miercuri, 9 august 2017

Cap. IV
                   COTA 1270

Istoria lunilor de infern a luptătorilor de  pe „Fata  Moartă”, nu se încheie. Ofițerul botoșanean, Missir, avansat locotenenent, cunoaște o întremare scurtă, într-o zonă ferită de lupte.
Tonul evocării alunecă în umor, evident amar.  Relatarea unei partide de poker între un căpitan ursuz și un popăviclean este regiaztă cu detașare; dialogul, departe de  acela din redarea încrâncenată a luptelor, devenita pentru cititor aproape  o obsesiepare o ștergere a memoriei.
 Căldura,atenuează starea de epuizare a tranșeelor înghețate. Jocuri de cărți, ironiile, bârfa neghiobiilor și neprofesionalismului șefilor  din spate, sunt forfecate cu deliciu, fac și mai dure momentele viitoare.



     ... De aproape o săptămână suntem la poalele Clăbucului. Codrii încărcaţi de omăt şi promoroacă, căptuşiţi cu haină nouă, groasă şi albă, nu sunt aceiaşi pe cari i-am cunoscut atâtea luni. În soare, joacă pe crengile brazilor miliarde de briliante, care îţi fură vederea. La fiecare toană a vântului, promoroaca, pulbere fină, argintie, coboară perdea spre pământ. De aproape o săptămână, suntem gata de atacul care s-a contramandat, pentru că-i polei şi soldaţii n-au „purici” la bocanci. Au venit, într-o dimineaţă, o droaie de ofiţeri superiori... Au privit cu ocheanele spre inamici şi nu cred să fi văzut mai mult decât vedem noi, adică nimic. Şi, desfăcând şi întinzând hărţile, pe culmile unde în noaptea de august ne dădusem drumul „dincolo”, au plănuit în fel şi chipuri. Am văzut şi un general rus, cu o manta lungă, lungă şi un  ofiţer. de cazaci de Oremburg, cu o căciulă cât Clăbucul, cu haină strânsă pe talie, ferecată cu cartuşiere şi pistoale de argint. 
 La un dos, un soldat, la soare, cu mantaua între umeri, culege tacticos şi liniştit păduchii de pe betelia izmenelor, aruncându-i cu indiferenţă în omăt! — Ce faci, mă? îl întreb surâzând. — Citesc comunicatul, domnule locotinent... 
... Schimb un pluton din 29 şi plec în avantposturi la cota 1290. O creastă stâncoasă, pe care, cu chiu cu vai, se poate scobi un şanţ adânc de şaizeci de centimetri, în semicerc, cu vreo câţiva pari încâlciţi cu sârmă ghimpată. Capetele semicercului, unite printr-un şanţ de comunicaţie, duc înapoi într-o scobitură de munte. În faţă, vale şi perdea de brazi misterioşi, nepătrunşi. Pe dreapta, legătura cu 1305. Piatra săpată formează un fel de parapet cu crenele, prin care se iţesc ţevile armelor. Din şanţuri, nu se vede decât la douăzeci de metri înainte. Poiana, albă de omăt şi reţelele, strune încărcate cu promoroacă. Un observator păzeşte sectorul, iar cei şaptezeci şi cinci de oameni din pluton, înghesuiţi unul lângă altul, suflă în pumni, scoţând suluri de aburi calzi. E frig şi, de sus, cade în fulgi mari, uşori, zăpada... Din jumătate în jumătate de ceas, schimbăm sentinelele, rebegite în măntăluţele lor subţiri, necăptuşite, prin care răzbeşte vântul. Noaptea trece visând la vraja unui ceas de odihnă, la liniştea unui cămin.

 Amorţiţi de perfida somnolenţă a frigului, suntem scuturaţi înainte de a se face ziuă. Tunurile inamice bat mereu şi, după intensitatea bătăilor, e mai mult decât sigur că vom fi atacaţi. Se prăbuşesc copacii; sar bucăţi de stânci scăpărând; tremură şi se cutremură tot sectorul. Pe Clăbuc, unde nu ştiu cui i-a venit să facă nişte tranşee ce se văd de la zece kilometri, prăpădul e nemaipomenit. Zboară lespezile cu şanţuri, cu oameni cu tot, măturând vârfurile şi poalele, amestecând cu pietrele, ţărna şi omătul tot ce mai rămâne dintr-un pluton de infanterie. Până la zece dimineaţa, suntem împroşcaţi cu toate neamurile de obuze, până la cele de 305, care trec icnind şi parcă opintindu-se, gemând, să meargă înainte. Monstru de foc, fulgere şi pucioasă. Uragan stârnit în freamăt de codri! Mormane de bolovani, trunchiuri şi rădăcini împrăştiate fulgerător peste noi, furnici tupilate în omăt cu inima nebună de groază. Trec rafalele urlând peste capul tău; înghiţi duhoarea acră de salpetru ţinându-ţi suflarea; aştepţi schija ori piatra ucigaşă, din clipă în clipă; priveşti neputincios trupuri zvârlite în aer, paiaţe vii ori muribunde! În şanţuri, oamenii, cu faţa în jos, fac scut de raniţe, tresăltând la fiecare smuncitură şi bufnitură de obuz... Când tunurile tac şi rachete verzi prind a se ridica peste vârfurile brazilor, e semn că artileria îşi măreşte tirul şi infanteria se pregăteşte de atac.
 Am încredere în Costan, făcut proaspăt sergent, şi în căprarul Talpă. I-am pus la câte un capăt al tranşeei. Eu sunt la crucea şanţului de comunicaţie, aşa încât numai pe la mine e trecerea. Am şi o piesă de mitralieră de la Regimentul 29... Toţi suntem în genunchi, cu ochii ţintă la crenele. Ordin: nu sloboade nimeni nici un foc, fără ordinul meu. 

Spre stânga, spre Clăbuc şi Clăbucet, clocoteşte frontul. Lupta e în toi; firele telefonice sau rupt cu desăvârşire şi agenţii de legătură nu pot dovedi cu rapoartele şi ordinele. Ce se petrece nu ştim, dar un lucru e sigur: atacă trupele germane. La amiază, e ruptă legătura cu 1305, dreapta mea. Parte din oameni sunt prinşi, parte scapă cu fuga. La unu, se rupe legătura şi cu stânga. Sunt izolat, dar atâta timp cât frontul meu e acelaşi ca şi azi dimineaţă, încă nu-i pericol. Oricum, pentru siguranţă, piesa de mitralieră priveşte spre creasta ce duce spre cota 1305, pe unde aş putea fi surprins.
Plutonul meu încă n-a văzut inamicul. Ochii înlăcrimaţi de frig nu zăresc printre bolovani decât crengile brazilor, purtate alene de unda rară a vântului...
 În fine, pe la trei, oamenii prind a se ghionti şi, în brânci, Costan îmi aduce înfrigurat vestea: — Au apărut la creastă; au şi o mitralieră... au şi o mitralieră... Alerg la crenele; aşa e; sunt germani; un lanţ de trăgători. Oamenii, cu mişcări febrile îşi iau locurile, dar, prin semne şi şoptit, ordinul se repetă: nu trage nimeni. 
Privită din faţă, tranşeea noastră pare părăsită. De asta, în vreme ce ai noştri sunt numai ochi şi urechi, lanţul inamic înaintează. Unul se ridică în picioare, se uită în toate părţile, pune mâna la gură şi aruncă o vorbă inapoi: — Niemand!
Îl aud perfect. Mai trece un răstimp şi la creastă apare un ofiţer. Se cunoaşte după uniformă. Face semn cu braţele celorlalţi să înainteze şi, în momentul în care toţi sunt la aceeaşi înălţime, comandă: — Vorwärts! În picioare aleargă cu toţii spre reţele, dar în clipa când foarfecii prind a tăia reţelele de sârmă, o ploaie de granate şi toate armele trag în plin. — Zurück! Zurück! strigă desperat ofiţerul, dar e prea târziu! Cade prăbuşit în faţa reţelelor. Puţini au timpul să facă drumul înapoi. Rămân înţepeniţi ori văicărindu-se pe omăt... Mitraliera lor, de la creastă, deschide un foc extraordinar de viu. Pietrele de pe parapet, sfărâmate, fulgeră în toate părţile aşchii ucigătoare... Urgia gloanţelor o primim în şanţuri, pitiţi şi nemişcaţi, până ce sectorul se linişteşte.

 Ceasurile trec. Pe stânga, după ce focurile s-au rărit o clipă, se reaprind, mult în urmă. E semn că trupele noastre s-au retras... Oamenii, cari respinseseră primul atac aproape râzând, încep să-şi piardă răbdarea, mai ales când sergentul din 29, lăsând piesa de mitralieră, sare din tranşee, într-un moment de acalmie. E drept, Costan trage un foc de armă după dânsul, dar îl scapă. Dinspre 1305, pe creastă, inamicul încearcă al doilea atac. Mitraliera îşi face datoria şi atacul nu reuşeşte, dar în loc să se retragă, vedem inamicul ascunzându-se după stânci şi copaci, de unde caută să nimerească în fiecare căciulă ce depăşeşte înălţimea şanţului. Când, la patru, gloanţe piezişe prind a fluiera şi din stânga, îmi dau socoteală că suntem
pierduţi.
 Reţelele, slabe, proaste cum sunt, mai pot întârzia înaintarea în faţă, dar pentru lături, nu-mi rămân decât granatele şi vreo douăzeci şi cinci de puşcaşi, din tot plutonul. Mai am o nădejde: să refac legătura cu căpitanul Balaban, dacă se poate. La patru şi jumătate, când ziua se apropie de sfârşite, ţinuţi în şah de trei piese de mitralieră care varsă potop de flăcări asurzitoare, suntem atacaţi pe lături. Cu furia şi puterea înzecită a deznădejdii, trântim granatele, cele din urmă, într-înşii. Respinşi o dată, atacă din nou. De data aceasta am rămas numai cu armele. Unii cad, alţii înaintează mereu şi, în clipa în care zbârnâie sârma tăiată şi laţul mă strânge de trei părţi, rămân aproape pierdut.
  Scăpare pentru mine nu mai poate fi şi, decât să fiu trecut prin baionete, mai bine mor. Nu ştiu dacă am vreme să strig: — Scape cine poate! Iar când germanii sărind în şanţuri, trag la întâmplare asupra noastră, fără să mai judec, cu braţele înainte, petrecut de focuri, îmi dau drumul în prăpastia din faţa mea. Simt o greutate cumplită în spate; văd fulgerând şi spărgându-se granate şi apoi, întuneric...

 Când m-am trezit, Costan şi Dascălu mă frecau pe frunte cu omăt. Se lăsase noapte senină, rece şi printre copaci se zăreau stele pe cer, briliante jucând pe loc. În jurul meu, şase-şapte umbre plecate cu grijă. — Dacă nu era Costan, îngheţai aici, domnule locotinent, face un glas! — Că noi am crezut c-aţi murit – face altul... — Şi iaca, slavă Domnului, sunteţi teafăr-tefăruţ! Tocmai aşa teafăr-tefăruţ nu-s, pentru că la fiecare mişcare mă strâmb de durere, dar nici de murit n-am murit... Şi Costan, prins de limbă, prinde a povesti: — Când v-aţi dat drumu şi cu dumneavoastră acei cari o apucat a scăpa din mânili nemţilor, eram sigur că ni-o luat dracu pi tăţi. Unii şi-o farmat capu di chietre; pi alţii i-o gătit bavarejii cu granatele care plouau di sus. Un bolohan, disprins cu dumnia voastră, vo luat înainti şi v-o izghit într-un putrigai di copac, trântit cini ştie di când. Tăţi o crezut c-aţi murit, că n-aţi mai mişcat din loc. Da, după ce ne-am adunat aiştia opt câţi mai suntem din plutonu doi, am zâs că poati n-aţi murit di tăt şi-ar hi pacat să rămâneţi acolo. M-am urcat şi iaca v-am scos şi se chiamă că n-aţi murit. Aşă-i dacă sunt zîli...
 Am avut noroc, ce-i dreptul, dar deocamdată am rămas fără căciulă, fără browning şi fără portofel, în care aveam vreo câteva sute de lei. Bine că încheieturile-s tari şi aşa cum sunt pot să mă târâi. Dar încotro apucăm? Închipuiască-şi cineva, în plină iarnă, nouă fantome, rătăcite într-un fund de prăpastie, rebegite de frig, după o zi de atac şi de bombardament. În pădure,
întuneric beznă, scăpărătoare n-are nimeni şi chiar dac-ar avea, aici, subt nasul inamicului, nu poţi face foc. Nici hartă, nici busolă, nici lumină.

 Clocotul liniei abia ajunge până la noi. Ce s-o fi petrecând acolo? Oricum, trebuie să ne depărtăm de linia inamică şi, pe urmă, vom vedea. Şi iată-ne pornind prin omăt, peste cioate şi rădăcini, peste craci rupţi de furtună, încălecând orbeşte copacii prăbuşiţi, urcând şi coborând, pentru ca, după un drum istovitor, să ne pomenim aproape de locul unde plecasem. Sus, nemţii au aprins focuri, fără frică... Doamne! Ce n-am da să ne vedem în jurul unui foc de vreascuri! Şi doar sunt atâtea în pădure.
 Istoviţi, la marginea drumului, aşteptăm să treacă cine o trece ca să aflăm undes ai noştri. În ce hal trebuie să fiu, dacă nu mă cunoaşte nici camaradul Condrea, căruia îi fac semn să oprească căruţa în care urcă dealul:
 — Ce-i cu voi, mă?
 Când mă recunoşte şi cu lacrimile în ochi, îmbrăţişându-mă, îmi spune că pe „situaţie” am fost dat ieri „mort la cota 1290”, pare că în adevăr ar vorbi de altul şi toate aceste lucruri trecute nu mă interesează. Deocamdată:
 —Suie-mă în căruţă şi du-mă unde vrei, îi arăt mai mult decât vorbesc. Şi curând, cu toţii, iată-ne în faţa colonelului care, deschizându-şi braţele, mă primeşte cu toată căldura...

 La Înţărcătoare, primenit şi întins pe un pat de fân, după ce beau o serie de ceaiuri fierbinţi, adorm, ca să nu mai am cu lumea aceasta nici un fel de legătură aproape douăzeci şi patru de ceasuri, după care, sărind în picoare, să constat că n-am nici febră,
nici răguşeală şi nici măcar un guturai. 
 La Clăbucel, s-au trimis în ajutor şi trupe de umplutură. Tătuci, contingente vechi, care în viaţa lor nu mânuiseră un Manlicher şi cunoşteau frontul numai din auzite... Îmbrăcaţi în vechile măntăli negre şi cu nişte căciuli tot aşa de deocheate, se văd în decorul alb al iernei ca nişte ciori pe-un stâlp de telefon. Sunt dintre acei cari, în vreme ce inamicul înaintează, se roagă de vecin: — Măi frati-miu, îţi dau zece bani, încarcă-mi arma... La cele dintăi asalturi, cad prizonieri şi, în vreme ce plaiurile duduie de ropotul bătăliei, se petrec şi scene hazlii: prin faţa unui locotenent german, trec tătucii prizonieri... unul, doi, trei... Speriaţi, aproape pe altă lume, predau armele unei echipe de control. Ofiţerul fumează un trabuc şi plictisit, aşteaptă să se sfârşească cu interogatoriile... Deodată, se schimbă la faţă şi, spre mirarea tuturor, strigă:
 — Spiridoane! Măi, Spiridoane! Tu eşti? Spiridon Chetraru, leat 1900, de felul lui în civilitate chihaie la o pădure, holbează ochii la neamţ şi rămâne cu gura căscată. Era fostul său stăpân, care, ofiţer de rezervă, plecase în patrie când sunase mobilizarea.
 — Sărut mâna, conaşule! Aăă ... Să trăiţi don... bolboroseşte Spiridon. Se uită nemţii la români, românii la nemţi, miraţi de cunoştinţele internaţionale ale lui Spiridon şi în vreme ce acestuia nu-i vine a crede că-i pe pământ, neamţul continuă:
— Ce vrei, mă? Să te fac prizonier în lagăr sau să te iau ordonanţă?
 — Ba dacă-i pe ales, dă-mi drumul înapoi, că am femeie şi copii!
Şi în adevăr, peste un sfert de ceas, Spiridon apare iar la compania a şaptea, însă... nu era dumirit dacă îi treaz sau visează...

 Înconjoară inamicul plaiul Căpuşa; vin ajutoare; plaiul trece din mână în mână şi cine era prizonier se întoarce la rândul său cu prizonieri; răniţii coboară cum pot şi pe unde pot, lăsând dâre de sânge pe omătul frământat de urgia luptei. Trag întruna, sămănând panică şi împrăştiind rândurile inamice, bateriile inimosului căpitan Georgescu Pion, veşnic treaz, neobosit, înţelegător şi bun. Văd tunurile lui Şara. Nişte jucării de 53 milimetri, puse pe şosea, făcând la fiecare lovitură paşi de cadril, săltând înainte şi dând înapoi, vrând parcă să spuie: atâta pot, atâta fac... Chesoanele nu dovedesc să aducă muniţii cât trebuie. Trag tunuleţele şi mai depărtişor şi ţin loc câteodată şi de mitralieră... Şara, de felul lui ardelean, ştie că-l aşteaptă ştreangul, dacă duşmanii pun mâna pe dânsul. Disperarea îi dă curaj şi o energie fără seamăn, dar pe la patru jumătate, când noaptea prinde a coborî, înconjurat de toate părţile, e silit să se predea... Profitând de întuneric şi de zăpăceala escortei, rămâne în urmă; îşi pune o cască germană pe cap; ia arma unui mort şi, cum ştie nemţeşte, vine în rândurile din faţă, de unde scapă cu fuga, spre uimirea şi bucuria tuturor... 

Noaptea potoleşte vremelnic jăratecul luptei. şi, în vreme ce batalioanele înjumătăţite se cramponează pe poziţie, spre Înţărcătoare urcă regimente după regimente: 29, 13, 37, ruşi... În zori, ai noştri contraatacă. Se macină în vârtejul ameţitor al frontului zeci şi sute de suflete. De câteva ori, inamicul se retrage în fugă, dar tot de atâtea ori, alţii restabilesc linia coborând spre Înţărcătoarea.
 Zădarnic mulţi fac acte de eroism şi-şi pierd viaţa.
 Locotenentul Filip Vespasian, în fruntea compăniei, e lovit la mână. Cu braţul sfărâmat, merge înainte. O mitralieră îl seceră de la jumătate. Soldaţii vor să-l ridice, dar privirea lui împăienjenită se îndreaptă spre oamenii aiuriţi şi cu glas stins se roagă: — Lăsaţi-mă, oameni buni... Lăsaţi-mă să mor aici...
 Pe dreapta, într-un element de tranşee, Deleanu, cu plutonul lui şi cu o mitralieră găsită, trimite cercuri de foc în piepturile năvălitorilor, până când un glonte stinge bătăile inimei lui nobile.

 Frica prinde a stăpâni întrega linie, aşa-i de puternic atacul. Mulţi îşi pierd capul. Fugari, rămaşi fără comandanţi, o iau razna înapoi; se amestecă şi se încrucişează oameni fără căpătâi, ştafete şi agenţi trimişi cu ordine. În mijlocul şoselei, înapoia liniei, maiorul Stănescu, fără să cerceteze, îşi descarcă revolverele la întâmplare. Un soldat prăpădit umblă bezmetic de colo până colo.
Colonelul Gorski îi face semn să se apropie. — Unde-ţi este plutonul? — ? ridică din umeri. Colonelul ia Steyerul din mâna unuia şi, la doi metri, descarcă tot încărcătorul în nenorocitul împietrit de groază. Minune. A rămas stană de piatră, dar nu-i nici măcar rănit. — Fugi, mă tâmpitule! îi strigă nu ştiu cine şi, într-un salt nebun, dispare în pădure, în râsetele izbucnite spontan, lăsând pe colonel mofluz, cu alt revolver încărcat... Pe Fata Moartă s-a instalat o gigantică maşină de cusut...
  Coborâm şi ajungem la Înţărcătoarea învelită în umbră. Podul peste Caşin este minat; scândurile tuturor aşezărilor, pline încă de amintirile şi de viaţa proaspăt trăită, stropite cu petrol. Spre Fabrică, se mistuie pe şosea tunurile, chesoanele, căruţele, cele din urmă transporturi... Infanteria urmează.

 Şi când, la o explozie, sare podul în aer şi un chibrit schimbă toată Înţărcătoarea într-o mare de flăcări, cei mai încercaţi dintre noi îşi simt ochii umezi.
--- Dar ce? Plângi?
 — Nuu! Mi-a dat fum în ochi...
    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu