duminică, 6 august 2017

FATA MOARTĂ, de IOAN MISSIR, ed., 1937

Selecție de fragmente, legate rezumativ și cu note explicative



„ Cetitorule, ai înaintea ta o frumoasă carte de adevăr.
 Un om cinstit şi viteaz spune ce s-a întâmplat în adevăr. O spune limpede şi adânc înduioşat.
 Se vede de aci cât de mult talentul răsare din emoţia lucrului văzut bine, înţeles adânc şi întovărăşit de acele mişcări ale inimei fără care şi cel mai mare dar de scris nu dă decât pagini moarte.
 În vremi ca acestea de azi, astfel de cărţi sunt o întărire sufletească şi o adevărată purificare. 
Dar istoricul va găsi aici şi destăinuiri care cad greu asupra unor oameni cari, câteodată, au ( de- s.n.) ispăşit.”

 N. Iorga 


Cap. I

 CUM AM TRECUT CARPAŢII

 De mai bine de jumătate de ceas, corniştii sună „adunarea ofiţerilor” în pas alergător, dar în cort nu mişcă nimeni. Deşi auzim semnalul, moleşiţi de somnul de dimineaţă, ne întoarcem pe partea cealaltă. — Ce Dumnezeu! mormăieşte unul, nu ne-am sfărmat picioarele pe toate coclaurile Grozăştilor trei zile? Sună, mă, pân’ a sta vântul!
 Degeaba ne înfundăm capul în pături. Corniştii sună mereu.
 Afară, ordonanţele se sfătuiesc ce să facă.
 — Hai să-i sculăm, c-om mânca bataie digeaba – se aude în şoaptă. 
 Mai trece un răstimp, aud o tusă stăpânită, foaia de cort din faţă se cască puţin şi capul speriat al lui Ţugui, ordonanţa mea, apare.
 — Don sblocotinent, don sblocotinent!
 — Ce-i, mă?
 — Trăiţi, don sblocotinent! Di-un ceas sună adunarea domnilor ofiţeri în pas alergător! 

S-a topit vraja odihnei. Bombănind, ne căutăm vestoanele şi bocancii şi iată-ne pe malul Caşinului la spălat. Treziţi de-a binelea de răcoarea apei, recăpătăm buna dispoziţie, dar nu ne putem dumiri ce s-a întâmplat, de i-a venit poftă colonelului să ne cheme.(..........)

 Ofiţerul de serviciu şi toţi sergenţii de zi, droaie după dânsul. Urcă încruntat scările, se opreşte în prag şi după ce ne aruncă o privire piezişă pe subt sprâncene, face semn să ne strângem cerc în jurul său. — Băieţi! Numai două vorbe. Nu-i timp de pierdut. Am primit ordin să executăm un marş ofensiv! Marş ofensiv!
 Se face tăcere complectă.
 Trec vreo câteva clipe şi unul dintre noi întreabă:
     Unde?
       Nici o vorbă, nici o vorbă, se stropşeşte răguşit maiorul.
 Cartuşe de război pe oameni şi raţia de rezervă. Cartuşe, cartuşe! S-a auzit?
 S-a auzit; dar nimeni nu pricepe nimic. Despre ce marş ofensiv poate fi vorba? Abia ne-am întors ieri seară din manevre. Colonelul Gorski, comandantul regimentului, e la Botoşani, căpitanul Pascu, mi se pare la Adjud; o parte din băieţi au şters-o la Bacău, unde-i un varieteu fain! Cel mai mare în grad a rămas maiorul.
 Masa o luăm la repezeală, aproape în tăcere, îngânduraţi. Nu se aude decât trăncănitul farfuriilor şi al tacâmurilor. Fiecare abia aşteaptă să termine cu atmosfera aceasta încărcată şi să-şi vadă de trupă. Ordine, comenzi, cruci şi dumnezei, ghionturi, palme şi răcnete se amestecă timp de trei ceasuri, până ce corturile sunt strânse, raniţele făcute, cartuşele şi raţiile de rezervă distribuite. Pe plutoane, cu arma la picior, aşteptăm semnalul de plecare. La patru jumătate, încolonaţi câte patru, pornim spre Înţărcătoare. (...)

 Urcăm! La fiecare haltă, ofiţerii discută laolaltă probabilităţile. Părerile sunt împărţite şi chiar cei mai pesimişti nu cred într-un război acum, în preajma toamnei, afară numai dacă, în cel mult două luni, s-a sfârşit cu Puterile Centrale. Fluierul ne împrăştie pe la plutoane şi, ca un culbece enorm, batalionul se târâie la deal. Nu ne distrage nici valea încântătoare a Bucieşului, nici pitorescul defileului, nici plaiurile minunate ale Zboinei, nepătate încă de sânge. (... )

 Trupa, înşirată pe dreapta şi pe stânga şoselei, se pierde în noapte. Doar câte un licurici – ţigară aprinsă – vădeşte prezenţa cuiva. Ofiţerii, chemaţi la ordine de maior, sfârşesc prin a înţelege că la noapte se decretează mobilizarea, dar peste un ceas trecem Carpaţii. Pichetul nu e departe; un grănicer are să ne fie călăuză până la pajura împărătească. Până atunci, tăcere complectă.(...)

 Nu vorbeşte nimeni. E aşa de întuneric, încât abia poţi bănui spatele camaradului din faţă. Din când în când, o bufnitură şi coloana se opreşte. S-a poticnit şi a căzut un om sau un cal de la mitralieră şi fiecare, pe înfundate şi cu grijă, se întreabă ce-i. Mergem pe o potecă; ne-am înşirat prin flanc câte unul şi vreme de două ceasuri nimic nu schimbă tălăzuirea aceasta nesuferită.
 Doar înştiinţările înaintaşilor noştri, comunicate înăbuşit şi halandala, că dăm peste un copac prăbuşit, peste un podeţ ori şănţuleţ.

 Deodată, avem impresia că murmurul aproape nedesluşit al celor din faţa noastră, cu care ne deprinsesem de la plecare, s-a topit parcă. Coborâm. La fiecare pas dăm peste trunchiuri de copaci, peste bolovani; piciorul se afundă în băltoace. După opinteli şi şoşoteli, ne oprim. Se trimit agenţi de legătură spre capul coloanei şi, cu strângere de inimă, aflăm că ne-am rătăcit. Un cal de la compania de mitraliere, din coada batalionului, s-a desprins din rând şi a luat-o la întâmplare prin pădure, iar compania a cincea şi a opta după dânsul. Ne-am oprit în fundul unei văgăuni şi nu ne putem mişca. Suntem la noi? Am trecut la inamic?
 Un fel de frică pune stăpânire pe noi; şi în vreme ce, ca la o comandă, norii se împrăştie şi prin perdeaua lor răsare luna, o pocnitură de armă stârneşte ecoul pădurei întregi.
 Sărim în picioare cu toţii şi, până să ne reculegem, se mai aude o pocnitură, şi alta, şi alta. Focurile se înteţesc şi se încrucişează peste capetele noastre. Răpăie o mitralieră câteva minute; ricoşete bâzâie şi plesnesc copacii. Pădurea are două orchestre proprii, dar amândouă cântă în acelaşi timp. Şi în măsura în care deasupra noastră se desfăşoară larma aceasta ameţitoare, ne cuprinde o revoltă surdă. Cum? Să sfârşim fără a fi început măcar? E cu putinţă? Nici n-am văzut inamicul; nici nu ştim că e război, şi să perim striviţi ca nişte râme, în fundul unei mocirle, fără a trage sabia? De vreme ce şuieră gloanţele, poţi muri. Dar cum să mori, când nici nu te-ai bucurat de viaţă? Nu se poate! Doar zbuciumul nopţilor de învăţătură stăruie încă în mine. Şi apoi, mă aşteaptă părinţii şi am drept să trăiesc. Şi vreau să trăiesc! Am aşteptat să fiu om; m-am trudit să fiu om şi acum să mor fără să mă apăr? Cel puţin să tragem şi noi, să ne apărăm, să încercăm. Dar cum? Zădarnic ne învârtim pe loc, pierduţi, neputincioşi! Nu vedem nici o ieşire.
Din clipă în clipă, aşteptăm să fim ucişi şi, în fiecare umbră care se mişcă, bănuim patrula inamică, gata să ne culeagă, fără a putea face un gest de împotrivire. Dar, ca prin minune, împuşcăturile se răresc şi treptat-treptat, o linişte desăvârşită se aşterne. Să tot fi trecut o jumătate de ceas, mai lungă şi mai neînchipuit de înfricoşătoare decât oricare alta. Necunoscutul, noaptea, cel dintăi răpăit de gloanţe, teama de a fi făcut prizonier fără a fi zărit inamicul ne ridică judecata. Dar pe măsură ce luna aleargă prin nori, privindu-ne parcă ironic, bătăile inimei se liniştesc, senzaţia de gol ne părăseşte şi glasurile prind a se dezmorţi. Vina o aruncăm, se înţelege, pe comandanţi, cari habar nu avem pe unde sunt! Să n-ai măcar o hartă de companie şi să te iei, cogeamite regiment de vânători, după o singură călăuză! După un soldat care poate fi spion sau trădător. Şi, până la patru dimineaţa, când începe a se zori de ziuă şi restabilim legătura, fiecare critică împrejurările şi ameninţă copilăreşte. Trecem prin toată gama stărilor sufleteşti şi suntem alţii când alergăm să ne ajungem regimentul. Am şi uitat de revoltă şi de frica noastră, de toate ceasurile de îndoială, puse parcă anume pentru încercare. 


Fiecare abia aşteaptă să se apropie de inamic şi să afle ce s-a petrecut. Ce curioasă e structura omenească! Adineaori, bâjbâiai de frică să nu te prindă şi afuriseai pe cei ce te băgaseră în război, şi acum nu ştii cum să-ţi ajungi camarazii din urmă, pentru a fi mai aproape de moarte! Dar nu e vreme de reflecții. Crengile copacilor te încurcă şi trebuie să le dai la o parte, urcuşul e în piept şi-ţi taie respiraţia şi, pe lângă toate, trebuie să împingi soldaţii cari dau buzna unde găsesc o şuviţă de apă curată. De aseară n-am băut strop.
 Încă puţin şi scăpăm la poteca părăsită.

 Drumul coteşte; se deschide un mic luminiş şi iată pichetul unguresc de grăniceri. O parte fumegă; zidurile-s ciuruite de gloanţe, înnegrite, geamurile sparte şi soarele care răsare mângâie frunţile celor dintăi morţi şi răniţi. Sunt şi de-ai noştri, şi de-ai „lor”. Şeful pichetului, gros şi umflat ca un butuc, îşi doarme somnul de veci în faţa uşei, dezbrăcat aproape şi cu nişte papuci de odaie în picioare. Ceva mai încolo, cu mâna pe armă, alt grănicer ungur, încremenit pentru totdeauna. Ai noştri, vreo patru, puşi unul lângă altul, la umbră. Iată şi un post de prim ajutor, tărgi cu răniţi palizi şi resemnaţi, haine pătate de sânge, arme şi efecte lepădate. Ciudat, nimeni nu-i impresionat. Contactul cu realitatea s-a făcut prea pe neaşteptate, ca să te surprindă ceva. Şi apoi, în faţa noastră se aud focuri de armă, trăncăneşte şi o mitralieră. Şi tărgi cu răniţi sosesc... Şi pe urmă, e cald; şi trebuie să te ştergi de sudoare şi în pas alergător ţii cotul cu plutonul. Şi vrei să ştii unde mergem şi ce se petrece în faţa noastră; şi de ce alergăm?

 Cei din capul coloanei nu pot merge mai încet? Doamne! Ce bine era ieri dimineaţă pe malurile Caşinului! Ce mult îi de-atunci. Ne oprim. Strângem rândurile şi, tupilaţi subt o poală de pădure, aşteptăm.
 Desfăşurate în trăgători, mai multe compănii din batalionul întăi trag. Trag mereu! În cine, nimeni nu poate răspunde; dar sigur este că se încrucişează gloanţele şi cad morţi şi răniţi.
 Deocamdată suntem feriţi şi fiecare din noi se gândeşte că... dacă diseară se încheie pace, are norocul să scape cu zile!! Nu credem să poată face faţă inamicul şi României!
 Dar unde sunt comandanţii? Ce rost avem aici?

 Plutonierul Irodel, rănit, istoriseşte ce s-a petrecut aseară: Batalionul înainta în noapte, spre pichetul unguresc, cu gândul să-l împresoare. Câinii sanitari, cari ne mâncaseră zilele tot timpul concentrărilor şi erau aşa de bine dresaţi, încât de-atunci nu i-a văzut nimeni, au dat peste cei de la pichet şi s-au luat la scărmăneală. Un cal de la samare a prins a necheza, un grănicer ungur, din prag, a tras un foc în vânt, nebănuind adevărul; nu ştiu care de la noi, pierzându-şi cumpătul, a descărcat arma şi... Într-o zăpăceală complectă, a început focul. Vreo câţiva mai îndrăzneţi de la compania a treia au ajuns la pichet. O parte din grăniceri au căzut. Alţii au dispărut în noapte, pe poteci cunoscute de dânşii. S-au mai schimbat câteva focuri între două compănii amice, dar lucrul acesta n-are să se afle niciodată! Ordinea s-a restabilit spre ziuă, dar lupta se dă de-atunci... E nevoie de noi. Ne desfăşurăm în trăgători. Suntem în linia a doua. Cei dinainte trag mereu. Sublocotenentul Teofănescu, tânăr, plin de entuziasm, cade rănit greu. Mitraliera trage întruna. Aşteptăm gâtuiţi de emoţie să ajungem la creastă să deschidem şi noi focul...

 Deodată, în faţă, departe, un camarad desluşeşte cu binoclul o capelă românească! Se comunică în urmă, verificăm faptul şi, după oarecare ezitări, corniştii sună încetarea focului. Trece un răstimp şi, plini de nelinişte, aşteptăm. Ca prin vis, ne răspunde „inamicul” cu acelaşi semnal.
Am îngheţat cu toţii! Apărem la creastă cu toţii, se sună adunarea, ne ridicăm în picioare şi, cu deznădăjduită amărăciune, vedem apărând de prin desişuri unităţi din Regimentul 25 Vaslui.. Noi trecusem frontiera pe la Clăbuc, dânşii la dreapta noastră, dar din pricina lipsei de legătură, aproape se rătăciseră... Adevăratul inamic nici nu se vede. Fatalitatea însă şi-a însemnat jertfele. Ne uităm unii la alţii, pătrunşi de o nemăsurată tristeţe, martori tăcuţi ai cumplitei dureri de care e cuprins maiorul Botez, comandantul batalionului... Lăsăm în urmă răniţii şi, după o cercetare generală a singurei hărţi, pornim într-un fel de escursiune armată.


 Ofiţerii, înainte, discută întâmplările de azi dimineaţă; trupa, în urmă, în pas de manevră. Coborâm munţii şi ne apropiem de satul unguresc Oituz. Nici o măsură de siguranţă, nici măcar o patrulă în pădure. Nimic. Ca şi cum suntem în zilele bune şi ne reîntoarcem dintr-un marş oarecare... Satul prinde a se desluşi în vale şi e atâta siguranţă că inamicul nu există, încât intrăm în Oituz cu armele descărcate... Căsuţe curăţele peste tot; râul pitoresc, întovărăşind cu apele-i limpezi şi liniştite şoseaua bine întreţinută, care desparte satul în două. Peste putinţă să opreşti soldaţii, cari, cât ai clipi din ochi, s-au împrăştiat ca potârnichile prin toate casele. O linişte suspectă ne apasă. Nici un suflet de om în tot satul. Abia peste o jumătate de ceas, un soldat ne aduce un civil rătăcit într-un beci. Adunaţi în jurul lui, ne întrecem în glume şi-l luăm drept bun român, cum se spovedeşte el, care-şi aşteaptă fraţii din Regat. Capătă ţigări şi bani de la cine se nimereşte, mai ales când blastămă şi afuriseşte „catanele ungureşti care au plecat de mult de pe aici după ce au ridicat ce era de preţ în casele românilor, mânca-i-ar cânii...” Cu toată nepregătirea noastră, are ceva suspect în el şi, mai mult de formă, îl dăm în primirea unui gradat.

 Un agent de legătură anunţă sosirea colonelului Gorski şi a... aghiotantului său, care de aseară se făcuse nevăzut în urmă pentru a-i arăta drumul. Corniştii, din ordinul comandantului batalionului, sună... adunarea regimentului pentru a da onorul!! Ca în timp de pace! Soldaţii, alergând, prind a ieşi de prin case. Fiecare îşi caută locul să poată intra în front şi în momentul în care se sună „dreeepţi” şi, înşiraţi câte patru pe şosea, în rânduri strânse, prezentăm arma, de pe muntele din faţa noastră porneşte o furtună de gloanţe. Câteva clipe, buimăciţi de atacul acesta neaşteptat, stăm pe
loc. Dar numai câteva clipe, căci, fără nici un ordin, trupa s-a trântit la pământ.

 Zăpăceala e mare. Mitraliera ţăcăneşte nebună. Gloanţele scheaună disperat în jurul nostru, ricoşetele pe şosea plesnesc furios. M-am nimerit în şanţul din dreapta, descoperit. Lângă mine e Vlaşca. Snopurile de gloanţe îmbracă toată zona şi răscolesc pământul şi pietrişul. Aud în două rânduri un glas strigând: — În pădure, băieţi, în pădure! Fluiere disperate, vaiete, sudălmi... Am impresia că nu mai pot scăpa din viesparul acesta. Mă fac una cu pământul; îmi pun o lopată Linemann în dreptul feţei; scut naiv... Aştept moartea o clipă. Şi încă una. Şi, fără să-mi dau seama, într-un salt nebun trec şoseaua, sar în apă, dau în pădure unde, la adăpost de gloanţe, gâfâind şi galben la faţă, caut să mă dezmeticesc. Gloanţele şuieră la întâmplare încă vreo câteva minute şi liniştea se restabileşte... Unul din noi descarcă revolverul în spionul care, profitând de zăpăceală, reuşise aproape să dispară după copaci. Tot regimentul e împrăştiat ca puii de cloşcă părăsiţi.

 Colonelul intervine energic; repede ne orientăm şi desfăşuraţi învăluim poziţia de pe care au plecat focurile... Peste două ceasuri, Magheruşul e întors şi ocupat.(...)

  Carpaţii au rămas în urmă. În faţă se deschide orizontul până dincolo de Vaşarhei... N-au trecut nici douăzeci şi patru de ore. Suntem în război. Am primit botezul de sânge. Stâlpii de la graniţă s-au prăbuşit... Laolaltă cu cel duşman, a curs şi sânge nevinovat.
 Se va spune cândva acest lucru?
 Întinşi pe iarbă, în pajiştile unde până acum răsunau numai tălăncile vitelor şi fluierul păstorilor, scrutăm cu binoclul depărtările...

 O căruţă cu bejănii stârneşte colbul de pe drum. Un călăreţ dispare ca o nălucă. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu