marți, 8 august 2017



—FATA MOARTĂ
                                CAP. 2
                                                    ATAC LA COROND


            Am împlântat adânc baionetele în inima Ungariei. De o lună, suntem în plină înaintare. Zi de zi, fără odihnă, am străbătut zeci şi zeci de kilometri. În recunoaşteri sau avanposturi, cu tot echipamentul în spinare, dormind iepureşte, am lăsat Carpaţii mult în urmă!

       De la Breţcu, un salt ameţitor de bucurie, cu nădejdi crescânde în faţa inamicului ce se retrage întruna. Cele trei poşte de la Vaşarhei la Cicsereda, aproape de necrezut, le călcăm într-o zi. Dar ce zi! Porniţi în miez de noapte, trupa fără raniţe, ofiţerii fără săbii, pe care le-au lepădat a doua zi după mobilizare, numai cu sacii de merinde şi cartuşierele pline, fără popasuri, mai mult alergând, ajungem, când soarele trece de amiază, acolo unde Oltul nu e decât un pârâu pe care-l treci cu piciorul. Tragem nădejde să ne oprim, să auzim cuvântul aşa de aşteptat, „repaus” ! Nici gând. Glumele şi ghiduşiile obişnuite au contenit, iar cobzarii din capul compăniei au amuţit. Comandanţii de plutoane îşi îndeamnă oamenii. E greu însă. Arşiţa e grozavă. Praful amestecat cu sudoare lasă dâre negre pe feţele noastre pârlite. Apa şipotelor nu poate răcori trupa înfierbântată! Din când în când, cei mai slabi se desprind din rând şi cad. Sunt şi chiulangii, dar îi cunoaştem şi le venim de hac. Gradaţii se stropşesc, ofiţerii intervin şi o clipă se reface coloana. Totuşi, în urmă rămân mulţi. Nu-i timp de pierdut cu dânşii...

         Dau să ridic pe Crăciun Nechita, soldat vrednic şi cuminte, căzut pe zonă. Îl apuc de cureaua sacului şi abia îl urnesc.
      — Ce ai în sac, de-i aşa de greu? îl întreb mirat.
      — Să trăiţi! N-am nimic...
     Dar când îl desfac, găsesc peste şaptezeci de lacăte noi-nouţe, cleşte, vreo două ciocane, o adevărată prăvălie de fierărie!
      — De ce le-ai luat, măi nenorocitule?
      — M-am gândit să le am acasă după ce m-oi demobiliza...
       — Aruncă-le dracului...
      Râde toată compania în hohote şi o bucată de vreme marşul pare mai uşor.
       Nechita îşi ajunge rândul din fugă, bucuros că a scăpat de aşa o greutate. 

Trecem fără haltă pe la Tuşnad, unde am da toată averea să ne scăldăm, şi pe la toacă suntem în plin şes. Cicsereda, ţinta noastră, e departe încă. În fund, munţii Ciucului joacă în soare, enigmatici. Mergem mereu! 

       Odată cu seara, mai puţini de jumătate, prindem a urca înălţimile. Intrăm în oraş, cu baionetele la armă, primiţi de... câteva salve trase aiurea. Pe strada principală, câţiva unguri ucişi de proiectilele noastre. Pustiu. Vitrinele trase. Câteva tranşee proaste, lăzi cu muniţii şi mobilier de prin casele orăşenilor. Prindem un convoi de cară cu refugiaţi şi, zdrobiţi de oboseală, ne instalăm în avanposturi.
        Până a doua zi seara, curg rămăşiţele batalionului. Luăm urma inamicului şi nu-l slăbim. Trecem prin Domokos, sat mare şi frumos, biserica, imensă. E slujbă şi câţiva intrăm. Femei îngenuncheate, îmbrobodite cu marame negre, îşi plâng în şoapte morţii... Am trecut şi de Alfalu. Patrulele iau din ce în ce mai des contact cu inamicul. Desigur, se pregăteşte ceva. Curg compănii după compănii... Circulă maşinile, se încrucişează curierii, sosesc ambulanţe. Avioanele, bondari îmbrăcaţi în argint, sclipesc toată dimineaţa în soare. Se înjgheabă legături telefonice, lucrează trupele de specialităţi... Toată divizia e în fierbere! 
        Mâine, 16 septembrie, atăcăm satul Corond. 

        Compănii – fantome mute – defilează în tăcere. Doar câte unul, din fuga mersului, întreabă
    : — Măi tu, măi! Ci regiment îi aista? Ori:
— Nu-i pe la voi unul, Costache a Ilenei din Călăraşi?(sat din BT.nn)
      — Măi frate, dă-mi să trag şi eu fum!
        Întrebarea rămâne pustie... Când, în sfârşit, ne vine rândul şi pornim, se crapă de ziuă. 
        Artileria a luat poziţie la poalele pădurei. Caii, legaţi de copaci, schimbă impresii cu căluţii noştri de la mitralieră. Trecem peste tranşee părăsite, printr-un sat fără nume pentru noi, pustiu şi sinistru, şi pe la opt dimineaţa suntem la capătul satului Corond. Ne desfăşurăm în trăgători şi înaintăm.
         O parte pe uliţele satului, iar unii de-a dreptul prin grădini. Gospodării bogate, lăsate în voia soartei... Pomii, încărcaţi de fructe, amăgesc soldaţii cari, din mers, îşi umplu buzunarele, crezând că-s la manevre. Dar n-am făcut o sută de paşi. Patru bufnituri repetate se aud departe, în faţă, şi până să ne întrebăm ce sunt, patru trăsnete trec urlând peste noi, trosnind în urmă. Ne oprim pe loc şi căscăm gura la clăbucii albicioşi, ce se împrăştie uşor pe albastrul cerului. Oamenii fac fel de fel de glume şi cui îi este la îndemână scutură copacii mai departe... Sus de tot, zbârnâie un aeroplan inamic, însemnând cu mitraliera o limbă convenţională. Regulează tirul. Mai trec vreo câteva minute şi alte bufnituri cutremură văzduhul. Până să ne dezmeticim, şrapnelele şi obuzele curg pretutindeni. Multe case s-au aprins; stogurile de paie şi nutreţ sunt o mare de flăcări! Trag îndrăcit şi tunurile noastre.

        Cele dintăi lanţuri de trăgători au luat contact cu inamicul. Clănţănesc mitralierele duşmane întruna. Ai noştri înaintează în fugă prin pălălaia şi fumul ce te îneacă. Putoare de pucioasă, strigăte răguşite, vaiete. Sergentul Rugescu Ilie şi-a pus piesa în bătaie lângă un podeţ şi schimbă bandă după bandă. Obuzele răscolesc bufnind pereţi întregi şi ţăndări, bârne, schije zboară nebune... Jăratecul îţi dogoreşte faţa; simţi că-ţi crapă capul de căldură; ca un automat strigi: „Înainte”. Nu te aude nimeni şi nu auzi nimic. 
         Nici o comandă. Nu mai suntem oameni. Îţi duci înainte plutonul prin semne pe care nu ştiu dacă le înţelegi singur. Sar geamurile ţăndări şi cad mulţi loviţi în spate. Plutonierul Andriescu îşi descarcă pe o fereastră carabina. — Te pomeneşti c-a înnebunit! îmi trece prin gând şi, fără să am vreme să întreb ce-i, se repede cu sergentul Burlacu şi cu încă doi spre casă. Dintr-o lovitură, sare uşa din ţâţâni! Dau buzna înăuntru, se aud împuşcături înfundate şi trei unguri, civili, luaţi în baionete, îşi dau sufletul în prag, unde sunt azvârliţi.
Înainte! Mitraliera din faţă a tăcut; inamicul fuge. 


       Iată cei dintăi prizonieri: tineri, sprinteni, dezarmaţi, veseli că au încheiat-o cu frontul. La dreapta clocoteşte încă lupta. Abia am vreme să mă uit în urmă. Lanţurile de trăgători urmează... Încă puţin şi ieşim din bătaia artileriei. Trecem în fugă albia unui pârâu şi plutonul prinde a urca coasta cimitirului. Compania a şasea susţine înaintarea noastră. O sforţare şi cădem în spatele inamicului: — Mai repede, băieţi! Dar nu mi-am terminat gândul. Cu huiet sălbatec, crapă un cazan cu foc. Una cu pământul, nu îndrăznesc să-mi mişc trupul. Desigur, aista-i sfârşitul. Îmi vâjâie capul şi-mi ţiuie prelung urechile. Scuip pământ şi iar scuip, dar... sunt teafăr.
      -- Înainte!
         La fiecare răstimp de linişte, un salt înainte! La fiecare salvă, culcaţi la pământ! Sar crucile şi grilajele mormintelor; aşchii, ţăndări, bucăţi de lespede caută cu sete şi ciudă carne proaspătă. Sângele cald stropeşte ca o crudă fatalitate locurile unde şi-au plâns durerea atâţia străini! Răniţii îşi pansează rănile, fără să se sinchisească de obuzele ce ne urmăresc pas cu pas, ca şi cum moartea nu mai are drept să se apropie de dânşii! De-am ajunge sus mai degrabă!
         Paşii noştri sunt însemnaţi cu sânge, dar, în salturi desperate, ne apropiem! Artileria scuipă foc spre bateriile inamice. Tirul s-a lungit; nu mai suntem în bătaia obuzelor. Locul nostru l-a luat a şasea... Am timp să văd, ca prin vis, un fulger despicând pământul. Rrrruuummppp! Rrrraaappp! crapă obuzele. Cade, lovit greu la cap, sublocotenentul Berman; îngenunchează pentru totdeauna sergentul Blânda, un munte de om! 
        Un gol vremelnic rămâne pe linie.
     -- Înainte!
        Ne ţinem încă.
     — Ce te făceai, măi Crăciun, cu lăcăţile tale? — Îmi încuiam sufletul de veci, răspunde râzând. Noroc de dumneavoastră că m-aţi scăpat de ele! 
        Un răpăit de arme, prelung şi continuu, se aude departe. Mărim pasul fără să vrem. Fără răgaz, fără haltă, mergem mereu. Odată cu seara, suntem în faţa satului. Aşteptăm ordine. Cine are ronţăie un pesmet ori scociorăşte cu vârful baionetei în cutia de conserve. După câteva clipe de odihnă, gurile prind a se dezmorţi. Nu-i vreme de căinat pe cei rămaşi în urmă. Întăi, pentru că nu ştim ce are să fie cu noi şi, pe urmă, câţi nu visează o rană aşa... potrivită, ca să stai într-un pat curat şi o mână albă să-ţi aline durerile. S-a lăsat noaptea deasă când trecem prin Atia în rânduri strânse. Arde. Focul macină munca trudnică a celor ce, poate, azi luptă cu noi. Umbrele noastre se profilează enorme şi caraghioase. Ne crapă obrazul de dogoreală, dar alt drum nu-i. Cotul pavăză în dreptul ochilor, ca să nu ne chiorască fumul şi scânteile, şi cu răsuflările tăiate şi fălcile strânse, trecem înainte! Când, peste o jumătate de ceas, am răzbit la celalt capăt, unde ne întâmpină întunericul şi răcoarea nopţii, trebuie să ne oprim, pentru că nimeni nu vede.

         Încetul cu încetul, desluşim un stâlp de telefon, o stea şi încă una, şi încă multe, până când putem vedea cu aceiaşi ochi de mai înainte. Lângă nişte girezi de paie, poposim şi e vorba să mânem aici până dimineaţă. Nici unul dintre noi nu se simte bine şi când, mai târziu, o ştafetă ne aduce ordinul de plecare spre regiment, într-o clipă suntem în picioare. Pentru cel care are într-însul legătura cu unitatea sa, nu cred să existe o senzaţie mai adevărată de izolare, indiferenţă şi nedreptate decât atunci când eşti vremelnic trimis la altă unitate.
        De asta, repede-repede, să ne ajungem regimentul, unde ne ştim fiecare, avem rosturile noastre şi mai multă încredere.
Pornim, dar drumul nu-l ştie nimeni. Poticnindu-se prin bolovani, mulţi se lungesc în drum, icnind ori înjurând. Nu-i lună pe cer, doar stelele ne mai arată unde călcăm. Pe la miezul nopţii, încă nu ştim dacă suntem pe drumul cel bun. Ne înşelăm sau cu adevărat joacă o lumină în aer? Un sat misterios e în faţa noastră, la răscruci. Dar lumina nu-i! Şi cu toate acestea, au văzut-o mulţi. Pe care drum să apucăm? Ce ne facem? Şi fără să ştim cum, din umbră apare un „român”. Căciulă, suman, băţ zdravăn.

      — Noroc, domnilor! Dar încotro, dacă nu bănuiţi?
      — Spre... 
     — Apoi numai prin sat trebuie să mergeţi. 
      — Dar catanele voastre nu-s pe aici?
      — Ehei! Au rupt pământul fugind!
       Deşi tonul pare sincer, ne revine în minte trădarea de la Oituz şi dăm „românul” în primire, după ce-l percheziţionăm cu binişorul peste tot. O nelinişte stăruie în noi. Luminiţa zărită poate să fi fost şi o năzăreală, dar poate şi o realitate. Se trimit patrule pe uliţele satului în vreme ce, trântiţi pe marginea şanţului, aşteptăm. Se pierde în noapte tropăitul patrulei şi o desăvârşită tăcere ne învăluie. Cerul spre Corond şi Atia e roş aprins; se vede că focul ţine să sfârşească ce a început     Aproape aţipim, doar în pumni îşi fumează unii ţigara.
       Deodată, se zăreşte din nou o lumină purtată pe sus în dreapta şi în stânga. Nu mai încape nici o îndoială, este un semnal.
       Şi, în acelaş timp, clopotul bisericei tulbură sinistru liniştea. Fără nici o comandă, suntem cu mâna pe armă, desfăşuraţi în trăgători şi încordaţi de parcă am fi în stare să răzbim peste orice piedică. În fugă, pleacă alţi agenţi de legătură şi sergentul Amariei într-un suflet raportează: — După ce am mers până în mijlocul satului şi era să ne întoarcem să vă raportăm că nu-i nimic, Costan se împiedică de o sârmă de telefon şi se lungeşte în drum. Ne luăm pe fir şi firul ne duce în două părţi: la o casă mai arătoasă pe dreapta şi la biserică. Dăm să urcăm scările, uşa închisă. Am lăsat pe Costan şi pe Burlacu de sentinelă şi am venit la dumneavoastră.  
        Îmi iau plutonul şi când ajungem în dreptul bisericei, o salvă de focuri ne întâmpină... Trântiţi în colbul şoselei, tragem un răstimp orbeşte. Fugarii s-au retras. Dezbatem uşa clopotniţei; de sus coboară plocon doi „români” mai mult morţi decât vii. Ne urcăm sus şi găsim instalat telefonul, aparate de semnalizare, un plan, granate şi provizii...
Fără multă judecată, îi trimitem pe lumea cealaltă...


        Hotărâţi să nu ne mai expunem zădarnic, aşteptăm zorile, clipocind zdrobiţi de oboseală şi tresărind la cel mai mic semnal de alarmă. Dimineaţa însă, sprinteni, ne regăsim regimentul şi pornim spre Siklod. Terenul accidentat ne scoate sufletul. Gonim mereu pentru a nu da răgaz inamicului să se poată reface. Din când în când, freamătă câte un obuz spărgându-se departe, la întâmplare. Soldaţii fac haz şi nimeni nu ţine socoteală că de două zile nimeni nu s-a odihnit. Am renunţat la deprinderile zilnice! Şi, mergând, gândul deapănă... Unde-s urmele civilizaţiei? Feţele noastre, lungite şi trase, bărbile, crescute şi părul, năclăit de praf şi sudoare... Cum se pot numi cârpele acestea negre ca un spălător de vase, cu care din când în când ne ştergem broboanele de sudoare? Unde-s vremurile când simţeai pe tine o cămaşă curată; mulţămirea odihnitoare a unui trup îmbăiat? Fost-au cu adevărat? Şi dacă au fost, veni-vor oare? Nu! Viaţa aceasta de hăituitor şi de hăituit, asta-i a noastră! În clipele de răgaz, când nostalgia te fură şi încerci să-ţi aminteşti de părinţi, de trecut, de o dragoste, o pânză deasă întunecă amintirile şi înţelegi că nu se poate să te mai reîntorci unde ai fost, unde ai vrea să fii!... Poţi crede într-o stea a norocului, într-un talisman, în binecuvântarea mamei care, îmbrăţişându-te la plecare, ţi-a ursit reîntoarcere grabnică; poţi crede să scapi azi din focul de gloanţe, care poartă scris numărul fatal; azi şi poate mâine! Dar... plutoanele se micşorează pe fiecare zi, inamicul se dă greu îndărăt şi presimţim în noi fâlfâirile misterioase ale morţii, la fiecare pas...
        Plouă mărunt şi rece. În poiană, stoguri de fân. Să le dăm foc să ne încălzim. Un chibrit... şi o limbă de foc linge marginea copacilor. Mulţi aleargă să se usuce în jurul focului. Poiana e luminată ca ziua şi, spre spaima tuturor, un vâjâit sinistru goneşte spre noi... Vreme de jumătate de ceas, se sparg şrapnelele şi obuzele în plin. Trosnesc copacii rupţi ca de trăsnet, ţipete şi vaiete frământă pădurea, dar e prea târziu.
Ne-am descoperit şi, culcaţi în măşti*, după copaci, aşteptăm. Respingem o patrulă venită în iscoadă... Îmbrăcaţi în măntăli jilave, cu capelele înfundate, înghesuiţi unii lângă alţii, aşteptăm dimineaţa. Dar panica a intrat în oameni. În faţă, inamicul lucrează la tranşee... Se aud desluşit în noapte loviturile topoarelor... Pic-poc, pic-poc, trag ungurii întruna. Toată lumea e trează. O rachetă, şi alta, şi alta tremură în întuneric, luminând copacii şiruind de apă. Porneşte un foc şi, cât ai clipi, se încinge toată linia de trăgători

        Degeaba strigi încetarea; degeaba fiecareîşi scutură vecinul ca să nu mai tragă; toată lumea trage orbeşte. Inamicul crede într-un atac; tunurile se trezesc şi o nebunie colectivă cuprinde frontul.
        Poţi număra ţevile înroşite, aliniate la marginea măştilor. Cartuşele aproape s-au isprăvit şi dacă am fi atacaţi, nu ştiu ce-am face. Plouă. Plouă întruna şi-i frig şi stăm cu picioarele în şanţuri şi nu ştim ce-i în faţa noastră! Şi o sfârşeală mă cuprinde. Ce bine ar fi să poţi dormi măcar oleacă! Să uiţi că eşti viu, să nu simţi scurgându-se apa de-a lungul spinării până-n bocancii cari chiftesc. Şi noaptea-i străină şi duşmănoasă şi până la ziuă e aşa de mult... Pic-poc, pic-poc, scutură amorţeala compăniei şi turbură visele negre abia începute... Din timp în timp, un cuvânt de ordine şoptit porneşte pe lanţul trăgătorilor pentru a-i ţinea treji... Când, în sfârşit, mijesc zorile, zorile unei mucede zile de toamnă, o ceaţă turbure întunecă sufletele noastre. Plouă întruna... Palizi, cu feţele lungite ca după o boală, uzi de sus până jos, abia ne putem desprinde din hleiul măştilor şi din şanţurile măcinate de ploaie. Lipoşi, murdari, n-avem pentru ce ne usca şi curăţi... După ce se împarte ceaiul şi cartuşele, atăcăm din nou... 

                                                    *   măști= adâncituri scormonite în pământ, ca să protejeze și să mascheze soldatul Se săpau cu niște lopeți scurte, numite Linemann, purtate la brâu.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu