marți, 8 august 2017



      PRIN GROZEŞTI SPRE HÂRJA
    
     
       Ordin. „Regimentul 8 V. către batalionul 2. ...Plecaţi imediat la Grozeşti, la ordinele Diviziei 15.” E unu noaptea. Sculaţi din somn, echipaţi în fugă şi îmbarcaţi la Mănăstirea Caşin, în vagonetele decovilului, pornim la vale. Locomotiva, un fel de samovar nervos, pufăie şi saltă, scuipând în sus, pe coş, ploaie de scântei, zmuncind tot trenul. Ghemuiţi, cu picioarele la gură, soldaţii buimaci de somn şi înfriguraţi, cu capelele înfundate peste urechi, primesc fără murmur ploaia rece şi deasă ce curge de sus. Mai toată trupa moţăie. Focul unei ţigări luminează părţi de obraz... Nu se aude decât scârţâiala vagonetelor şi izbiturile tampoanelor... De jur-împrejur, întuneric beznă. Prin Caşin, câteva ochiuri de fereastră luminate, opaiţe fugitive, jucând tulbure în noapte. Debarcaţi la Oneşti în zori, pornim pe şosea spre Bogdăneşti-Grozeşti. Cerne mărunt şi pulpanele măntălilor, pline de apă, atârnă tot aşa de grele ca şi sufletele noastre. Câteva ceasuri de oprire în ploaie, la marginea satului... Aşteptăm să vie de la divizie maiorul Pascu, cu ordine. „Forţe inamice au dat peste cap Regimentul 80 Infanterie şi înaintează spre Grozeşti... Cu orice preţ, trebuie să-l împingem îndărăt şi să restabilim frontul. Batalionul se va găsi la punctul... dincolo de satul Herăstrău...” Mâine, 5 octombrie, orele 3, începe acţiunea. Compania a cincea, din care fac parte, e avangardă, iar plutonul meu e vârful... La trei, pornesc. (...)
Ploaia a stat, dar e înnourat şi întuneric. Ochiurile de apă în care călcăm orbeşte ne împroaşcă tot.  Şoseaua e răscolită de obuze; groapă lângă groapă, imense strachini cu apă murdară. Podurile stricate. Trecem pe subt parapet prin gheaţă până la genunchi. Ni se taie răsuflările şi ne cuprind fiorii... Oamenii de legătură şi patrulele încă n-au simţit nimic. Pe dreapta, un canton părăsit, cu zidurile năruite de obuze, morman de ruine. Uşa, rămasă întreagă printr-un capriciu, poartă încă bucata de scândură pe care e scris strâmb cu păcură: Post de Prim Ajutor. Dintre dărâmături, ies vârfuri de bocanci, efecte, bucăţi de brancarde şi câte-un braţ înţepenit întinde mâna să prindă viaţa care s-a dus. Şi nu-i o părere: mai tremură unul spasmodic; abia mai mişcă, dar mişcă. Scoatem molozul din jurul lui, dar e prea târziu. Soldaţii se încruntă o clipă şi îi aud: — Se potriveşte asta cu ce-am învăţat la teorie? — Aşa are grijă ţara de noi? — Să mori pentru ţară? adaugă ciudos altul. — Ia lăsaţi vorba, mă! Nu vi-i ruşine? mă răstesc mai mult de formă. E aşa de dureroasă această mărturie a nepăsărei vinovate, încât, încrâncenaţi de revoltă surdă, ne siluim inimele... Pe măsură ce înaintăm, se deschide valea Oituzului, largă, cuprinsă între dealuri, goale în faţă, împădurite pe dreapta şi pe stânga. Ne apropiem de dealul Vrânceanului, obiectiv final. De inamic încă n-am dat. În schimb, patrulele culeg fugari şi... răniţi, majoritatea din 80, rămaşi de ieri în urmă, cu gând să se predea.
— Unde-i inamicul, mă? — Uite-l colea, acişilea! — Unde, mă? Nu văd nimic. — Aiciişa, după vâlcea... — Pentru ce aţi părăsit poziţia? întreb pe un caporal, coşcogeamite om. — Păi... ne deteră cu d’alea puturoasele pă la nas şi ne-am retrasără! — O luarăm pă vâlcea, că ne toca mitralierele ca pă verze, adaugă altul. Nu ştiu dacă au fost obuzele asfixiante ori nu, dar cel mai bicisnic soldat întoarce capul cu dezgust. Cu paturi de armă, îi mânăm înapoi, ca pe nişte dobitoace... Fără să dau de vreo piedică, cu plutonul desfăşurat, ocup cota 570, unde se spunea că e inamicul. Cine a raportat prăpăstiile acestea? Cum nu le-a verificat nimeni? 

         Cât cuprinzi cu ochii, nimic nu mişcă. Abia dacă la poalele muntelui, în umbră, disting două pâlcuri de vreo zece-doisprezece soldaţi. Stau jos, în cerc. S-ar părea că sunt români. Binoclul trece din mână în mână. Aşa e; sunt români.
Se poate să fie şi o cursă. Oricum, trimit o patrulă. Sergentul Amariei sare cel dintăi: — Mă duc eu, don sublocotinent. — Dacă-i patrulă inamică şi te descoperi, tragi foc şi te retragi; dacă-s de ai noştri, oricine ar fi, adu-i încoace. — Lăsaţi-i pe sama mea, don sublocotinent. De sus, din locuri „rezervate”, urmărim înaintarea patrulei, gata să intervenim la timp... Când, în sfârşit, ajunge, văd grupurile sculându-se, gesticulând şi, în fine, pornind spre noi. Pe măsură ce se apropie, creşte indignarea noastră. La vreo trei sute de metri de linie, nu vor cu nici un preţ să înainteze. Trimit în fugă un soldat: — Spune lui Amariei să bage baioneta într-înşii dacă nu vor să vie! Alte parlamentări, alte ameninţări. Văd foarte bine soldatul arătându-le cu mâna spre deal şi, în sfârşit, grupul se pune iar în mişcare. Nu mai am răbdare să stau locului. Cobor, trec şoseaua şi, pe malul Oituzului, aştept să îi iau în primire. Şeful lor, un sergent voinic, nu pare de loc sinchisit şi nu-i grăbit să dea ochii cu mine. Pe malul apei, ia de la oamenii lui două arme şi, ca să nu-şi ude picioarele, întoarce ţevile cu gura în jos şi, folosindu-se de ele ca de două cârje, trece din piatră în piatră. Mânia îmi urcă sângele la cap şi simt că nu mai sunt stăpân pe mine. Patrula, martoră a ticăloşiei, e gata să reacţioneze, dar n-o las. Vreau să văd totul până la capăt. Iată-l ajuns vesel şi surâzător la doi paşi de mine. — Din ce armă sunteţi, dezertorilor? întreb cu glas sugrumat de indignare. — N-ai ochi să vezi? Cum sunt cu veston cazon, fără insigne şi port o capelă, Amariei găseşte de cuviinţă să intervie spunându-i: — Bagă de seamă! Vorbeşti cu domnul sublocotinent... Se face că nu aude. Cu mânile în buzunar, mă măsoară cu nemărginit dispreţ.
— Pentru ce aţi rămas de aseară în urmă? stăruiesc eu. — Ce-ţi pasă? — Cum ce-mi pasă! Uiţi că vorbeşti cu un superior! — Eh! Superior! — Răspunde, pentru ce ai rămas în urmă, că bag baioneta în tine, ticălosule! — Dacă vrei să ştii numaidecât, am vroit să mă predau! Silabiseşte ultimele cuvinte şi mi le aruncă în faţă. Un fulger de nebunie mă străbate, dar înainte de a face un gest, un pat de armă îl întinde la pământ... Trimis în urmă la divizie, nu ştiu ce s-a făcut cu dânsul şi cu tovarăşii întru ticăloşie... (...)

          Distingem, strecurându-se printre copaci, compănii peste compănii... Tresărim de bucurie când tunurile lovesc în plin şi-i vedem împrăştiindu-se în fugă şi dispărând. (...)
. — Vin, don sublocotinent! Vin! — Iaca! I-am văzut! comunică înfriguraţi observatorii. 
        Stăpâni pe noi, îi lăsăm să se apropie bine. Neprimind focuri, devin mai îndrăzneţi. Vreo câţiva se ridică în picioare; stau oarecum la îndoială şi fac semn cu mâna celor din urmă. Ajunşi la vreo două sute de metri, unul scotoceşte într-o raniţă aruncată... Au uitat de noi. Oamenii nu mai au răbdare şi armele încărcate, întinse pe pământ, te atrag spre ele. Ochesc, ţinându-mi respiraţia, ochesc bine şi trag. O zmuncitură, un bici plesnind puternic între dealuri şi... un inamic mai puţin. Am ucis! Focul s-a deschis; plutonul trage, trag şi eu stăpânit de sete crudă. În ceasul de faţă, suprimând viaţa unui om, viaţa unui necunoscut, nu mă gândesc la... dreptul meu, nici că prin moartea lui am micşorat numărul cotropitorilor. Nu! Satisfac o nevoie nouă, sălbatică, necunoscută, aceea de a vedea prăbuşindu-se în spasmuri, subt rânjetele noastre bolnave, o viaţă anonimă, un sprijin, o speranţă poate. Frica, grija, răspunderea, toată frământarea şi amărăciunea grămădită peste nervii tăi întinşi caută o destindere? Ori bestia străveche, purtată în noi de-a lungul veacurilor şi adormită în dulcegăria convenţională, se redeşteaptă? Petrescu din stânga intervine şi inamicul prins între două focuri încrucişate, în plin loc descoperit, îşi caută zăpăcit scăparea în pădure spre dreapta. Acolo fierbe cazanul în clocote... Pe la unu, legătura cu 13 e ruptă. Maiorul Rojiţă, lovit greu, a căzut; linia e dată înapoi şi numai rare împuşcături se mai aud. Deşi am raportat că flancul meu drept e în aer, ordinul spune să păstrăm poziţia, căci vin întăriri noi. Miroase a primejdie. În faţă nu mai e nimeni, dar pe muchia crestei apare un lanţ de trăgători inamici, trăgând focuri...
O scurtă luptă la baionetă şi suntem înconjuraţi. Văd pe sergentul Botez cu secţia lui, încadraţi, dezarmaţi şi mânaţi înapoi. Sublocotenentul Enescu are vreme să fugă ascunzându-se după copaci. Sergentul Pricop de la mitralieră a rămas cu doi servanţi. Înainte de a fi prins, dă afetul servantului şi, fără să-şi piardă cumpătul, vrea să fugă cu manşonul. Un „boanghen” trage de un capăt; el de altul. Un ungur vrea să-i crape capul, Pricop se dă la o parte şi, în acelaşi timp, cât ai clipi din ochi, Popa Vasile, din plutonul meu, îi bagă baioneta în pântece, lăsându-l fulgerat. Lanţul se apropie. Aşa cum sunt îmbrăcat, cu veston de trupă şi capelă, nu se uită nimeni la mine. Am vreme să-mi dau drumul la vale, în timp ce Chirilă, la câţiva paşi, e prins. Un lungan neamţ îl apucă de raniţă; el se zmunceşte, se rupe o curea şi scapă. Mirat că nu-l trăsneşte vreun glonte, se uită din fugă înapoi, vede inamicul cotrobăind în efectele lui... — Aşa ţi-i vorba, camarade! Îl ajustează şi îşi ia raniţa din mânile mortului... Totul se petrece pe negândite şi, când gloanţele trase în urma noastră şuieră flămânde, suntem în plină fugă spre rezervă. În locul nostru, sus pe creastă, în picioare, trag...Trag ca la iepuri. Câmpul e împestriţat de răniţi. Dăm peste Enescu, lovit în picior, şi-l luăm pe sus. Cu rezervele greu încercate de artilerie, restabilim linia şi pornim la contraatac. Huiesc şi clocotesc văile; trag tunurile noastre răscolind pământul şi izbind dealul Vrânceanului, unde caută să-şi înjghebe tranşee duşmanul. De data aceasta soarta e cu noi. Îndârjiţi, cu frunţile plecate în faţa vijeliei vrăjmaşe, ca şi cum în felul acesta ne-am putea apăra, străbatem din nou acelaşi drum. Un „ura” desperat, şi inamicul fuge. Cota 570 este iar în mâinile noastre. Până înserează, descărcăm armele fără întrerupere. Lasă artileria lor să tragă! Nu ne mai impresionează, pentru că trage aiurea! Plutoanele sapă în grabă măşti; lopeţile scurmă vârtos pământul; măştile se adâncesc, se adâncesc... Când rachetele verzi se înalţă spre cer, fiecare lasă lopata, apucă arma şi aşteaptă. Înseamnă că tirul inamic se lungeşte şi, desigur, vom fi atacaţi. Culcaţi pe creastă, aşteptăm să se reîntoarcă sentinelele chemate în grabă.

        Târziu, spate la spate, cu genunchii la gură, amorţim într-un somn bolnav, întrerupt de vedenii. Dimineaţa de 8 ne găseşte înfriguraţi, treziţi în bombardamentul tunurilor. Primim cartuşe şi ceai – apă colorată – cu pete de grăsime plutind deasupra. Dar cel puţin e fierbinte şi gurile noastre cotlite îl suportă. Unde-s mofturile de acasă, când nu era îngăduit să iei o bucăţică de zahăr cu degetele! Samaragiii, cele mai autorizate izvoare de informaţii, spun că atacăm din nou. — Don gheneral de la divizie spune că până diseară îi scoate pe nemţi din ţară!
— Îi dat dracului Grigorescu* ista, tremură tăţi în faţa lui! — O adus o mulţime de tunuri... — Duminică are să împuşte o mulţâmi di soldaţi... Prin ce mistere culegeau ştirile nu ştiu, dar cu multă aproximaţie erau adevărate. Tot războiul, ei au fost speranţele şi dezamăgirile noastre... Samarele se depărtează; artileria împroaşcă mereu fulgere asurzitoare, puturoase, sămănătoare de moarte. Şi când plecăm la atac, scăpaţi din bătaia tunurilor, înainte de a intra în focul infanteriei şi chiar după aceea, ai impresia că nu mai e pericol, aşa de inofensiv pare miorlăitul ricoşetelor şi ţiuitul gloanţelor. Dar, pe măsură ce înaintezi şi vezi mărindu-se golul din jurul tău, începi a te înfiora, pentru ca la urmă să-ţi şopteşti: — Nu mai pot scăpa cu zile! Doamne, apără-mă! Inamicul, surprins de atacul nostru la care nu se aşteaptă, petrecut de salve, părăseşte dealul, înainte de a ajunge la baionetă, fugind până aproape de Hârja... Toată ziua bortilim pădurea, căutând adăpost în contra şrapnelelor, care nu ne dau nici o clipă răgaz... Dar, nu ştiu cum, seara, când vine un batalion din 69 să ne schimbe, într-o mască proaspăt săpată, dorm dus, ca pe cea mai bună somieră. Cu un oftat de uşurare, dăm în primire linia, ne adunăm oamenii şi, în fugă aproape, o luăm spre rezerve. 
                                                             (...)
             A doua zi, odihniţi, primeniţi, pornim spre Mănăstirea Caşin.  În Grozăşti se pregătesc lucruri mari.
          Peste câteva ceasuri are loc executarea automutilaţilor, cuvânt care încă nu spune nimic. — Ce-s aiştia otomutilaţi, don sublocotinent? — Nu ştii, mă? – face altul mai căpăţânos. Un fel di şoferi! — Ba-s un fel de ticăloşi. Oameni cari s-au împuşcat singuri! Din greşală? Ba cu tot dinadinsul... Se poate una ca asta?... Din toate unităţile diviziei vor lua parte delegaţi, să ia aminte cum se pedepsesc fugarii şi laşii... E duminică şi satul e pe uliţi. Clopotul bisericei îndeamnă credincioşii la slujbă, dar pâlcuri-pâlcuri, bătrâni, fete şi femei, silesc spre cimitir... Mulţimea se îndeasă ca la paradă. Pregătiri nu văd şi dacă zvonul n-ar fi aşa de temeinic, aş crede că-i numai o sperietoare. Nu trece mult şi, încadrată între sentinele, o stranie echipă trece. Vreo treizeci-patruzeci de soldaţi şi gradaţi, toţi tineri. Unii speriaţi, alţii înlăcrimaţi, palizi, abătuţi... Mai toţi poartă bandaje la mâini, şchiopătează ori, sprijiniţi într-un băţ, merg târâind piciorul... Cine i-a judecat? Când i-a judecat? Nu ştiu, dar merg la moarte, la moarte ruşinoasă. Frica ori ticăloşia le-a luat minţile şi, într-o clipă de rătăcire, au tras, proptind arma în podul palmei ori în macra piciorului... Râsetele, glumele şi răutăţile încetează când ajung în dreptul mulţimei. Convoiul, sinistrul convoi, iese din sat şi se îndreaptă spre cimitir. Pe toloacă, tot norodul se dă în lături, deschide drum condamnaţilor şi, în tăcere, îi urmăreşte cu privirea... N-am curajul să merg mai aproape. Văd, de la distanţă, careul trupelor. Un ofiţer, cu o hârtie în mână, citeşte, desigur, numele nenorociţilor ce vor muri fără să aibă dreptul de-a fi cinstiţi. Îl văd gesticulând şi întorcându-se către trupe. Desigur, înfierează laşitatea...
Şi, de-a lungul gardului cimitirului, aliniaţi pe un singur rând, condamnaţii privesc plutonul de execuţie.
        — Un rând în genunchi, al doilea în picioare! La ochi, daţi... foc! 
           Un răpăit sinistru, o clipă de tăcere şi... urlete groaznice înfioară pe toţi cei ce sunt de faţă. N-au căzut decât puţini; răniţii caută să fugă... Soldaţii din pluton rămân buimăciţi, dar din nou îşi încarcă armele şi vreme de zece minute trag în şirul de fantome înnebunite de groază... În fine, s-au prăbuşit toţi în spasmuri oribile. Fug femeile astupându-şi urechile şi strigând sălbatic, ieşite din minţi; bătrânii rămân prostiţi, cu capetele descoperite, făcându-şi cruce şi, în ochii multor soldaţi, vezi nori de lacrimi... Rând pe rând, în pas de defilare, pleacă trupele şi, lângă cimitir, rămân chircite mogâldeţe însângerate. Din unele, viaţa nu s-a dus încă...
          Când totul s-a sfârşit, oamenii din popor şi sufletele miloase aprind câte o lumânare la capul fiecăruia: 
         — Creştini, maică, creştini.
         — Ce-s vinovaţi dacă s-au temut? 
         — Sărăcuţ de mama lor! Cine are să-i bocească, cine are să-i jălească?... Plânge şi se tânguie norodul... 
         Tunurile bat când batalionul, trezit la realitate şi încolonat pe compănii, porneşte la Mănăstirea Caşin. În amurg, focurile de armă pierdute pe linia frontului se aud mereu... Fiecare iuţeşte pasul. Chiar cei mai bicisnici, săltându-şi raniţele, ciocănindu-şi bidoanele şi gamelele, aleargă, să nu rămână de căruţă.
Nu spune nimeni, dar toţi fug de câmpia morţii..
    
    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu