dar valorile naţionale adevărate nu contează? Nu trebuie să ştim odată cât ni-i de bolnavă, de ignoranţă, mintea?
Vrem”o ţară ca afară”,vrem civilizaţie, bunăstare, performanţă: dar cu nemuncă nu se poate!
Prima obligaţie a societăţii, ca întreg,impune clarificarea tezei CE VREM!?
Adică să înţelegem că inteligenţa naţională este distribuită (ca peste tot în lume) pe structura curbei lui Gauss ( n-o pot desena pe scula asta blestemată!, dar aş povesti că e ca un clopot: pe extremele de jos, cu numere mici, avem pe stânga –nu politică- tâmpiţii absoluţi, iar pe dreapta-idem!- geniile. Şi , în vârf, mulţimea, aurea mediocritas!*, noi, producatorii de rând ai hranei zilnice.)
Iată punctul de plecare: evaluarea „la sânge!” a grupurilor quasi omogene şi direcţionarea lor spre nevoile sociale.Cu condiţia sfântă, ca orice individ dintr-o grupă valoricaă să aibă acces , probat prin testare exigentă, la oricare altă grupă!
Dar la noi, ca la dracu’!
Mai întâi, să umblăm la Constituţie: după încă ignorata zicere cu nimeni nu-i mai presus de lege (vezi ocnaşii care colcăie la votarea legilor!), să scriem, întru respectarea sacră că la trebile cetăţii se va respecta promovarea numai a valorilor trebuitoare dovedite!
Or, valoare nu-i furtul= plagiatul, nici impostura, nici pila.
Cum, mama celui cu coarne ,să pui ministri şi chiar prim-ministru nişte hoţi?!
Concluzia 1. Să măsurăm continuu, în şcoală şi la examene, valoarea reală şi să orientam tineretul spre sarcini ocupaţionale corespunzătoare valorilor si capacităţilor dovedite.
Altfel ne furăm singuri căciula!
………………………………….
*Calea de mijloc aurită= folosită mai întâi de Aristotel, preluată şi de Horaţiu. La ei nu are sensul, mult răspândit astăzi, de mediocritate, nonvaloare, ci însemna o cale de mijloc, echilibrată, utilă

Declaraţie la ciripitori

Declar în faţă la organele ciripitoare de pe net că EU (nu Uniunea Europeană, ci pron. personal-nota ciripitor deştept!) iubesc orice putere ajunge la cârma ţării.De aceea, condamn cu sinceră mânie proletară pe un instigator, Păstorel, care m-a dus (indus-ciripitor deştept )în mare eroare cu textul de mai jos:

Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării!

Drept pedeapsă, rog să fiu obligat să postesc (postez!-ciripitor deştept )o lună acest text infam, pe blogul meu.Şi mai declar că avem sare destulă. Se lucrează cu poporul. De aceea ocnaşii sunt liberi şi la cârma Ţării.
anitzeiblogul

Cântaţi cu noi! ( pe melodii proprii, plagiate )

DIN BANAT PÂNĂ LA IAŞI
SE RESIMTE CRIZA SĂRII,
FIINDCĂ CEI MAI MULŢI OCNAŞI
AU AJUNS LA CÂRMA ŢĂRII!

( Păstorel Teodoreanu )

Zăroni--concluzii

Se cuvine să încheiem povestea tândălească a lui Zăroni, care ,dacă n-ar fi tragică pentru ţăranii de-atunci, ar fi demnă de ciclul lui Păcală.
A terminat ( ca şi unii de azi, la „ Spiru Haret”),facultatea şi, după ce a divorţat de

soţia care s-a opus să-şi bage pământul-zestre în colhoz, a mai trecut pe la alt minister banal; apoi a ajuns şi director la mare gostat.
Se întorcea des în satul natal, mai ales cu avionul şi dormea la Căminul cultural, zicând că asta-i singura lui legătură cu...
cultura. Moare în 1962, la 56 de ani. El deschide seria ministrilor nătărăi, continuată pâna azi de-alde Igaş şi, mai ales, de sindicalistul Liviu Pop.
Apropo, de miniştrii din ultima vreme, am găsit o genială epigramă a eternului Păstorel. Bucurati-vă de premoniţia lui şi întristaţi-vă de împlinirea ei:

Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării! DAŢI MAI DEPARTE!

Pentru descreţirea necazului, un ultim banc cu Zăroni (plagiat, ca şi restul!)

La salutul-plecăciune al lui R.Z., Dej îi răspunde:
-Să trăieşti, Romulus Zaronius!
-Dar bine, şefu’, chiar mi-aţi uitat numele?!
-De ce te superi? Ţi l-am latinizat puţin.
A doua zi, o întâlneste Zăroni pe Ana Pauker şi o salută:
-Să trăieşti, tovarăşa Anus Paukurus!
-Ce, tovarăşu, nu ţi-i ruşine să vorbeşti aşa?!
- De ce vă supărati pe mine? V-am latrinizat şi eu, puţin, numele!

De-acu, şoo! pe Pop!

Zăroni în poze şi în câteva concluzii

Prim-ministrul Groza şi vizitiul-ministru Zăroni

Zăroni, în tinereţe, la moşia lui Groza

Zăroni la un miting electoral

Plagiat dupa Cristian Muresan- Contributors

Există un timp al analizelor fine şi al dezbaterii, al opiniilor aşezat exprimate şi al contra-argumentelor, al schimbului de replici, al dialogului şi al compromisului. E timpul normal, cel democratic, cel care aşează societăţile într-o matcă liniştită şi face suportabilă viaţa în comunitate. Există însă un timp anormal în care hoţul îţi pătrunde în casă prin efracţie, e conştient că l-ai descoperit, şi totuşi, îşi pune în gând să-ţi risipească într-o clipă toată agoniseala de-o viaţă. Cum reacţionezi ? Il inviţi la dialog ? Te retragi în podul casei să îţi scrii impresiile despre infracţiune pe blog? Îi citeşti pasaje din Biblie încercând să îl persuadezi ? Faci petiţii împotriva jafului şi fugi în vecini pentru semnături ? Nimic din toate acestea în registrul unui proprietar care vrea să îşi apere ograda într-un mod eficace. Primul pas e riposta viguroasă cu armele care îţi cad în mână. Al doilea e analiza lucidă a sistemelor de securitate ale casei care au dat greş şi nu au împiedicat hoţii.

România, casa noastră, e călcată în picioare de hoţi! Avem o casă mică şi sărăcăcioasă în care am strâns, cu sudoare, timp de 20 de ani minumul necesar pentru un trai decent. Nu avem destulă zestre pentru toti copiii şi mulţi dintre ei şi-au luat lumea-n cap fugind prin vecini, la mai bine. Instinctul proprietăţii trebuie însă să ne împingă la a ne apăra cu dinţii cele strânse într-o viaţă (democratică). Dacă riposta întârzie să apară suntem moi, laşi ori mămăligari şi ne merităm soarta.

Nu mă interesează că hoţii au arme performante în dotare. Nu contează că au fragilizat/idiotizat mental cu Antenele lor nocive jumătate din populaţie. Nu mă impresionează că licheaua comunistă, Dan Voiculescu, e în spatele circului, la butoane, asmuţindu-şi armata de slugi, seară de seară, şi folosindu-se de cele două marionete USL-iste pentru a scăpa de zdup. Nu vreau să ştiu că vor avea toată puterea în România şi vor urma represaliile. Nu depindem de ei! Ne-am câştigat independenţa muncind şi fiind performanţi într-un mediu concurenţial. Creierul nostru nu le aparţine (cum de altfel nu îi aparţine nici lui Băsescu sau altora). E şansa şi datoria noastră să îi facem să se simtă ca dracu’. Să nu-i slăbim din priviri. Să nu-i lăsăm să se bucure nici o clipă de cele uzurpate. Să-i hărţuim. Să-i arătăm cu degetul şi să-i dispreţuim. Să-i tocăm mărunt şi metodic aşa cum fac şi ei cu visele şi speranţele noastre. Să-i ţinem sub presiune până innebunesc. Au nervii tari, însă nu e nimic mai frustrant decât să nu te poţi bucura de cele subtilizate în linişte. Să facem gălăgie. Să nu-i lăsăm să doarmă.

Cum se linge o îngheţată

Nu sunt un om serios! Dixit! Mă pliez, de-o viaţă, pe timpurile succedate, cu lăcomie de supravieţuire. Şi omor, pentru ele, câte o culoare din minunea dumnezeiască a curcubeului.
Azi, portocaliul din harta evenimentelor meteo, înlocuind cu roşu. Pe toată ţara!
Caniculă, cuptor: Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş,-
Încet cadavrele se descompun.
Lipsă pontalelele (le-le-le-frumos!), deci e plagiat din Bacovia!
Ca model de pliere pe vreme, vă propun să lingeţi o îngheţată; una uriaşă. Mecanismul lingerii nu-i nici el original, ci originar, adică vine din străfundurile începuturilor românismului (unde ne bagă, în mama, vesticii, când ne prind la furat= plagiat!).
Deci, ca artişti pe lins, s-o demonstrăm cu îngheţata, pe vreme roşie. De caniculă.
Se ia materialul didactic din piaţă, recomandabil neplătit, se ridică în soarele roşu, la nivelul frunţii şi se contemplă. Nu faceţi exces, că nu-i guvernul îngheţat înăuntru.
Apropiaţi de buzele fremătânde a poftă ( ca atunci când vă vede şeful!).
Scoateţi limba din rădăcini, arcuită agresiv spre obiectul adoraţiei.
Atingeţi , de la uşor spre tare şi de jos în sus masa gelatinoasă. Înghiţiţi, fără înjurăturile însoţitoare în gând, din cazurile profesionale.
Ţineţi limba arcuită bine şi faceţi drumul pe invers. După trei cicluri, contemplaţi din nou îngheţata mai mică, în soarele mai mare. Mulţumiţi cui vreţi; norocului, şefului, partidului,vânzătorului, dacă nu-i deputat.
Repetaţi acţiunea până când mâna întinsă în eter va ţipa goală, în pojarul roşu.
Aduceţi-o iute la gură şi lingeţi, lacomi, ultimele arome ale cornetului fascinant.
Atunci veţi avea revelaţia apusului de soare roşu. Într-o urnă…funerară!

Notă: ora oficială a exerciţiului de lingere este 11,11 ziua; că doar n-oi linge îngheţata noaptea.Mai sunt şi alte obiecte adorate pentru acea vreme!

ZĂRONI (II)

Fac o precizare: Zăroni a devenit pentru mine, acum, un simplu pretext şi-i fac o nedreptate când pun pe seama lui atâtea idiotisme. Până la urmă, era un ţăran cinstit, gospodar, care vorbea fluent germana, dar stâlcea româna. Înaintea lui, şi chiar a lui Bulă,ar trebui pus un alt ardelean, sindicalist pe post de ministru al "şcoalelor", Liviu Pop. Ceea ce mai scriu despre Zăroni citiţi a fi pe seama lui Pop!

Ca să atragă simpatia mulţimii, la un miting de la Râmnicu-Sărat, zice:
-Dragi râmniceni-săraţi, destul s-au căcat boierii pe capetele voastre. E timpul ca să mai deschideţi, şi voi... gura!

Renunţând la ţoalele de-acasă, Zăroni se prezintă la birou cu un pantof negru şi altul maro. Groza îl vede şi-l trimite să schimbe incălţămintea. Se întoarce tot cu un pantof maro şi cu unul negru.
La mirarea stăpânului,răspunde încurcat:
-Conaşule, i-am schimbat, dar numai pe ăştia i-am mai găsit acasă!

Groza, mare gagicar,îi arată lui Zăroni o actriţă de mâna a II-a şi-l îndeamnă să-i scrie un bileţel. Scote ministrul un creion chimic, rupe un colţ de hârtie şi aşterne:
"maţ fermecat sunteţ unsoare". N-a mai văzut-o!

Purta mult timp ciorapii nespălati şi-i duhneau picioarele. Dej îi face dojană şi-i dăruieşte cinci perechi de şosete. A doua zi, la teatru e vecin de fotoliu cu Dej. Puţea a picioare murdare, de trăsnea.
Gheorghiu-Dej, intrigat, îl întreabă de ce nu şi-a schimbat şosetele.
-Mi le-am schimbat, dar am tras şosetele noi peste cele vechi, să nu se murdărească,se umflă în pene Zăroni.

Ca să potolescă bancuriştii, care la Capşa se întreceau în poante pe seama ministrului agriculturii, Groza îl obligă să se înscrie la Agronomie (pe bune!). Chemă decanul la el şi-i dădu două întrebări pentru admiterea lui Romi, iar ultimului, şi răspunsurile.
A doua zi- examen:
-Cum se cheamă ţara condusă de un rege?
-Regat!
-Dar cea condusă de un împărat?
-Împărăţie!
Plăcut impresionat de răspunsurile ministrului, decanul încearcă încă una, de la el:
-Dar cum se cheamă ţara condusă de Groza?
-Grozăvie!

Îl ştiţi pe Zaroni?!

Panseurile de mai jos mi-au făcut pofta de nişte bancuri.Am şi faţă pentru aşa ceva: cum deschid gura , fug ascultătorii unde văd cu ochii.
Ca nadă, celor mai lacomi, scot din naftalina vremii câteva poante cu Romulus Zaroni. Hăhăia toată ţara de isprăvile acestui prieten al premierului comunist Petru Groza.
Când ruşii l-au pus la cârma României ocupate de trupele roşii, Groza şi-a numit vizitiul de la moşie (că era moşier comunist! ), un ţăran hunedorean, drept ministru al agriculturii.
Ţara a fost năpădită nu de recolte bogate , ci de bancuri.
Iată câteva, strecurate prin vremuri.

Pleacă ministrul Zaroni, cu avionul la Hunedoara, să-i aduca bucate şefului.
Groza îi dă sfaturi: în caz de pericol, ai paraşută; sari, numeri până la 10 şi tragi de sfoară, ca să se deschidă.
Chiar ghinion! Sare Zăroni, începe să numere şi se încurcă. Norocos, cade pe o căpiţă de fân, de unde se aude o voce speriată:
-Coane Petrică, ce vine, bre, după 8?

Se duce Zăroni la Groza să-i ceară o bucată din ziarul pe care acesta-l citea, pentru budă.
-Măi Romică, eşti ditamai ministru: scoate o sută de lei şi te şterge la cur.
Revine Zăroni cu degetele pline de căcat_
- ?!
- Păi, am avut numai monede de un leu în buzunar!

Auzind Zăroni de bancurile pe seama lui, cheamă securistul de serviciu de la uşă şi-i ordonă să afle cine le face.
Află că autor e unul, Păstorel şi dă poruncă să-l aibă în faţă.
- Tu ai făcut bancul cu avionul?
- Da!
- Tu ai făcut şi bancul cu ştersul la cur cu bani?
- Tot eu!
- Mă, dar tu ştii că eu mi-s ministru?
- Bancul ăsta nu l-am făcut eu!

Împăratul Caligula a făcut senator un cal; Groza a făcut ministru un bou!

Ora oficială: 10,12

Panseuri de dimineaţă

Urăsc presa online!
1. Nu poţi face şi tu, acolo, o colecţie, pe care s-o legi în piele, asortată cu mobila şi s-o afişezi în bibliotecă.
2. Nu poţi s-o tai, ordonat, în dreptunghiuleţe,pe care să le reciteşti, scremut, la baie, înainte de a le da obşteasca folosinţă.

Notă
Nu vă luaţi după ora afişată.Aşa merg la mine ceasurile! Oficial, e ora 8,53.

Vrem predicativă!

VREM DREPTATE! VREM PREDICATIVĂ! Câteva sute de adolescenţi şi, presupun şi de părinţi, au năpădit spaţiile din faţa unui minister rău-famat, în ultima lună (din cauza unui ministru gângav şi efemer).
Am auzit, în ultimii ani tot felul de vreri,scandate la sute de decibeli, dar asta cu predicativa e unicat in istoria protestelor. Cum adică să vrei „predicativă”?
M-a lămurit, îndată, zisa unei puştoaice:”Să fie considerata predicativă propoziţia care, în barem, apare ca subiectivă; ca să nu-mi strice media! Eu ştiu că baremul e greşit de la profa mea. Şi părinţii mei, care se pricep, mi-au spus ca nu-i subiectivă.Vreau punctajul , ca să intru la un liceu de elită!
Măi, ce dramă! Şi strada vuia: Vrem predicativa!
Fragedul ministru, lider sindical , gafeur de înaltă calificare, speriat de demonstraţia imberbilor candidaţi la liceu, se învârte, se scarpină, se răsuceşte şi decide: SĂ FIE PREDICATIVĂ! (Ce o să zică prim-ministrul de o asemenea zurbă? O facem, frate, şi predicativă,dacă o vrea poporul! )
N-am auzit în viaţa mea o mai mare minunăţie, aşa că am căutat textul cu pricina, să mă dumiresc.
Găsesc o frază banală chiar şi pentru clasa a VIII-a: „ Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii…” Se cerea alegerea soluţiei corecte din trei oferte: predicativă, atributivă, subiectivă.” Baremul valida soluţia „subiectiva”.
Mânecile suflecate, picioarele în apă rece, scărpinatul în cap preced, ceremonios, căutarea soluţiei.
1. prezenţa verbului copulativ ESTE marchează necesitatea unui NUME PREDICATIV (de identificare a subiectului : CINE/ CE este subiectul ). Îl găsim exprimat prin subst. DIFICULTATEA, care marchează „ ce este sb.”, =”ceea ce mă jenează”. Din superficialitate, putem aluneca uşor spre ipoteza că „dificultatea” ar fi subiectul, uitând rolul lui, amintit mai sus, de a identifica doar subiectul, semantic.
2. Aşadar, „ceea ce mă jenează…” rămâne, prin definiţie şi prin topică, subiectiva.
3. Isteţii-profi, părinţi, candidaţi-atraşi de identitatea semantică fac repede din „dificultatea” subiectul regentei şi din „ceea ce mă jenează” propoziţie predicativă. Fals!
Propoziţia predicativa stă înaintea regentei numai când are valoare emfatică şi presupune sublinierea acesteia: „Ceea ce mă jenează(aceasta, nu altceva!) este…”
4. Prin Ardeal a apărut şi ipoteza ca ar fi atributivă Probabil, crezându-se că „ceea ce” ar fi pronume relativ compus( dintr-un demonstrativ+relativ, ceea ce Gramatica Academiei respinge!).
…………………………………………
Nu vă speriaţi, nu aşa trebuia să gânească elevii: ei aveau algoritmi mult mai simpli, de tipul „El (sb.) este elev(n.pred.)", corespunzător frazei „ Ceea ce mă jenează ( subiectivă) este dificultatea (n. predicativ)”.
În rest , era ducerea lingurii la gură pe după cap, sau cumplit meşteşug de tâmpenie, vorba lui Nica!