Despre Pleonasm

Expression 
14 septembre 2012

Éloge du pléonasme

Un correspondant me reproche d’écrire « toile canvas » pour décrire les photographies que je propose sur ma boutique en ligne photolegende.com : “Toile canvas est un pléonasme pour la bonne raison que « canvas » est le mot anglais de « toile » !” me dit-il.
Il n’a pas tort, bien sûr. Mais il faut bien inventer des mots au fur et à mesure des nouveaux produits, concepts ou procédés. Les fabricants utilisent ce mot « canvas » pour désigner des impressions jet d’encre sur toile. Une vraie toile, pas un papier à texture toilée. D’où la tentation de préciser « toile canvas ».

Cela dit, en communication, il ne faut pas avoir peur de la répétition, voire du pléonasme. « En communication », cela veut dire « quand on a besoin de se faire comprendre ».

Le pléonasme, une faute ?

Sur un plan littéraire, le pléonasme est une figure de style par laquelle on redouble une expression pour la renforcer. Cela n’est pas une faute, sauf lorsque c’est inutile.



« Monter en haut » est un faux pléonasme, bien évidemment. Pour différentes raisons. Comme on peut le lire sur wiktionary.org, « en haut » comme « en bas » peuvent jouer un rôle de comparatif. « Tu t’es arrêtée au refuge, ou tu es montée en haut ? ».

J’irai plus loin : « en haut » ou « là-haut » désigne bien souvent « l’étage de la maison ». « Papa est en haut, qui fait du gâteau, maman est en bas, qui fait du chocolat… » D’où l’utilisation domestique de « Monte en haut ! », qui est plus précis que « Monte ! ». Monte sur la chaise ? Sur l’escabeau ? Ou pire ? « Monte en haut », cela signifie bien « Va à l’étage ».

En revanche, « répéter deux fois » porte à confusion. « Il l’a répété deux fois » signifie-t-il au final qu’il l’a dit deux fois ou trois fois ?

La marche à pieds est un exemple plus intéressant sur le plan de la communication. Il y a ici une redondance évidente, mais elle a le mérite de marquer la précision et d’insister à la fois sur l’effort (on marche) et sur la simplicité (juste avec les pieds : comme chacun sait, la meilleure façon de marcher, c’est de mettre un pied devant l’autre et de recommencer).

Pour conclure, le pléonasme est à bannir s’il introduit de la lourdeur. S’il insiste sur une idée importante, s’il clarifie, il faut le conserver, voire le cultiver. Je parle de communication bien sûr (quand on a besoin de se faire comprendre). Maintenant, si vous faites de la littérature, c’est à vous de voir.

Pierre Reguer

Nota:Am preluat, prin accesarea sursei citate de Lotus, art. lui Reguer despre pleonasm; deşi nu-i o autoritate,  poate fi folosit de cineva care se documentează in materie. ( Lipseşte un accent asc. pe numele  aut.)

alde anitzei

Comentariu la... cucuie

Am intrat într-o fază de negare, sau, mai bine-zis, de fleşcăială ideatică: nu mai aveam "cu ce " să scriu. Aşa mi-am amintit că cineva, om mare, cred, altfel nu-mi venea în gând,... a zis să tac, dacă nu am de spus ceva mai bun decât tăcerea. 
Cu înţelepciune, am lăsat blogul să  se înţelenească în ultimele săptămâni.
Estimp, am tras cu coada ochiului pe la alţii, sărind din blog în blog,  (de pe blogroll-uri) precum puricii pe câini.
Dar am ajuns cu scăfârlia numai cucuie, obţinute drept bonus pentru păcatul de a fi sesizat un pleonasm banal pe un lotus din Eghipet ( simplu.mixnet.ro)- "a-şi aduce aportul".
Şi mi-o adus din plin!
 Îndrăzneala critică mi-a venit, citind-o postare în care blogărul se lăuda că participă la  un concurs de criticat agresiv creaţiile unor confraţi. Numai că vorba dulăului din fabulă:
" Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei!"
M-am trezit cu o ploaie de ghiulele ( Katiuşă să fi fost?) bine  ţintite, de-am ajuns piftie!
   Adica o pledoarie de mare maestru de bară, familiarizat cu artificiile retorice:
a) captatio benevolentiae: recunoaşterea culpei, diminuarea gravităţii ei prin recurs la somităţi de pansat răni semantice ( fie străini greu de înţeles în franceza lor acum demodată,fie academicieni, precum Graur );
b) hotărârea de a nu mai comite asemenea "crime"!
c) demonstraţii de erudiţie şi aventură stilistică în averse diluviene de înecat opinientul, adică ăla desemnat prin sintagma "alde anitzei" ,care ..."fără formă n-o să poată extrage aceste idei". Şi. ca să-şi confirme ipoteza, umple textul  de pleonasme pure sau la limită stilistică, de-ţi vine s-o zbugheşti în junglă.
 Iată, la repezeală, de-o pildă (V. textul "Am comis un pleonasm "): ...să urci blogosfera în sus..., ambalată într-un ambalaj..., să fie într-o deplină consonanţă şi un acord total..., o formă mai corectă (corect NU are gr. de comparaţie- corect-incorect!)..., mai optimă-idem!..., cea mai mică greşeală...oricât de minusculă ar fi ea, ...mi-am pregătit-o în avans!
Bietul şi purul Lotus, cât s-a mai chinuit să adune atâtea "podoabe", încât să-mi ies din fire, ca şi cum nu era trasă cu fir roşu intenţia! QED!
 Flori bogate să-ţi aducă Osiris!

TAIFASURI CU TÂLC (II)

Am lăsat să treacă ceva timp peste gândurile aşternute la apariţia volumului  "Taifasuri cu tâlc", al Otiliei Bălinişteanu (Ed. Trinitas, 1914), din explicabile temeri de subiectivism-- prin ţesătura care ne uneşte, profesional.
 M-au şi bănuit unii de înmulţirea cu asupră de măsură a talantului (citiţi "talentului"!), evaluat în postarea din 13 aprilie, 2014; numai că lucrarea ar trăi tot atât de frumos, chiar dacă nu s-ar scrie nici un  cuvânt despre ea. A scăpat  la viaţă proprie şi se va lupta numai cu timpul, prin valoarea-i
 intrinsecă. 
 Mai zilele trecute foiletam volumul, ca să-mi reactualizez nişte informaţii; şi l-am recitit din scoarţă-n scoarţă, pe nerăsuflate! Înseamnă, mi-am zis, că-i bun.
E şi o bucurie să-l răsfoieşti: hârtie, literă, culori, aşezare în pagină --de zile mari; ( parcă e un debut prea norocos; dar meritat!)
Să mai adaug plăcerea de a afla că editura dezvoltă  proiectul "Media Christiana", prin care 
 " materialele jurnalistice valoroase, transpuse în volum, sunt salvate de la uitarea care se aşterne, uneori prea grăbit, peste articolele de cotidian"
( Pr. Nicolae Dascălu, Dir. general al Publicaţiilor LUMINA).
Preţuirea lucrării se vede chiar prin salvarea acestor interviuri de la  efemeritatea paginii de ziar. Pentru că nu-i uşor să  provoci destăinuirea unor mari oameni, să le aduni cu grijă cuvintele şi să le pui la îndemâna viitorimii.
 Şi de mult nu mi-a fost dat ca, la închiderea unei cărţi , să nu pot  ocoli spusa  cronicarului: "Nasc şi la Moldova oameni!"
M-a impresionat prinosul adus memoriei mentorului său într-ale jurnalisticii, căruia îi dedică şi volumul, Florin Zamfirescu.
Printr-un artificiu emoţional, autoarea îl evocă răscolind amintirile unor colaboratori apropiaţi ai regretatului jurnalist ieşean,  "om hăruit pentru meseria asta!"
În acest chip, Otilia adună elemente de preţ de la prof. univ. dr. Daniel Condurache şi de la jurnalistul  Marius Cristian.
Autoarea alege şi montează un impresionant puzzle din piesele decupate după spusele lor. În secret, îşi  înveleşte, mijlocit,  în cuvintele altora, propriile sentimente, înrourate de amintiri.
"Basarabia-pământ românesc", secţiunea a III-a a volumului, cuprinde câteva interviuri cu personalităţi de peste Prut: conf. univ. V.Ojovan şi publicistul Vlad Pohilă.
Cu plăcere remarc abordarea complexelor probleme din regiune, cu realism, fără patetismul "podurilor de flori", dar cu implicare  pragmatică,  vizionară pentru înţelegerea  şi activarea căilor de realizare a mult doritei unităţi naţionale.
Ultimul interviu adună înţeleptele ziceri ale parintelui Ion Cârciuleanu care purta în oasele, inima şi în mintea sa, de aproape un veac, ( n.1915!)  zbateri şi suferinţe şi speranţe.
Cât de luminoase ne rămân cuvintele cu care îşi încheie, în interviu, profesiunea sa de credinţă:
"Am trecut prin trei parohii şi, în fiecare dintre acestea, am încercat să las o dâră de lumină creştină şi românească. În mine au dominat două mari preocupări: să-l fac pe om mai bun şi mai fericit!"
Sunt bucuros de această carte şi mi-o doresc pe a doua, despre bisericuţele de lemn din nordul Moldovei, despre care Otilia Bălinişteanu a publicat multe pagini memorabile în "Lumina".

Imposibil de trăit in Elveţia!

 Pitită printre văgăuni, în căsuţe de ciocolată şi miniaturi ale lui Wilhelm Tell, cu văcuţe boite în mov, ţesălate de fiece dimineaţă cu iodlere chiuite,  trăieşte Elveţia.
Ceasornicarii lumii  se ghicesc prin geamuri fără perdele. Îşi irosesc viaţa numărând tic-tacul secundelor ireversibile. Nişte omuleţi cu pantaloni bufanţi şi ilicuri bune la şale.
Aşa visam Ţara Cantoanelor, până mai ieri, când un ginere-miu  şi-a luat consoarta subsuoară , a  alunecat pe vârfuri fascinante ale norilor cumulonimbus, lăsând un urmă potopul. Pentru... şi peste mine!
A ajuns cu bine la Geneva, unde-l aştepta o sindrofie profesională.
Dar nu asta mă interesează acum, ci răspunsul primit la întrebarea mea răutăcioasă, dacă nu rămân pe-acolo, unde le e răs-plătită meseria: " Nu se poate trăi în Elveţia!"
Rămas gură-cască, m-am/nu m-am dumirit mai târziu.
Cum să trăieşti într-o ţară care nu mai are nevoie de autostrăzi, de utilităţi de orişice fel, care îşi satisface doar mofturi perfecţioniste de ultimă oră (marcată cu ceasurile lor de precizie cosmică)?!
Cum  să suporţi nişte oameni mereu băgăreţi să te ajute, fără să le-o ceri? Te opresti; cineva se oferă să te ajute; n-ai nici măcar norocul să te rătăceşti. Te zgâieşti la ceva; sare unul să-ţi explice ce si cum; altul îţi opreşte taxiul, altul se întoarce din drum să te scoată din labirintul unor străduţe medievale.
Oare oamenii ăştia n-au treburi importante, nu simt plăcerea să te vadă orbecăind spre cunoaşterea nemijlocită  a ţării lor cât o palmă de Românie?
Nu! Sunt nesimţit de civilizaţi, de îndatoritori, de respectuoşi cu tine.
 Cum să-i suporţi, stabilindu-te la ei şi să rămâi român?! 
Şi încă una. Ai mei au prins, în scurta lor şedere un fenomen nu rar pe  îngustul lor cer de sub Mont Blanc: un referendum! ştiu , veţi zice că la ei e un moft săptămânal.
Aşa-i; dar acum cuprindea o întrebare trăsnită-rău: "Sunteţi de acord cu majorarea salariului minim pe economie la 5000 de franci (cam 3300 de euroi!) ?"
Şi nătângii, egoiştii de brânzari, care au născocit găurile din şvaiţer, au răspuns, în cor:
- NUUU!
Chiar, cum să trăieşti acolo şi să refuzi un aşa chilipir? Cică, se gândesc să asigure rezerve generaţiei viitoare, că nu se ştie...
Săracii de ei, că bogaţi şi naivi mai sunt!
Şi ultima, care mi-a şi plăcut: coşurile de gunoi de pe străzile Genevei. Specializate în gusturi, când te opreşti în faţa lor, cască un guroi vesel să înghită ofranda, se şterg la gură şi, minune,rostesc aiuritor de politicos:
- Merci, merci beaucoup!
Că tot dau în mintea copiilor, pentru aste tomberoane vreau un sejur în Şviţera. Toata ziua să strâng gunoaie de pe străzi, ca să-mi zică şi mie cineva:
-Mulţumesc, mulţumesc mult!
Dar, şoptit, mi se strică tot cheful: de unde gunoaie pe străzi?

 Imposibil de trăit într-o Elveţie care n-a fost în stare nici măcar să-şi facă un popor unitar, trăind, de veacuri, primitiv, în ginte. Ba, nemţii, italienii, romanşii, franţujii nici măcar nu se ceartă între ei pentru autonomie! Şi nici nu au gunoaie pe străzi!
Traiască ei acolo, cu brănza găurită şi cu ceasurile lor aiurite. 
Iar noi-- aici, cu timpul măsurat din ochi, după soare, cu găinăriile , cu ungurimea şi ţigănimea noastră care se cer agresiv afară!