miercuri, 30 octombrie 2013

In MEMORIAM



A plecat să-şi odihnească oasele DOAMNA. A plecat demnă, după ce s-a despărţit de fiul răpus la câţiva anişori, de soţ, de prieteni. Îi  mai colindau sufletul amintiri şi oameni dintre războaie, umbrele străbunilor,  unii cu sânge albastru- voievodal. Cel mai greu a suportat pierderea vederii. Ast'primăvară mă ruga să-i descriu tufele de liliac în floare,salcâmii şi teii din grădina potopită de culori.
Îşi ascundea lacrima.
Îi mai era dor de cărţile cu dedicaţii de la atâţia scriitori-prieteni...
De acum se va alătura strămoşilor, la temelia Moldovei. Ultim vlăstar al lui Ilie Bătrânul, mort pe la 1550,dar dătător de viaţă unei familii uriaşe, cea a Pilătenilor. 

Ps Am reprodus numai doua postări mai vechi. Poate am noroc să mai aştern măcar câteva crâmpeie din cele relatate prin ani de DOAMNA!


1. ADEVĂRATĂ ARHEOLOGIE FAMILIALĂ

Am avut patima arheologiei.Am săpat la mormintele cucuteniene de la Valea Lupului, sub viitoarea Fabrică de Antibiotice, la Dinogeţia. în Dobrogea, pe la Truşesti. Am avut , ulterior studentiei şi noroace chioare,să descopăr, de unul singur nişti minunaţii. Dar despre asta altcândva.
Acum, mă/vă pregătesc să descurcăm un încâlcit arbore genealogic, cu începuturile atestate pe la 1550, dar cu existenţă sigură mai veche: acela al Pil(l)ătenilor.( Voi folosi scrierea cu un singur “l”, cel de-al doilea adăugându-se, mai târziu, din ifose nobiliare. )
Am să înşir, încălcând reguli ştiinţifice elementare, numai trunchiul ascendenţilor Doamnei, omiţând celelalte ramuri, pornitoare din acelaşi străbun. Apoi, sacrilegiu, voi dispune datele în plan orizontal, din motive de ignoranţă într-ale computerului, cu precizarea că fiecare nume se constituie ca o treaptă scoborâtoare. Cifrele de după nume semnalează anii aproximativi,sau exacţi ai vieţii; alteori anii semnalează data când sunt găsiţi în documente).

Ilie Bătrânul –1550------------Pilat….------------Grigore 1614,1623,--------- Ionaşco Pilat,1637,1667, căpitan ,1668,------------N. Pilat-------------Stefan, vornic de poartă, vornic de gloată1688, 1700,1704,mort la Ţarigrad------------Gavril, 1723,vornic de gloată,de poartă1746, 1748,1754---------Vasile Pilat, biv ispravnic copii de casă, +1813----------Cristea, 1780—1833 (casatorit cu mătuşa scriitorului C. Stere )----------Cristache 1833--1904-------------Vasile, magistrat, 1884-1953---------Lucreţia ,1921
Ultimul nume din şirul de mai sus este cel al personajului care îşi poartă anii si nobleţea numelui prin Botoşanii tipului nostru.
N.B. Amintesc aici şi o altă ramură a Pilătenilor,din care au descins poetul Ion Pillat ,fiul său, scriitorul Dinu Pillat şi nepoata sa,scriitoarea Monica Pillat. 

DOAMNA


După lectura incitantă din C. Gane ,despre trecute doamne,căutam , reflex, chipuri misterioase, pierzându-se după faldurii grei din mătasea perdelelor de pe la vilele din târg. Dar cele mai multe case boiereşti fuseseră confiscate şi locuite acum de activişti cu origini proletare.
Într-o zi, pe strada Bucovina, după o dărăpănătură ovreiască, am remarcat armonia unei case prietenoase şi distante, în acelaşi timp, cu un pridvor flancat de stâlpi de stejar cu înflorituri discrete.Casa domnea într-o grădină sălbăticită. Lilieci şi tufe uriaşe de iasomie, umbrişuri de soc erau luate în stapânire de teii striviţi sub greutatea florilor.
În jur se revărsau valuri de mirozne , aproape sufocante. Era greu să poposeşti lung timp pe acolo, dar nici nu puteai rezista ispitei de a reveni. Aşa că am tot dat târcoale locului multe seri pe la sfârşitul unei luni de mai.
Încercam să ghicesc camerele,mobila, stăpânii casei.Sesizam doar nişte lustre-candelabre mari, pline de sclipiri din ciucuri misterioşi. Pentru mine, crescut la o lampă cu gaz şi nu arar la feştilă de lumânare, luminile acelea realizau un fel de fascinaţie halucinogenă din care mă zmulgeam numai luându-mi tălpăşiţa. Ca să revin şi să revin.
Până ce ,într-o seară, oprit o clipă în dreptul portiţei , m-am trezit intrebat: “Căutaţi pe cineva?
Parcă v-am mai văzut oprindu-vă".
M-am încurcat în nişte explicaţii infantile, ca să recunosc că-mi place casa şi vegetaţia.Vocea ,un alto catifelat, mi-a zis că pot trece a doua zi,să iau chiar un buchet de liliac .
Aşa am descoperit o doamnă din cartea lui Gane .

luni, 28 octombrie 2013

Cu râsu-plânsu' de printre genţi

Greu la deal cu boii mici;
Pune umărul să-mpingi!
Cam în aşa situaţie mă aflu eu: să scriu ceva de râs. Păi, nu cunosc altceva de care s-ar putea râde decât persoana mea. Şi, dacă mai pun şi o poză- bust cu  bască, ar plânge tot poporu’ de-aşa o arătare.

Aş încurca eu câteva vorbe, dar nu sunt sigur că n-or fi  copy-paste. Bunăoară, despre geanta  preotesei, croită din piele de pe un viţel. Încăpea în ea pomana unui sat măricel
Şi mai  avea o tainiţă numai de  dânsa ştiută, unde păzea, ca ochii din cap, o  răcliţă de argint; ţinea acolo, învălită în puf, mătărânga-minune, cumpărată de la un ţăran ce se lăuda că l-a blestemat Sânchetru să-i crească în ogor, în loc de popuşoi.
Bună povestea, dar,  parcă, de ea râdea hohotit Eminescu, de-i sclipeau ochii unui răspopit.
 Tai tot! …Nu se admite copy-paste! Rămâne originală doar geanta, care poate folosi de model cuiva.

 Altceva hazos mi-a zis  Trina, fata pădurarului din sat. Bine nutrită, bine împlinită, bine trecută şi cu hormonii ferfeniţă.
De fapt, o cheamă Catinca, dar, părându-i-se „ prea ca la ţară”,  mi-a cerut nişte derivate: Catinca > Catrina > Caty > Trina > Ina > Na! A ales, ca mai sus.
De curând, de când  şi-a făcut Ghiţă-Ciobanu antenă şi feisbuc pe  stâna - vârf de ţară, Trina de la poale doarme cu tableta sub pernă, ca să audă rumegat de  mioare şi vorbe de “mamă” de la baci. A aflat , îngrozită că îl paşte pe Ghiţă o cumpănă mare: ciopoare de cuconet urcă gâfâit  spre stâna lui. Dornice de nopţi cu stele şi cu brânză.
Şi-a pus Trina-n cap să-l salveze, aşa să ia muntele-n piept  (şi ce munte, şi ce piept!), pe scurtătură.
A  făcut pădurarul geantă mare din două piei de ieduţi braconaţi. Al treilea, cel cuminte din poveste, a scăpat şi-l pândeşte lupul.
Pădurareasa a pus în proţap doi purcei- merinde. Fata a auzit, pe surse, că  genţile târgoveţelor sunt ticsite cu  protecţii parfumate şi a înţeles şi ce protejează.
Aşa că, a tăiat şi ea din maţul gros al purceilor bucăţi lungi şi  largi,  după mintea ei fierbinte, le-a pus în mirodenii de cârnaţi şi la fundul genţii. După care a purces la vârf, să prindă prima la rând.
(  De aici nu mai ştiu; a trăsnit în antenă şi Ghiţă, n-are timp, nici chef,  să ceară Asistenţa tehnică.)

Ca  bonus că nu v-a pălit râsul, ceva urban.
 Piticul cel preaiubeţ, a pus ochii pe o preafrumoasă,preaproastă şi prealungă piţipoancă.
Şi i-a dat de toate, cât putea, şi putea!,  duce.
În fiece zi, îşi ridica piticotul de guler, să-l pupe pe creştet. Ca s-o scoată la  şopingăială-ceva pe englezeşte, care la ea,  la  Moldova,  se chema “târguială”.
Într-o zi, ajunge la un magazin de genti;  minunea minunilor!
Năucită nu prea înţelege ce, pentru ce sunt. Se repede, ia una,  o învârte şi-o suceşte şi şi-o tufleşte pe cap, ieşind din magazin pe o trenă de hohote. Piticul plăteşte ruşinat şi  se rostogoleşte după ea, urmat de veselii paparazzi.
.  




duminică, 27 octombrie 2013

Jocuri din Panem până în Gulag

ARGUMENT

Să scrii despre jocurile fiinţei tale, nu ca autor ci – făptuitor- „ să sparie gândul!”
Nu tu ţi-ai ales jocul, nu tu ai stabilit regulile nu tu ai stabilit învingătorii. Ai fost, doar, copil de trupă, apoi voluntar şi în final devii – dacă devii – rezervist, în afara jocurilor importante.
Pentru jocul propus în concurs îmi circumscriu, mai întâi, un cerc larg, guvernat de cuvântul „NEMIRA”
Într-un sector,  plasez un munte cu acest nume.
 Pe coamele lui m-au purtat paşii în studenţie, cu fata iubită. Jocuri fericite, vise năvalnice şi nerăbdătoare. Colorez totul în aur!
În alt sector şi în alt timp, pe o zonă mai vastă, am căutat locuri în care să zacă plumbi şi schije  în trupuri sfârtecate şi pietre devenite, de atunci,  roşii. „Fata moartă” e numele înscris şi colorat în sângeriu.
 Aici au luptat ai mei sub comanda locotenentului Ioan Misir. Aici au şi murit; numele lor mai dăinuie doar în în romanul  ofiţerului.
Mare om. Mare carte, mare uitare!
Al treilea sector cuprinde numele unei recunoscute edituri, căreia îi datorez o bună parte a bibliotecii mele (cam grea  pentru un aşteptat cutremur!) . Aici folosesc culorile curcubeului.
Ziceţi şi dv., cum să mă descurc între atâtea chemări?
Şi,  mai apoi, cum  să  mă înfăţoşez  cu stilul meu tropăit în faţa unor cerberi la straja cuvântului?Îmi şi imaginez,  la picioarele lor, vrafuri de manuscrise supuse caznelor pentru trufie.  

Laş nu prea mă arăt. Naiv- cât cuprinde.
 Să sclipuiesc, dar,  ceva despre jocurile destinului meu: puţin- puţintel!
N-am să pornesc de la Jocurile foamei, de Collins. Neam de neamul meu nu s-a juca de- a canibalismul, chiar dacă peste ochi i s-ar fi aşternut păienjenişul morţii. Ci de la un joc la fel de aspru. Şi tot al foamei şi al amintirii!
După război foametea a lovit Moldova mai dur decât măcelul lumii. Un tren al flămânzilor trebuia să descarce prin Ardeal şi Banat copii rupţi din familii .
Şi ai mei, disperaţi, au hotărât să mă dea „de suflet” cuiva care ar fi putut să –mi dea de mâncare.
Am fost suit în căruţe cu alte zeci .Mulţi nu ştiam încă a vorbi; nici ai cui suntem. Numai că, î n noapte, mama s-a furişat, în câmp şi m-a furat, fără ştirea nimănui. Nici a tatei. M-a ascuns câteva săptămâni, să mi se piardă urma. Şi am supravieţuit, într-un joc de copilărie mai dur decât acela din Panem!
Şi de jocul lui Ender am avut parte. Şi tot un guvern  m-a recrutat, dar nu pentru a fi antrenat la Scoala de lupta  ( nici nu eram şi nici n-avea nimeni nevoie de un geniu!), ci pentru a fi dat afară din orice liceu aş fi intrat. Plăteam rezistenţa politică a părinţilor,  arestaţi!
 Si-n  Urzeala tronurilor am fost prins: zidurile în  Europa ne despărţeau de ceea ce era normal-uman, şi ne obliga, în urzeala de planuri pe şerveţele de Yalta, să învăţăm canibalismul nu din Panem, ci din Gulag.
Încolo,  îmi rămâne timp să învăţ perfect scenariul prelucrat de Arghezi în „De-a V-ţi-ascuns”; că se învaţă tot în joc şi Marea Plecare şi dezvăţul de aşteptare:
Şi …”tata n-o să aibă putere
Să vie pe pe jos în timpul cât se cere
Din lumea cealaltă.
.......................................................
Puii mei, bobocii mei, copiii mei,
Aşa este jocul-
Îl joci în doi,în trei, 
Îl joci în câţi vrei.
Arde-l-ar focul!                            .
















                          

vineri, 25 octombrie 2013

Zigzag printre jocuri şi joacă

De data aceasta  chiar mă simt în plus şi mă întreb de ce nu-mi văd de lungul nasului.  Cu brânza, cu ştampilele - treabă de mânat vântul la deal, alte teme  se lipeau de inimă.
Dar cu jocurile electronice? Păi, ce ştiu eu face?
 Adeveresc vorbele unui Ionică, din Humuleşti, care spunea despre Trăsnea că era înaintat la învăţatură „până la genunchiul broaştei!” Şi eu – la fel!
Dar… e un „dar”!  Rumeg,  de ceva timp,  invazia ( fără exagerare) a acestor jocuri; le suspectez, le  evaluez prin  efecte, număr victimele şi scormonesc prin cenuşa luptelor cibernetice unele concluzii.
 M-a luat, cândva, valul jocurilor electronice şi, pentru scurt timp, am exersat la categorii mici; apoi, am urmărit, ca la film, tineri apropiaţi mie, antrenaţi  în dueluri fabuloase intergalactice. Cădeau epuizaţi, după ore prelungi de strategii şi tactici ad-hoc.
Dar, cui prodest?, cum se întreba latinul.

În diverse etape istorice, a dat peste noi câte un tsunami civilizator, care ne-a racordat la o viaţă social-economică avansată.
Aşa şi cu cibernetica: ne-a distrus abacurile şi ne-a avansat direct în clasele superioare de computere. Tinerii, de la 5 la 35 de ani s-au repezit lacomi , să înveţe, cu rezultate spectaculoase în ierarhiile mondiale.  Dar, ca la orice tsunami, au rămas şi moloz şi victime.
Entuziasmul reuşitei a estompat asemenea efecte, afişând firesc, numai trofeele.
 Detaşând numai  gamingul din fenomenul  cyber, am putea evalua util efecte şi aprecieri pro /  contra,  demne de ştiut în  societate.
A devenit obiect de extaz în familiile noastre performanţa  unor odrasle care mânuiesc conştient computere, înainte de a vorbi coerent. O fi minune, dar am rezerve!
Familiarizarea timpurie cu acest domeniu e posibilă, necesară, dar numai integrată riguros în „legile” dezvoltării armonioase a copilului. Orice exagerare se răzbună.
Să includem în acest adevăr axiomatic şi cyberjocurile.
Produse ale unei superindustrii profitabile, jocurile online au făcut captivă o majoritate impresionanta a populaţiei Terrei, predilect cea tânără. Efectele pozitive sunt palpabile. Mă gândesc,  mai întâi, la abilităţile în activităţi informatice, vitale vieţii moderne. Jocul devine teren de antrenament pentru înţelegerea proceselor specifice domeniului. Ajută şi la socializarea tânărului, deşi eu nu prea pun preţ pe cea virtuală, care cam seamănă cu însingurarea.
Efecte pozitive am remarcat şi pe planul stimulării creativităţii, a concentrării spre performanţă, spre  luptă. Se promovează aceste calităţi mai ales prin jocurile cu ţinte deschise, cu trepte valorice certificate jucătorului
Nimeni nu poate nega conexiunile  dintre jocuri si viitoare sau prezente profesii. Nici fantezia, voinţa de a depăşi impasul, situaţiile conflictuale ale vieţii nu sunt efecte de neglijat.
Apar, însă şi fenomene negative, cu efecte formative deja îngrijorătoare:
 -izolarea/însingurarea, prin caracterul virtual al jocului. Soluţia ar consta în jocuri  de grup cu participanţi fizic-reali vs. alte grupuri de acelaşi fel,  folosind spaţiul virtual;
-exacerbarea violenţei, a mijloacelor de distrugere sofisticate, care pot grefa comportamente nedorite;
- diverse forme de discriminare, proiecţia modelului first-person shooter neîndurător ;
-insinuarea unor produse „cool” în subconştientul minorului-cumpărător;
-formarea dependeţei chiar maladive de recompense—faci ceva…primeşti o recunoaştere…!
- dependenţa de joc poate cauza şi un refuz  de acceptare a problemelor reale ( jocul devine un loc de refugiu, protector- răzbunător. De altfel, psihologii ne probează că materia noastră cenuşie nu face, în afara conştiintei, diferenţa dintre real şi virtual. Aşa se ajunge în ipostaza că jucătorul consideră jocul o muncă, aducătoare de bani. ( Există şi tentative de profesionalizare , ca în sport!)
Dar, ca în alte multe activităţi, pericolul nu stă în sinele jocurilor, ci în cei care le practică. Nu ne refuzăm obiectul, ci ne educăm folosirea lui, ca în cazul multor altor prezenţe moderne, care pot avea  şi ele consecinţe grave prin abuz.
Pe lângă acţiunea modern- modulată a şcolii, a familiei,  producătorii , distribuitorii ,(salutară în acest sens este activitatea dintr-un magazin online) pot  informa şi reduce fectele negative, promovând  întâlniri pentru discuţii, tip  Forum Gaming,  ataşând instrucţiuni cu valoare didactică, atenţionări pentru părinţi. 
 Sper  ca pe o placa video  tot mai sofisticată,  să apară atenţionări asupra unor pericole, şi să promoveze problematizarea  în jocurile propuse. Visez la o placă video , fie şi nVIDIA, care să stimuleze soluţii originale în rezolvarea conflictelor ( un fel de brainstorming  ludic). Efectele ar fi grozave.
Aceste rânduri nu se vor  candidate la nici o distincţie, ci o participare,  tip„forum gaming”, care să provoace dialog. Îi felicit pe virtualii câştigători, dintre aceia care "...au tot jucat, până le-au ieşit jocurile prin degete!"( Cuvintele unui concurent avizat!)

Postare dedicată SuperBlog.

vineri, 18 octombrie 2013

Omul şi... ŞTAMPILA

În sfârşit,  mi-o picat o temă care mi se potriveşte – mănuşă. Despre ştampile!
 Numai că n-o pot începe. Dau ce dau, în ce dau şi iese  tot o frază a lu’bunică-miu. Păţesc precum muncitorii de la Cugir, care ştiind că lucrează piese pentru maşina de cusut Ileana (nu aia, aialaltă!), au tot furat, ca să-şi monteze şi ei acasă câte o Ileană. Măcar de cârpit pantalonii.
Numai că, la montaj, tutulor le-a ieşit câte o mitralieră!
Aşa îmi iese  şi mie fraza bunelului, spusă oridecâteori nu credea în isteţimea mea:”Ai să faci, vezi bine, din căcat bici,  care o să şi pocnească!” (Aice se cuvenea un link spre morala textului scris!)
ŞTAMPILA?
 DEX-ul, din păcate,  nu surprinde esenţa, adică spaima pe care o trăieşte omul în faţa acestui semn sacru – demonic, care cuprinde şi izbăvirea  şi fatidicul 666.
Care dintre noi nu au fost făcuţi  fe/nefericiţi de vreo ştampilă?!  De aici şi până la fetişizarea obiectului / imaginii nu-i decât un pas.
Vă mai amintiţi scena în care Jupuitu îi cere lui Moromete să-i plătească „fonciirea”? Argumentul suprem-imperativ este chitanţa cu…ştampilă: „Are şi ştampilă, dom’le!” Şi vocea şi chipul erau în extaz, ca în faţa unei icoane făcătoare de minuni. ( Numai  mucalitul Ilie împătureşte neglijent fiţuica şi o vâră în pamblica pălăriei,  spre consternarea celorlalţi,  loviţi de gestul  plin de blasfemie.)
Când am citit asta, am hotărât să mă fac ştampilar, ştampilist, sau măcar ştampilator. N-am reuşit, dar falsificator  de ocazie mi-a ieşit: pe radieră,  cu răbdare şi umilinţă de ceasornicar, sau prin imprimarea reversului unei monede cu stema ţării (uşor răsucită, ca să deformeze scrisul. Am şi procedee mai sofisticate, dar le ascund, ca nu cumva să devin împingător la rele.
Acum , onoratul juriu va înţelege entuziasmul declarat pentru subiect.
Îl fericesc pe aceia care a intuit acestă nişă în afaceri, mai exact, a avut iluminarea premoniţională a „Epocii  Ştampilelor” în care trăim. Să facă, deci, ştampile.
Să câstige bani cu carul !
  Am un prieten, Verginel , de prin Ipoteşti, (iartă-mă, Eminescule, frate!), bun mânuitor de ştampile false. Meritul i-a fost consemnat printr-o pedeapsă de doi ani- cu suspendare şi promovat parlamentar, cu rang de baronet. Dacă se aranja cu măcar  patru ani , ajungea şi baron şi ministru. A început şi facultate; că are timp!
Acum  se zbate cu un proiect de lege, prin care să se instituie folosirea obligatorie de sigilii ca acele voievodale de către demnitarii baroni şi ştampile mari, pentru coale A3, necesare baroneţilor. Ştampila va avea conturul ţării cu nişte sectoare în care se bifează interesul posesorului. Cu astea se deschid uşile.
Lucrez acum la macheta. Dacă iese legea, devin purtător de stampilă. Într-un rucsak ştampilat.
Om m-am făcut!
 Dacă nu, aplic înţelepciunea bunicului. 
P.S. nu pot publica macheta. E protejată; secret de stat.


miercuri, 16 octombrie 2013

Opt şi cu al BRÂNZEI- nouă!

Sunt un înrăit branzar.
În copilărie, păscând oile prin huciuri, se întâmpla să fete câteuna pe câmp. Trebuia să iau mielul becisnic, să-l bag în sân , între cămeşă şi bundiţă şi să-l port ceasuri bune la cald, înainte de a-l lăsa cu mumă-sa. Aşa că mi se cuvenea şi  mie un drob de brânză, ca răsplată-demâncarea din straiţă!
Şi mai am un orgoliu pentru care sunt brânzar: un cronicar ungur de prin al unsprezecelea veac, se plângea că românii se înmulţesc  mai dihai ca panonicii, pentru că mâncă multă brânză, aliment care le învârtoşează  vâna şi au mulţi plozi, mai ales feciori. Cum să nu le dai crezare?! 
...În zilele de acum sunt multe firme care se străduie să lanseze noi şi noi branduri în lumea produselor din lapte. Multe- surprinzătoare prin îndrăzneala şi folosul întru buna alimentaţie a copiilor.

P.S. Bunicu-miu cezura entuziasmul meu infantil cu o "răutate" în temă: "Ai să faci o brânză!"
Dă, Doamne, murmur eu.

marți, 15 octombrie 2013

Geanta Evei

Ce- o să mai râdă de bucurie invidia din mine când voi vedea bărbaţii premiaţi la această temă! Săracii de ei , nu-şi vor putea reprima plăcerea de a anexa inventarul genţilor consoartelor/prietenelor/ amantelor, făcut la ceas de de taină.
De aici li se vor trage ponoase mai grele, chiar,  decât exilul lui Ovidius în gerul pontic!
( Nu ştiu dacă Augustus l-a trimis în bejenie,  pârât de şotioasa sa fiică, Iulia, cum că i-ar fi cotrobăit prin poşetă , de unde a sustras probe clare  de amor pătimaş. Nici măcar nu ştiu cum arăta geanta!)
Chiar! Ce cuprinde, oare,  o geantă-standard de azi?! Auzi, prostie la mine: standard! Aşa ceva „nu se există” pe lume!
Burduşite cu toate moleculele Universului,  şi ceva pe deasupra, sunt , mai degrabă, şi Corn al Abundenţei , şi Cutie a Pandorei.
Şi nu este alta mai plăcută ochiului zăbavă, decât să vezi o femeie scociorând prin geantă  după câteceva, răsturnând disperată, conţinutul „vagonului” de marfă şi surâzând fericită, la găsirea obiectului. Dumnezeule, trageţi numai cu coada ochiului şi nu cumva sa râdeţi, că v-aţi ars!
Ni se sugerează să coborâm în istoria genţilor, să descriem tipuri şi materiale folosite, mode: casuale, office, artsy ( toate din piele neecologică!) după care dau iama frumoasele, la reeija.
 Decât să fac asta, mai bine rescriu „Infernul” lui Dante. E şi mai mic efortul şi nici nu stârnesc mâniile feminine, cu ignoranţa mea.
Ceea ce ştiu sigur (breack-news de soi!) e că prima poşetă a fost confecţionată de Adam din nişte resturi de piele, rupte  la folosirea fructului oprit.
În această primă geantă şi-a îngrămădit Eva costumele de baie, adică frunze mici-micuţe, de toate formele şi de toate culorile.
Şi aşa cred că a rămas până azi.
În schimb, propun modelul unei genţi noi, cu care sparg piaţa: o remorcuţă minusculă, adaptabilă la orice maşină; uşor detaşabilă; poate fi dusă in birou, unde devene măsuţă de toaletă.
Minunea minunilor este un roboţel, care, la apel telefonic, deschide fermoarul genţii , iese şi aduce pe tavă obiectul căutat ; în zecimi de secundă.
 Off, viaţa lui!

vineri, 11 octombrie 2013

Farmecul pletelor Afroditei

Totdeauna  m-am mulţumit cu destinul de soft, agăţat de un atom din Big-Bang şi trimis într-o aventură umană, la marginea Căii Lactee.  Nu vă speriaţi, n-am lut-o razna, deşi încă nimeni nu a înţeles când şi de ce o iei într-acolo.
Atomul primar îmi mânuieşte softul de care aminteam, ca să producă neuroni.  Aceştia se îmbracă în curcubee de endorfină. Nu ştiţi ce-i aia? Molecule ale fericirii!
La mine se numesc FARMEC.
Farmec e înserarea, farmec are şi cerul îmbujorat de zori, dar şi plutirea melodioasă a femeii.  Mai adăugaţi  câteva măsuri din Mozart, un fluture beat de flori, un scâncet de copil.  Toate se  rânduiesc cuminţi în subconştientul meu şi devin farmec.
De unde vine farmecul în versurile:
„ Pe umeri pletele-i curg, râu,
Frumoasă-i ca un spic de grâu."
Din unduirea părului? Din  aroma pâinii, intuită în spic? Şi…şi   !
Părul femeii  devine  parte (dar ce parte!) din inefabilul etern feminin! Dintotdeauna.
Din misterele piramidelor trece în „Cântarea cântărilor”:
„Cât de frumoasă eşti tu,draga mea, cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă ai, umbriri de negrele-ţi sprâncene; părul tău, turmă pare , ce din munţi, din Galaad coboară!”
Această frum’seţe se menţine cu greu, prin curgerea timpului. Grija femeii pare exagerată, dar legitimă dintr-un dat mitic – ştiu ele de ce!  Într-un mormânt feminin, neolitic, de Cucuteni, erau aşezate simbolic roşu de buze,  negru de sprâncene  şi…un vas splendid cu amestecuri de flori , ceară şi uleiuri. Pentru păr!
Păstrarea  tainică de şuviţe ale iubitei umple practica cavalerească şi trece în basmele româneşti prin frumuseţea pletelor Ilenei Cosânzene.
Pentru mine, Cosiţele se leagă de Madonele Renaşterii, de Gicoconda şi de Dansul celor  Trei Graţii. Culminând cu naşterea Afroditei! Şi cu femeile care m-au împătimit prin ani, şi care profitau de acelaşi atu.

Dar ce muncă sisifică au făcut şi fac femeile, zilnic, pentru a păstra strălucirea podoabei lor capilare. Pândite de mode şi cutume, se lasă chinuite de stiliste şi furnizori de maglavaisuri miraculoase, cărora le e greu să reziste.


marți, 8 octombrie 2013

Ambitii de Matusalem

Mulţi  ani am fost vasalul  postului „ Radio Erevan”. De aici aflam ora exactă şi vremea pentru umbrelă.
Tot de aici mi se proiecta şi modelul de trai fericit,  conţinut înţelept în următoarea parabolă, pe care am şi gravat-o pe frontonul bucătăriei. Parabola a fost descoperită de un grup de savanţi nutriţionişti, rugaţi de Omenire să dezlege secretul longevităţii în masă a unor locuitori de prin Caucaz. Mii de centenari!
Au ales o familie în care toţi trăitorii erau matusalemici;  de la ei au reconstruit, prin investigaţii riguroase, parabola, pe care au dat-o de ştire Urbis et Orbis şi mulţimea a chiuit de bucurie !
Să  vedem şi noi ce-au aflat.
Primul anchetat avea 100 de ani: viaţă frumoasă, minte ageră, muncă din plăcere,  mâncare cu măsură; lapte, miere, şi vegetale cât cuprinde. Nu tu carne. Nici  tu femei (una, când şi când, de sămânţă  pentru şapte plozi!), nici alcool, nici tutun nici beutură. Doar apă de izvor, neîncepută.
Tatăl lui de 120 de ani era pe munte cu turma. Urcară savanţii la stână. Bătrânul -verde rău!  A mâncat de toate. Carnea oprită doar în post ; lapte,brânză, după poftă. Multe legume şi fructe şi vin sângeriu la prânz. Femei au fost câteva la viaţa lui. A rămas cu două, ca nu mai este tânăr.
Află înţelepţii că-i trăieşte şi tatăl, de 140 de ani. Dar trebuie să urce pe stâncării, ore bune, că-i dus după bureţi preţioşi, pe sub ţancuri.
 Dau cu greu de el. Stătea la umbră şi ronţăia cu poftă nişte carne uscată de oaie împinsă pe gât cu vinul dintr-o bardacă
Nu se lasă rugat şi se apucă să turuie, de nu mai pridideau savanţii să noteze: carne-pe săturate, lactate-în completare, verzăciuni, ciuperci pentru vlaga bărbatului, tutun. Vin? Păi, bardaca stă plină tot timpul. Femei? Nu le mai ştie decât pe cele actuale, patru, care-l aşteaptă drăgăstoase.
Frumos model de viaţă sănatoasă!
Bună parte,  l-am urmat cu rigoare, dar teama de cele sfinte şi tainele Rarăului m-au convertit la alt trai, aşa că am închis Radio- Erevan.
 Stau vara pe o rână a Rarăului, între stupi. Iarna,  fac popasul  la Prut.
Să vă invit, aşadar,  la o dimineaţă sub răsuflarea muntelui-emblemă din Moldova.
Ieşim desculţi din cabană pentru îmbăierea picioarelor în roua de pe iarba zmălţuită  în curcubee, din poiană.
O ţinem într-o fuguţă, până scăpăm dinţii la trap. Ne domoleşte un ceai de plante modeste: muguri de brad şi flori de păpădie. Nu râdeţi de această plantă şi n-o porecliţi, pe boiereşte, marginalia drumensis, iar pe ciobăneşte-curu găinii! Parcă Blaga a încrustat „Odă Simplisimei Flori”!
Vă ofer, apoi, chisăliţa misterioasă, brevet propriu: o pastă din plante după  sezon;  arome tainice , înţepături în limbă, provovatoare, furtuni şi soare pe cerul gurii. Într-o scăciţă din cioată de cireş ne aşteaptă polen proaspăt cu ceva nişcorici din stup, porecliţi „bucuria femeilor”, cu miere de mană. Presărăm, deasupra,  fragi, zmeură, merişoare sau afine, după vreme.
Într-o strachină de lut, lucrată de un prieten  olar din Vama,vă îmbie un amestec de anume bureţi cruzi, rupţi numai cu mâna, minusculi „căţei”( sau frunze) de leurdă şi măcris acruţ. Minunea – minunilor este oul crud pe care-l îl lăsăm să ne mângâie  omuşorul şi gâtlejul. Nu- cafea! că sperie ursul care salivează prin preajmă.
Pornim pe Valea caselor spre umbra cetinii să ne sclipuim parte din prânz.