miercuri, 9 august 2017

Fata moartă



Capit.V
partea a doua
   La Înţărcătoare sosesc mereu roşiori şi călăraşi, bine echipaţi, cu cizme noi, care stârnesc invidia infanteriştilor noştri potcoviţi cu bocanci cârpiţi. Se revăd prieteni aproape uitaţi, se înjgheabă cunoştinţe noi şi câteva zile trec în pregătiri de tot felul. Camuflate, mai multe baterii... Băieţii de la „călăreaţă”: Râşcanu, Xenopol şi alţii, inimoşi, plini de voie bună, camarazi desăvârşiti, trăiesc parcă anume să execute pe dos ordinele comandantului lor, maiorul Castano... Când se aude zbârnâitul unui avion însemnat pe aripi cu două cruci negre, trag şi-l încadrează până dispare... Maiorul se repede la telefon şi urlă:
 — Nu v-am spus să trageţi numai două proiectile de avion?
 — Am înţeles, domnule maior! Dar băieţii trag mereu.
 — Ce înseamnă porcăria asta? Am să vă dau în judecată...
 — Nu vă supăraţi; nu mai tragem de acum 15 zile...
 A doua zi istoria se repeta, spre veselia tuturor. Ne-am înţeles şi a rămas cuvânt de cinste: când suntem pe poziţie, păstrăm legătura telefonică şi e destul să le dăm un semnal ca imediat să auzim obuzele spărgându-se în tranşeele inamice.
 De la prizonieri, am aflat mai târziu că bateriile de la „călăreaţă” băgaseră spaima în liniile lor. Mâne, 20 octombrie, atacăm. Nu pricepe nimeni rostul acestui atac, de vreme ce dincolo de munţi nu trecem şi înălţimile nu trebuie să le părăsim. De altfel, de câteva săptămâni, linia s-a întărit şi ordinele de sus vorbesc numai de oprirea inamicului. Dar... La unu după miezul nopţii, pornim din Înţărcătoarea, pentru ca în zori să ne găsim la locurile hotărâte. Batalionul întăi din linie va începe un atac de front, noi, „al doilea” de flanc. E noapte limpede şi liniştită: cald şi frumos ca în toiul verii. Boteanu încalică dincolo de graniţă Caşinul. Eu am ordin să ocup Scorburoaia. Cu paşi amorţiţi, căptuşiţi de frunzarul umed, înaintăm nesimţiţi până aproape de obiective. Codrii sălbateci acoperă plutoanele desfăşurate, culcate în umbră... 

Odată cu ziua, inamicul de sus, din tranşee, ne descoperă şi, înainte de a porni la atac, focul se aprinde. Ghemuiţi după colţuri de stânci, stăm nemişcaţi subt răpăiala gloanţelor, până când, la ceasul hotărât, săltăm înainte.
 Bolovani uriaşi, blocuri de piatră acoperite cu muşchi moale, trunchiuri putrede de copaci doborâţi de vânturi; un perete drept, pe care trebuie să-l urcăm, iar sus de tot ţevi scuipând foc şi moarte, asta-i Scorburoaia. Soldaţii, ca să se poată căţăra, îşi trec curelele armelor după gât şi, în brânci, cu sforţări disperate, prin flăcări şi spărturi de granate, ajungem aproape subt nasul inamicului. Inima îmi bate să-mi spargă pieptul; abia respirăm; curge sudoarea de pe noi, ni-i capul şi obrazul în flăcări... Mai trebuie o încordare, pentru ca să ne trezim în faţa cui? Şi pe urmă? Aici, la trei-patru metri de inamic, gloanţele trec peste noi. Secunde de nehotărâre, care par infinite, până ce câteva zeci de granate bine trimise în tranşee trosnesc, semănând panică nebună. Şi când – nu ştiu cum – sărim în tranşee, bosniecii cu ochii măriţi de spaimă, aruncând armele, aşteaptă cu mânile în sus sfârşitul. N-ai timp să te opreşti la dânşii. Te împiedici de trupurile celor căzuţi în tranşee; bocancii îndeasă cuiele în răni deschise; culegi în baionete pieptul unui prostit în faţa chipurilor noastre înfierbântate, necunoscute, şi treci înainte... Ţiuie gloanţele în toate părţile; tropăie, smintite, mitralierele. Cad unii lăsându-se încetişor pe o parte, într-o atitudine de complectă oboseală. Alţii, miraţi că braţul ori piciorul nu răspunde mişcării obişnuite, se opresc. Tac o clipă, pentru ca, pe urmă, gemetele lor să încrâncene carnea pe tine. Ai noştri strigă întruna „ura, uraa” şi pe creastă alergăm spre cota 1132. Pe dreapta, pe Fata Moartă, focurile prind a se rări. Surprins în flanc, inamicul se retrage în fugă lăsând totul în mânile noaste. Artileria lungeşte tirul şi, trosnind sălbatic, se sparg şrapnelele în urma fugarilor. Începe urmărirea... La tot pasul te împiedici de morţi, încremeniţi cu arma în mână. Răniţi, răzămaţi de copaci, absenţi la tot ce se petrece în jurul lor, îşi pansează cum pot rănile. Alţii strigă întruna: — Brancardier, brancardierrrr, brancardieeeerrrr...
Aleargă soldaţi în toate direcţiile; coboară prizonieri ducând brancarde... Întins pe pământ, cu pieptul gol şi vestonul muiat în sânge, Măzăreanu, voinic cât trei, lovit când sărea în traşee în plămânul drept, scoate clăbuci de aer pe rană, când răsuflă.
 — Mor don sublocotinent... mor, mooor...
 — Nu moare unul ca tine! N-ai grijă, Măzărene. Lasă, că te întorci sănătos..
. — Oare? Mă-ntorc?...
 Tot câmpul de bătaie e plin de arme de tot felul, mitraliere sfărâmate, efecte aruncate, raniţe de piele de capră, pături, benzi de mitralieră, lăzi cu cartuşe, unelte, un veston ofiţeresc cu două steluţe aurii la guler, mândria lui Pompaş până ce a închis ochii, saci, măntăli şi fel de fel de lucruri... Dar e semn rău. Tunurile inamice bat mereu. Încă nu ne-am orientat şi legătura e în vânt. În rezervă sunt câteva escadroane de călăraşi, gata să intre în luptă. Pentru dânşii, e botezul.
 Un tânăr sublocotenent, Mircea... , e lângă noi şi întruna ne întreabă şi ne descoase. N-are răbdare şi ţine morţiş să „cureţe” unul. Umblă de colo colo, cu carabina încărcată, nesocotind sfaturile ce i le dăm. Inamicul e pe creastă, dincolo de valea largă, împădurită, care ne desparte...
 Soldaţii sapă fără întrerupere linia unde ne-am oprit; noi, ofiţerii, amăgim cu fumul de ţigară neliniştea sufletelor nescuturate de fiorii atacului de dimineaţă. Din senin, alarmă. Lanţuri inamice coboară în fugă spre noi. Apăraţi de trăgătorii de pe creastă şi de mai multe mitraliere, de văgăuni şi de copaci, se apropie în rânduri strânse. Iată-i la mai puţin de cinzeci de metri.
 Sergentul Ilie Rugescu, prieten din copilărie, pune în mişcare piesele lui de mitraliere. Servanţii schimbă bandă după bandă... Tot sectorul e în flăcări. Deodată, îl văd ridicându-se în genunchi cu Steyerul în mână. Îi dau un ghiont, întrebându-l prin semne:
 — Ce vrei să faci?
 — Vreau să împuşc unul.
 — Cauţi moartea cu lumânarea, îi strig, dar mai înainte de a-l putea opri, se ridică în picioare şi, în timp ce-şi descarcă revolverul, se prăbuşeşte mort, lovit la tâmplă, fără să clipească, fără să ştie că moare.
 ---Sărman prieten! Legătura e ruptă; suntem daţi peste cap şi abia avem timp să ocupăm vechile noastre tranşee. Zădarnic pleacă la contraatac călăraşii! Cu admirabil dispreţ de moarte, corniştii în frunte, ating linia duşmană, dar se prăbuşesc subt bătaia secerătoare a focurilor de mitralieră. Trupuri voinice, fără viaţă, întinse pe tot plaiul. Un mort, retezat pe jumătate şi răzămat de un copac, pare o momâie caraghioasă. 
— M-a rănit...m-a rănit!... Gata. Mă duc. Şi nici măcar n-am ucis „unul” îmi strigă din fugă Mircea. Cu braţul sfărmat, cu carabina fără pat, puţin palid, se duce la Înţărcătoare.
 Iată unul care a rezolvat problema într-o singură zi! Ce noapte de veghe afurisită, în vechile noastre şanţuri! Abia putem stăpâni oamenii. Toţi suntem sentinele. Intercalaţi printre noi, cavaleriştii, camarazi cuminţi, încep a ţine socoteală de sfaturile noastre... La cel dintăi semnal de alarmă, mâinile-s încleştate pe armă. Pâcla deasă care s-a lăsat în munţi măreşte neliniştea noastră. Ziua ne prinde amorţiţi, privind pierduţi de oboseală, lipsiţi de orice gând, picăturile de apă ce se preling fără sfârşit de pe crengile copacilor... 31 octombrie. Atăcăm din nou. Primesc ultimele instrucţiuni cu o pasivitate de care nu m-aş fi crezut capabil. E tot aceea! Ori acum, ori... mai târziu. De vreme ce ştii că nu te mai întorci acasă, iar viaţa se reduce numai la zile şi nopţi de veghe, de panică şi de lipsuri, de vreme ce trebuie să te uiţi numai înainte – aşa sună ordinele –, ce poate fi mai simplu decât să înfrunţi soarta cu linişte şi să aştepţi uitarea, marea uitare. Uite: pâcla şi umezeala nopţii, care pătrunde prin măntălile noastre şi ne înfioară, picură lacrimi reci peste morţii căzuţi între linii, fără să mişte unul... Care din ei tresare la pocniturile armelor? Nu-i mai bine să se sfârşească mai devreme zădărnicia tuturor frământărilor? 

La 12 şi jumătate, fără pregătire de artilerie şi înainte de a se aştepta inamicul, lanţul de trăgători saltă din tranşee şi străbate în goană poiana. Ţevile celor două mitraliere n-au vreme să se supere şi, în mai puţin de două sferturi de ceas, reluăm poziţia pierdută în ajun. Surprinşi în timpul mesei, zeci de prizonieri mai mult zăpăciţi decât înfricoşaţi, sunt mânaţi spre postul de comandă, unde li se ia interogatorul, după ce adună morţii căzuţi între linii. Zădarnic urlă bateriile zmuncind şi hâţânând tranşeele... Ne-am înfipt în locurile lor, am întors mitralierele împotrivă-le şi-i fugărim trimiţându-le plumbi în spate. Băieţii de la călăreaţă trag într-un ceas, bineînţeles fără aprobarea maiorului, toată muniţia alocată pentru un an întreg... Boteanu e la dreapta mea, căpitanul Irimescu la stânga cu „a opta”. Nu ne aventurăm mai departe. 
 Soldaţii, cu toată oboseala doborâtoare, scurmă pământul fără întrerupere, adâncind măştile şi legându-le cu şanţuri de comunicaţie. Nimic nu-i mai de preţ decât o lopată Linemann. Pătratul acesta de oţel, povară inutilă în atâtea marşuri obositoare, înseamnă viaţa. Şi acum, pentru nimic în lume nu se desparte soldatul de dânsa. Câţi n-au plătit scump uşurinţa lor, schimbând-o cu vreun ciob de oglindă ori zvârlind-o într-un gest de amară nesocotinţă... Se lasă rece şi de sus burniţează. Tot plutonul, toată compania e în linie şi din gamele soldaţii prind cu lingura câte o boabă de fasole din zeama sleită. Prin şanţurile ude şi mâzgoase, liopăieşte din când în când vreun rătăcit care şi-ar vinde sufletul pentru un fum de ţigară. Noi, cei trei nedespărţiţi, ne regăsim într-o colibă improvizată, unde ordonanţele au făcut rost de câte o ulcică de ceai fierbinte. Mângâiem ca o comoară, cu amândouă mânile strânse, dulcea căldură a tinichelei; iar foaia de cort pusă în faţă împiedică măcar oleacă răceala şi umezeala de afară. Şi e aşa de întuneric! La fiecare împuşcătură suntem afară să vedem ce se petrece. O alarmă, la miezul nopţii, ne găseşte treji. Granatele pufnesc scurt şi puternic. În vale se aud răcnete şi vaiete. Bateriile se deşteaptă. Dănţuieşte tot sectorul o bucată de vreme şi, treptat-treptat, se face linişte.

 Atacul a fost respins şi, sfârşiţi de oboseală, fiecare adoarme în picioare, cu braţele sprijinite de parapetul glodos şi lunecos... Din ceas în ceas, pândim ziua... Ce greu vine!
 La şase jumătate, împuşcături vii aprind în scurt tot sectorul. Plouă. Degeaba deschizi ochii şi vrei să pătrunzi noaptea. Nu vezi nimic. Trage toată lumea; şuieră gloanţele, trosnesc granatele asurzindu-te. Nu înţelegi nimic. Mitralierele plutonierului Rusu împrăştie arcuri de foc. Alergăm de la om
la om; fiecare întreabă ce se petrece? Degeaba trimiţi agenţi, degeaba strigi ca un ieşit din minţi. Se sparg obuzele înecându-ţi glasul... Vreme de jumătate de ceas nu poţi da de firul acestei nebunii, până când, deodată, sus pe dreapta, focurile încetează aproape brusc. Mai multe granate trosnesc odată, se aud strigăte sălbatice şi, în fugă, de pe mamelon, coboară câteva zeci de soldaţi. 
Crezând că-s de-ai noştri, mă reped spre dânşii ameninţându-i cu carabina: — Înapoi, mă! Înapoi! Unde fugiţi? Dar rămân pironit locului. Sunt germani, sprinteni, în vestoane, cu căşti şi cu baionetele, cuţite de măcelărie, la armă. Sar înapoi şi strig desperat: — Nu mă lăsa, plutonul doi! Caporalul Guşă, cu grupa lui, deschide foc. Ceilalţi răspund. Gloanţele se încrucişează. Un plutonier bavarez îşi descarcă revolverul în mine. Îi proptesc carabina în pântece. Prăbuşit la pământ, cu mâna întinsă, mă ocheşte din nou, gata să-mi dea lovitura de graţie. Îi înţepenesc mâna cu bocancul, zmuncindu-i arma în timp ce, în mijlocul potecei, stau între două rânduri de gloanţe. Cade mort Gheorghiu Ştefan, Petrescu, Lazărescu şi câţi alţii. Guşă, cu braţul sfărâmat, urlă de durere, în vreme ce Costan, Pompaş, Chirilă, Lungu şi eu – care-s tot soldăţeşte îmbrăcat –, încercuiţi de bavarezi, suntem mânaţi la deal... Se vede ca prin sită... „S-a sfârşit! mă gândesc; sunt prizonier...” Trecem pe lângă Vlaşca, rănit, întins la câţiva paşi de coliba care ne adăpostise... Un glas puternic, se vede ofiţerul comandant, strigă mereu: — Die dritte Companie? Ich bin hier!... Ich bin hier!... Şi, din când în când, altul răspunde: — Eigene Truppe... eigene Leute... eigene ... Rusu, rămas fără servanţi, a întors mitraliera şi, deşi e încercuit, trage înainte... Nu vrea să se predea. Câteva baionete înfipte cu sete într-însul înăbuşă, odată cu ultimul său spasm, furia ucigătoare a piesei...
Spre mamelon, lupta la baionetă continuă. Plutonierul Andriescu se luptă cu doi. Unul dă să-l străpungă cu baioneta. Cu mâna îi smulge arma, despicându-şi palma. În nebunia aceasta, nu simte nimic. Se repede la bavarez, îi pune piedică şi cu baioneta îl înjunghie ca pe o vită. În ajutorul celuilalt, sar cei cari ne escortează. Uită o clipă de noi. Lungu pune mâna pe o armă, ucide unul, se sparg vreo câteva granate, faţa lui Andreiescu e un izvor de sânge, dar în fugă ne reîntoarcem spre ai noştri. Gloanţele vâjâie, ţiuie, plesnesc... Artileria deschide baraj nebun; ca într-un vis groaznic, ne amestecăm unii cu alţii... Locotenentul Florescu – Fonfé –, încruntat pentru totdeauna, cu spatele sfărmat şi cu chipiul aruncat la câţiva paşi, strânge în pumnul stâng glod amestecat cu frunze... Nineaca, Alexandrescu, şi zeci de soldaţi, încadraţi, iau drumul de pe care m-am întors. Convoiul se profilează net, în zarea dimineţii crescânde... Şi morţi, şi răniţi cari se vaită, şi „die dritte Companie”... mai răguşit, mai depărtat. Vlaşca e greu rănit. Nu se vaită; nu cere nimic, numai faţa lui pare o mască de var, cu buze strânse, fără pic de sânge. Cu greutăţi nespuse, coboară brancarda spre Înţărcătoarea...
 Cei câţiva prizonieri sunt ameţiţi de băutură. Înainte de atac, li s-a dat rom cât au vrut. Fac parte din „Sturmtruppen”, sunt aduşi numai la atacuri şi cei cari scapă sunt imediat trimişi înapoia frontului, unde nu fac altceva decât exerciţii de luptă. Plutonierul meu, rănit în pântece, are dureri sălbatice. Plânge şi să jăluieşte întruna: — Meine Kinder... meine arme Kinder... E din Regimentul II din Bavaria. Trăieşte încă două ceasuri de agonie groaznică la postul de prim ajutor. Ne regăsim pe vechile poziţii, împrăştiaţi, zăpăciţi şi înspăimântaţi, ca nişte pui de cloşcă fugăriţi de uliu. Încercăm să ne grupăm şi, din tranşee, ca ne să dăm curaj, tragem foc în bobote.
 Din cei mari nu-i nimeni! E drept că telefoanele sună întruna şi voci speriate întreabă ce s-a petrecut... Ce s-a petrecut? Nimeni nu ştie nimic precis. Cel mult îţi dai socoteală că ai fost prins, ai scăpat fără să ştii cum şi că mulţi, foarte mulţi lipsesc. Dar telefoanele sunt nervoase... — Se poate să nu ştiţi ce s-a întâmplat? — E ceva nemaipomenit...
— Imediat să se raporteze...

 E atâta apatie şi amărăciune în noi, încât nu sunt în stare să judec ori să reacţionez. Ceasul de intensitate supraomenească pe care l-am trăit a destins complect toate resorturile fiinţei noastre. Cu capul înfundat în gulerul măntălii stropite de sânge, trântit în glod alături de Boteanu, care, scăpat şi el, fumează ţigară după ţigară, trebuie să întreb de mai multe ori dacă agentul de legătură vorbeşte cu mine, azi comandant al compăniei, rămas mai vechi în grad... Citesc hârtia fără s-o pot înţelege: „Veţi pleca imediat la contraatac împreună cu plotonul Carare, Teofănescu...” La contraatac? Cine? Eu? Noi? Noi, cari de atâtea zile nu facem altceva decât să atacăm? Dar compania a opta ce face? Şi ce să facem la contraatac? Hai! Vreau să se isprăvească odată! Mi-i capul gol... Şi nu mai ştiu: mi-i frig, mi-i somn? Şi ce să fac? Să contraatac? N-aveam dreptate să mă gândesc că trebue să se sfârşească toate?... 

Când pornesc, sergentul Burlacu e în dreapta mea; în stânga, e Pompaş cel care nu cunoaşte frica şi ţine morţiş să meargă la atac cu dolmanul ofiţeresc, cel cu două steluţe aurii. Mergem chiar pe drumul pe care am scăpat acum trei ceasuri. Sigur, sus, trebuie să fie acum o mitralieră, dacă nu două. În picioare, lanţul nostru înaintează. N-am ochi să văd nimic... La ce mi-ar mai folosi. Rapp... rrraapppp... aproape o singură plesnitură şi mai toţi sunt la pământ. Dacă n-aş auzi: „auleeuu, valeeeeu, moor”, aş crede că toţi s-au culcat, la adăpost de salvă. Cei rămaşi în picioare, dezmeticiţi printr-un instinct de conservare mai tare decât voinţa, abia avem timp să ne trântim jos după bolovani, ca să auzim vâjâind pe deasupra răpăiala gloanţelor... Mort Burlacu, mort Pompaş, mort Leontinescu, Tăzlăuanu, morţi aproape toţi. Aproape fără spmuri. Trăsniţi, fulgeraţi la zece metri de inamic... Sărmanul Pompaş! Cum stă cu mâinile întinse şi cu faţa întoarsă spre mine, ai crede că aşteaptă să treacă focul şi pândindu-mă, cum avea obiceiul, să se ridice odată cu mine. Ochii mari deschişi privesc, poate, noua lume în care păşeşte... O şuviţă de sânge se prelinge prin buzele întredeschise... Ostaş neobosit, săritor la ceasuri grele, ai murit fără să ştii ce înseamnă faptele tale...
 
Te revăd plin de îngrijorare când, reîntors din patrulă singur, cu doi prizonieri plocon, miai spus: — Pe ceilalţi doi i-am scăpat! Dar la Ceresdom, când ai ridicat mânile să te predai şi trântind bidonul de pământ au fugit boanghenii crezând că-i o granată. Pentru tine, datoria era cuvânt de evanghelie, oboseala, o boală femeiască; frica, un cuvânt pe care în viaţa ta de ţăran cinstit nu l-ai înţeles; gloanţele erau muşte, bondari, de care te apărai cu mâna. Mânile tale strâng încă arma, tovarăşă dreaptă, la care ţineai mai mult decât orice. Sângele care, picătură cu picătură, se scurge din rana care ţi-a luat viaţa pecetluieşte locul unde ai căzut... Mâne însă, omătul va zidi poteca şi nimeni n-are să ştie că aici s-a stins un viteaz.

 Şi tu, Burlacu, mândru de galoanele tale. Vor afla oare copiii tăi nevinovaţi că n-ai voit cu nici un preţ să rămâi la trenul regimentar, departe de luptă, şi că în fruntea secţiei tale ai ţinut să treci pragul acestei vieţi? Vor trâmbiţa alţii faptele tale şi pe pieptul tău, în loc să înflorească decoraţiile cu care se vor împăuna alţii, va apăsa pentru totdeauna ţărna umedă, îngrăşată cu sânge.

 Şi tu, Leontinescu, plugar încercat, soldat hotărât şi plin de grijă faţă de camarazii tăi! Ce sigur erai că mâna ta avea să ţină tare coarnele plugului în brazda pe care o pomeneai cu drag de atâtea ori! Şi tu... Şi tu...

 Inamicul trage atât de precis, încât orice mişcare e plătită cu sânge. E curată nebunie să mai încercăm o înaintare... De altfel, se conving şi cei cari urmăresc contraatacul din bordei... cu telefonul şi hotărăsc retragerea „imediată” în vechile tranşee. Când, în fine, suntem în şanţuri şi privirile noastre rătăcite se plimbă de la unul la altul, storşi de vlagă şi încă subt impresia celor trăite de la miezul nopţii încoace, nu putem crede toată realitatea. Joacă înaintea ochilor tăi închişi de oboseală săgeţile de lumină ţâşnind din ţevile armelor, fulgerele frânte ale granatelor, linia de foc punctată a mitralierelor... Îţi ţiuie în urechi tirul de baraj, trosniturile exploziei, vaietele şi strigătele desperate. Vezi căzând atâţia... Din fugă, se opresc o clipă cu aerul să întrebe soarta:
— Şi eu? Eu? pentru ca în clipa următoare să se prăbuşească. Dar baionetele? Cuţite enorme, care trec prin tine ca printr-o bucată de carton! Nici n-ai vreme să strigi. Cel mult parcă te îndrepţi şi ceri socoteală: — Ce ţi-am făcut? Dar cei zgârciţi de durere, gemând, rugându-se şi blestemând? Dar morţii? Privirile cele sticloase şi chipurile schimbate aşa de repede, aproape necunoscute?... Batalionul e o zdreanţă; lipseşte aproape jumătate... Lipsă ofiţeri, lipsă plutoane întregi... Poteca spre Înţărcătoare e un lanţ de brancarde cu trupuri sfârtecate, însângerate, răni deschise prin care se mistuie flacăra vieţii... Şi în vreme ce se face apelul nominal care încheie capitolul, ploaia se îndeasă; vântul începe a sufla şi fulgi rari, mari, prind a îmbrăca în haină nouă, albă, curată, plaiul durerii şi desperării noastre...

 Stăm în bătaia vântului ca o turmă de dobitoace fără stăpân. Perdeaua deasă de scamă uşoară se topeşte pe obrajii noştri palizi, pe feţele noastre triste, îmbătrânite... Cu foile de cort drept apărătoare, cu ochii la crenele, sentinelele, aceleaşi sentinele nedormite de atâtea zile se luptă să ţină ochii deschişi. Cei, prea puţini, scăpaţi din compania a şaptea istorisesc ce s-a întâmplat în noaptea trecută. Neschimbaţi, istoviţi chiar, soldaţii au aţipit în măşti, după ce atacul de la miezul nopţii fusese respins. Spre ziuă, fără pregătire de artilerie, două compănii de bavarezi, ameţiţi şi excitaţi de băutură, înjunghie sentinelele şi ocupă sectorul tăind retragerea. Se încinge o luptă corp la corp, cu soldaţii buimăciţi încă. Fiecare îşi caută scăparea. În faţă, inamic; în spate, baionete germane. Cine fuge e prins sau împuşcat. Florescu nu vrea să se predea, un glonţ îl ucide fulgerător. Locotenentul Vasile Haralamb, la câţiva paşi de dânsul, se preface mort, cât e de mare. Îl cearcă unul cu baioneta, dar spre norocul lui îi spintecă numai vestonul. Profită de semiîntuneric şi zăpăceala generală, se târâie după un mort, după altul, ca să apară teafăr în rândurile noastre, în vreme ce alţii iau drumul captivităţii... Un batalion din Regimentul 29 ne schimbă, dar jos încă nu ne coborâm. Mâne, în locul nostru, atacă trei compănii. Cei de la divizie nu s-au săturat de atacurile acestea fără nici un rost... 

Ce uşor e să muţi, pe harta care nu se potriveşte cu terenul, boldurile de la o cotă la alta! „Compania... atacă pe aici; compania... atacă pe... şi inamicul e dat peste cap...” În realitate, artileria are să tragă... două proiectile, cum s-a mai întâmplat. Şi pentru ce să atacăm? Pentru ce? — Tu cunoşti poziţia, îmi spune colonelul. Mergi cu locotenentul Papazol să-i arăţi drumul şi rămâi în linia a doua... Da, da! Cunosc poziţia. Cum să n-o cunosc? Doar m-am primblat pe dânsa, în sus şi în jos, fugind, târându-mă ca râma ori sărind ca o broască din bolovan în cioată şi din cioată subt stâncă... Dar mai ştiu că pe unde e vorba sa atacăm, aproape de creastă, peretele e drept şi neted ca sticla şi sus nu-s bosniaci, ci bavarezi şi au granate şi gloanţe dum-dum, care plesnesc scurt, dar sfarmă groaznic. Toate acestea le ştiu şi i le spun camaradului de la 29 care, fumegând ţigară după ţigară, pare că nu mă înţelege.
 — Degeaba! Mulţumesc, dar din luptă nu mă mai întorc.
 — De ce? îl întreb. —
--- Sunt sigur. Întăi, am avut prea mare noroc la cărţi şi, pe urmă, visul, visul. — Ce vis? — Voi ştiţi că n-am aţipit decât în zori, după ce jucasem toată noaptea. Şi ce credeţi c-am visat... Parcă plecasem din Înţărcătoare în fruntea compăniei şi urcam la deal... Când mă uit la sabie, văd că se preface într-o cruce frumoasă, uşoară ca un fulg. Cu cât urcam la deal, cu atât crucea se făcea mai grea. Am vrut s-o arunc, dar nu-mi puteam descleşta mâna de pe dânsa şi, cu sforţări uriaşe, a trebuit s-o urc până aici... Când m-am trezit eram lac de apă...
 — Fleacuri! Cine ştie ce-ai mâncat şi ţi-a căzut greu... Băieţii glumesc pe socoteala lui, schimbând vorba...
 — Să ştiţi, băieţi, că nu mă mai întorc... Plecăm. Pădurea prietenă ascunde lanţul de trăgători şi dacă n-aş şti că sus mânile duşmane stau strânse pe arme, aş fi gând în gând cu Papazol şi Dima, cari îmi bănuiesc: — Ce ţi-ai bătut joc de noi? 

Zădarnic îi sfătuiesc să nu se încreadă în aparenţele acestea înşelătoare. Compăniile se apropie mereu... Să fie, într-adevăr, tranşeele părăsite? Cel mult treizeci de metri despart liniile... Din nenorocire, nu m-am înşelat. O ploaie de granate se sparge ameţitor în rândurile noastre, secerând înaintaşii. Armele şi mitralierele dănţuiesc spasmodic. Cad loviţi în cap amândoi. Dima fulgerat. Papazol mai trăieşte. Glonţul, intrat în obraz, i-a sfărâmat maxilarul şi carotida. Gâlgâie sângele în valuri din groaznica rană, în vreme ce, gemând de durere, e dus pe brancardă spre postul de prim ajutor. Are încă puterea să-mi întindă mâna, înainte de a-şi da sufletul... Se umple pădurea de urlete şi vaiete. Iau alţii comanda, dar încercările toate dau greş şi subt linie rămân atâţia! Inamicul trage cu dum-dum. Muzica lor oribilă o distingem net. Gloanţele pocnesc ca o sticlă care se sparge. Camarazii plătesc cu viaţa gestul de a ridica pe cei căzuţi. Aşa au păţit-o şi germanii... Dovadă - cadavrele neridicate nici până a doua zi

 Vin ajutoare; urlă obuzele de o parte şi de cealaltă; pornesc şi cei de sus la atac, iadul scutură torţile plaiului, dar totul rămâne nimic. Şi dacă un colţ de tranşee trece din mână în mână cu sacrificii grele, noaptea, când vine ordinul de retragere, pune văl negru peste toată Fata Moartă... Echipe lucrează în grabă capre de sârmă ghimpată şi le aruncă în faţa tranşeelor. Şi vaietele răniţilor care nu mai încetează! E atâta încordare în noi şi nervii sunt aşa de întinşi, încât, deşi nu suntem în linie, nu poţi găsi o clipă de linişte. Ai impresia că un nod îţi îneacă răsuflarea şi gura uscată şi buzele arse nu pot primi nici pânea, iască fără gust, nici strop de apă. Cum să te gândeşti la tine când, între cele două rânduri de şanţuri, urlă de durere şi de revoltă cei căzuţi? Se amestecă în spasmurile morţii vaietul germanului de pe malul Rinului, venit în ţară străină, cu cel al românului, apărător al graniţelor străvechi. Frăţie de durere, de cumplită sfâşiere în pragul uitării veşnice. — Valeeeeuuu... — Aleeeeuuu... — Fraţilor, nu mă lăsaţi! Eu îs. Călin Dumitru din 29... — Mein Gott... mein Gott...
— Ich will nicht sterben...ich will nicht sterben... 

Ploaia se schimbă în lapoviţă; lapoviţa în zăpada. Vaietele, din ce în ce mai slabe, se pierd în viforniţă... Noapte. Rachetele luminează din când în când câmpul de bătaie. Momâi, unele nemişcate, altele încercând să se ridice, se zăresc în făşia tremurândă; iar crivăţul mână spre noi valul de durere dintre linii. Cinchiţi în şanţurile de comunicaţie peste care întindem, cum ne pricepem, o foaie de cort ca să nu răzbească frigul şi omătul, număram ceasurile care ne mai despart până la ziuă... Sectorul s-a liniştit şi dimineaţa ne găseşte căptuşiţi într-un fel de scoarţă îngheţată. Uniformele-s bocnă şi abia îţi îngăduie să te urneşti de colo până colo; picioarele nu le mai simţi şi mânile crăpate şi murdare parcă sunt ale altuia. Omătul, strat de vată curată, pufoasă, s-a aşternut peste toată grozăvia trecută.

 Nu ştiu cum, ajungem la o înţelegere cu duşmanul. Se ridică un fanion alb; de dincolo altul. Din şanţuri încep parlamentările. Se dau caprele la o parte, locotenentul Apostoleanu, cu ochii legaţi, escortat de doi germani, dispare în tranşeea inamică; un ofiţer de la dânşii e musafirul nostru câteva ceasuri, pentru a se curăţi câmpul de bătaie... Linişte complectă. Vântul a stat, dar e frig tare şi ninge întruna. Brancardierii, ai noştri şi ai lor, înfrăţiţi în aceeaşi slujbă de ciocli, se pleacă la fiecare momâie acoperită. Şi sunt multe... Dau zăpada la o parte să-şi poată recunoaşte morţii. Răniţii au îngheţat toţi şi vreo câţiva şi-au dat sufletul rezemaţi de copaci, apăsându-şi rana cu mânile... Prisacaru, tânăr, chipeş, doarme de veci spate la spate cu un străin... Capela i-a lunecat de pe cap şi omătul i-a pus perucă albă... Ai noştri au răni grozave. Mai toţi sunt loviţi la cap şi multe cranii sunt plesnite ca o oală... Corvoada se face fără văicăreli şi suspine. Ca şi cum nu te-ar privi chiar aşa de aproape. Se cercetează semnele de identitate, carnetele de prin buzunare, adresele de pe scrisori; se iau mărturiile camarazilor, rudelor, fraţilor...

 Unui caporal, adevărat atlet, îi lipseşte capul complect. În jurul lui, adunaţi în cerc, soldaţii se întreabă cine-i? Părerile sunt împărţite...
— Măi, parcă-i Şoldan... 
— Nu-i el. Nu era chiar aşa de voinic..
. — N-o fi cumva Novac de la a treia? Vin vreo câţiva, îl întorc, îl sucesc, dar nimeni nu-i sigur. — Dacă-i Novac, are să-l cunoască frate-său de la a cincea... Frate-său vine, se apropie, se uită la dânsul şi foarte liniştit declară:
 — Aşa nu-l cunosc. Dar pe braţul stâng are un semn. Repede vestonul e tăiat şi într-adevăr pe braţ are un tatuaj. —
 ---El îi...  Atât!
 Ajutat de alţi camarazi, se duce să-i sape o groapă înapoia frontului. Nici o lacrimă. Poate, când va fi singur, durerea va ţâşni năvalnic. Poate!
 Şi morţii sunt aşa grei! Te trag spre pământ. De ce? E jertfa prea mare? Timpul trece repede şi cel din urmă hoit are să fie cules. Ne-am şi deprins cu liniştea asta anormală. Poţi mişca fără cârcei la inimă. Şi ciudat: când din tranşee ne-am ridicat, noi de o parte, „ei” de alta, n-am văzut nici o privire de ură şi, după ce ne-am măsurat din ochi, ca nişte cunoştinţe vechi, au fost schimburi de glume. Fiecare, în limba lui, face pe deşteptul şi Ghiţuleac al nostru, lărgindu-şi gura într-un râs sănătos, face semne pe care sigur nu le pricepe neamţul. Dar când e vorba de aprins o ţigară, se înţeleg de minune! Şi pe urmă, ostatecul nostru, un locotenent care a luptat pe frontul rusesc, rănit de două ori, n-are trufia nesuferită a prusacului şi primeşte cu plăcere ţigările ce i se oferă... Şi Apostoleanu, asaltat de întrebările noastre, mărturiseşte că i-a fost peste putinţă să refuze ceaiul oferit de ofiţerii germani, deşi se hotărâse să fie tare... Dar „pauza” s-a terminat. Caprele de sârmă s-au pus la loc. Combatanţii s-au lăsat oarecum cu părere de rău în şanţuri. Instrumentele sunt acordate. Actul următor începe... Omul devine fiară; privirea, săgeată otrăvită; tranşeea, arsenal de sluţiri, durere şi moarte... 

Când, în sfârşit, seara plecăm spre Înţărcătoare zgribuliţi de frig şi alunecând pe poteca frecată de bocanci şi de copite, fiecare foc de armă din urmă deşteaptă în tine vedenii trecute. Te aştepţi să fii chemat îndărăt, să dai socoteală încă o dată pentru ce trăieşti, când atâţia din camarazii tăi nu mai sunt! Dar fără să vrei, în tine stăruie întrebarea: „Povara vieţii nu apasă mai greu pe umerii noştri decât ţărna pe mormintele fără cruce?”
  
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu