marți, 27 august 2019

Omagiu unui mare albinar


Vreme lungă, de vreo doi ani, urmărisem, consemnând datele   comportamentului albinelor, într-un mediu mai puțin obișnuit.
Am prelucrat rezultatele, concluziile, într-o lucrare și, culmea, ifoselor, voiam să particip cu ea  la impresionanta manifestare apicola – Congresul de la Varșovia, al APIMONDIEI.

 Dar uitasem,  sau nu pricepeam, unde trăiam.

Analize de dosare, culegeri de informații si tăcere despre demersul de înscriere.

Am trecut  la „obiceiul pământului” și un prieten cu prieteni a făcut
 să-mi ajungă „capodopera ” în mâna sigură a președintelui ACA și de la el, … mai sus.
 Așa se face că o notă telefonică, ajunsă la ACA  locală, mă soma să fiu pe data…, ora…, la biroul…la ing. A.  M., de pe Bd. Ficusului, nr.2.
Neîndemânatic, spilcuit la modă, să-mi ascund țărănia , am juns la fix și …l-am cunoscut pe apicultorul, cercetătorul și, de ce nu, norocul meu de atunci, Aurel Malaiu!

Emoționat, de să pic, m-a pus rapid pe picioare, prin naturalețea și firescul prietenos al dialogului. A citit lucrarea, a transmis-o și marelui Harnaj, care se interesa de orice piesă ce trebuia inclusă în portofoliul de lucrari al României. La Congres.
Zicea că l-ar fi  rugat să mă cheme, să aprecieze și, dacă socotea că meritam,
 să mă aducă la el.

Unde am și ajuns imediat,  și chiar încă de doua ori, dar din alte motive!

 Sar peste tot emoționantul moment, pentru că nu face obiectul acestei evocări.

Peste puține zile,, mă vizitează secretarul ACA-BT și-mi da un plic venit de la Comitetul Execuriv al ACAdin RSR..
Citesc atunci,emoționat și prescurtez azi, tot emoționat misiva.

Nr..4479
Din 26 , XII,1986

…Vă facem cunoscut că rezumatul lucrării dvs., cu titlul APLICAREA AEROIONIZĂRII NEGATIVE ARTIFICIALE, PENTRU CREȘTEREA PRODUCTIVITĂȚII ALBINELOR
 a  fost avizat de Comisia Națională de Avizare, a Comitetului Executiv, ACA, fiind transmis Secretariatului General al Apimondia, de la Roma.  (ETC)

Am mai avut contacte sporadice, cuinginerul  și autorul de cărți apicole - A.Malaiu, dar primul a dezvăluit emoția cunoașterii  unei mari autorități apicole și  a unui Mare OM!

Acum e plecat în Etenitatea câmpiilor stelare, în care florile veșnice îi vor aduna zumzetele
Albinelor, mult dragi LUI!

Notă: La sugestia prof..-stupar, F.  Dascălu-T, Aceste  gânduri au apărut pe pag. grupului „Apicultori din România”, îndată după stingerea vieții celui evocat .



.  

duminică, 3 martie 2019

LĂSATA-SECULUI


N-am deloc pofte vegetariene! Și nici nu pot ține posturile religioase.Deși mi-ar prinde bine.
Dar nu pot uita fastul rural al Lasatei –Secului ( Lăsatei-de-sec), din gospodăria bunicului dinspre tată.
Om bogat, cu relații privilegiate. In sat și primprejur. Jumătate din comunitate era formată din fini si cumetri. Care veneau , cu respect și, mai ales, cu poftă, la chiolhanul « de dulce » din acareturile bunicului, dezmierdat « Moș Nică ».
Cu câteva zile inainte, bunica nu mai avea somn. Isi strângea ajutoare pricepute si pregătea numai bucate consacrate evenimentului. In seara menită, se adunau 20-30 de petrecareți,in frunte cu popa,primarul, invațatorul și se asezau pe laițe cu macaturi, la mese improvizate din lătunoaie. După ritual: « cum li-s anii, cum li-i rangul ».
In țipăt de viori si zdranganit de cobze,scoase de cumetrii-țigani,din Pârlita,se faceau urarile cuvenite, cu pruna galbena,invechita,Care nu prea avea păcat de oprire, in familia mea, nici macar in postul de sapte saptamani !
 Si se infierbanta ospatul.
Faceau cu ochiul, mai intai, coltunasii burduhosi de atata branza, impinsi pe gat de tuica din hectarul de goldane de Dupadeal. Tavaliti, coltunasii, prin unt ori smantana, la voie.
In străchinoaie vargate de lut, tronau pastrama de berbec, curcani si alt pasaret care se jertfisera, ca sa-si salveze timp de sapte saptamani de post neamurile din cotețe. Totul era devorat cu falsa indiferenta, accentul căzând pe vinul licoros de fraga,ce nu mai avea timp sa-si etaleze mărgelele.
 Țiganii lălăiau, unii meseni ieseau la joc ; cei mai multi nu se ridicau(nu puteau ?!) ; dar tropoteau la mese, din picioare, ori se legănau in ritmul jocului si-si indemnau soațele sa-l joace pe cumatrul/nașul Nică.  De  învartea, vesel, deodata , sub « răutatea aluziilor cu văzutul puței finuțelor », cate 4-5 mândruțe.

Târziu, dar riguros inainte de miezul noptii, musafirii se duceau (mai degraba erau dusi de nevestele mai suferitoare la chef) spre case.
Bunica suporta, mai departe, greul : spala bine , cu leșie, strachini, linguri si linguroaie de lemn, oale si le urca in podul casei.
De acolo era adusa in blidare, « vesela » absolut noua, petru folosința de post. Abia in zori se aciua si ea pe un colț din patul posedat abuziv,da-a hoarța, cu sforaieli, de capul casei.
Si începea Postul Mare !

Numai eu rămâneam gata să dau iama prin chiupurile cu afumături ; de unde scocioram cu degetele,numai macra si cârnații ; si-mi astâmparam setea cu oua crude,din coșărcile uriase.
Mam’bătrâna se prefăcea ca afla abia in Saptamâna-Mare,când mă probozea si mă trimitea la spovedit. Vrednicul nostru popa asculta, zâmbind, jălania mea de căință, îmi sorocea "mătăniile" cuvenite, să mă scoată curat de păcat.
 Până a II-a zi,când recădeam in vinovăție!
 Așa n-am putut eu deveni vegetarian. Nici măcar in Postul Mare!

Pare copiat din Creangă, dar a spus-o Calinescu: Humulesteanul a scris depre „copilaria copilului universal"
Deci si despre mine.
Fie pomenite chipurile bunicilor Nică și Catinca, pe care-i uit / le uit prea des chipurile, în vremelnicia mea fragilă!

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

DE-A MAI MIRAREA...


Când am pus politica-n cui, uitând că mă aburcasem prea sus, a fost mare-mare bucurie, de vuia cerul de chiote,
din Prut-în-Siret.
Parcă fătase purceaua tuturor partidelor!
Încă amețiți de sacrificiul meu infantil, mi-au propus „să mă propună” cetățean de onoare.
Și iar m-a dat în cap pârdalnica modestie străbună:
- Fie primită, dar numai post- mortem!
- Hmmm!
Mai alaltăieri, Primarele, venit incognito să se zbânțuie prin parcul de joacă, gard-în-gard mie, cică în virtutea prerogativei de „cel mai greu om al târgullui”, m- a salutat din zborul unui cal înaripat, care icnea sub quintalul de bunăstare a edilului
I-am răspuns, cocoșat sub greutatea respectului cuvenit.
…și i-a plăcut!!
Așa se face că, a II-a zi, mi-a acordat blazonul vasalului credincios, sub forma a DOUĂ COCOAȘE!
Una desenată pe o tablă ruginită și agățată pe stâlpul gardului estic, a II-a, înfiptă ca un pod, în asfaltul uliței mele, la vestul feudei.
Mi-am amintit că, într-un roman de capă și spadă, regele dăruia cavalerilor dreptul de a face poduri pe drumurile de pe moșiile lor fără să fie nevoie de ele, și de a încasa, apoi, taxe de trecere, trecăreților.
- Măi, ce noroc chior!
Mintenaș, mă înființai, la datorie, cu: un scăuiel, un chitanțier,și cu diplomatul de fost șef.
Cu semințe,
de scuipat-marcat autoritatea rolului.
Plus, la gât, un foto, să pozez pe trecătorii care se vor sustrage plății.
Numai că, tot mintenaș, hoarde de omuleți, și …unii chiar „verzi”, au luat cu asalt podul seniorial, mai țipători decăt toți tătarii și țânțarii istoriei. Care cu trotinete, biciclete, role care cu țopăitoarele din dotare, cu tot cu julituri.
Și ce salturi, ce răsuceli, ce tumbe!
În târziu, m-au descoperit uimiți, mi-au confiscat conținutul diplomatului și, în cor, au cerut să le fac poze, promițându-i Edilului un nou mandat.
M-am executat, uitând că de un secol nu mai pusesem film în aparat.
*PS
Am luat act de aprecierea Președintelui meu cum că
ȚARA ARDE și BABA  se piaptănă, căutând  prin Arabia comoara lui Ali-BABA,
și am trecut la subicte de actualitate numai locală.

miercuri, 19 septembrie 2018

Niște nimeni și...școala


Da, sigur niște nimeni, fără ghilimele, dintre aceia care se ridică pe vârfuri, doar ce zăresc un pozar și un microfon, fac o declarație uluitoare: nu-și mai trimit copilul la școală; îl învață ei de toate!
Știrea de doi bani face valuri, demne de adevăratele nevoi ale țării.

Mă așteptam să le soluționeze criza niște inși speciali, care să-i îmbrace „în cămăși cu mâneci lunge și pe capete scufie”, nu să urle cuvintele lor prin glasuri de duzină.
Și pe care nu le-am auzit îngrozite la știrea că alte mii multe de copii ai țării, intre ei, poate, genii, n-au putut venit luni la școală, si nici mâine, de sărăcie.
Acea „școală acasă”(pe englezește, că nu încape în „ românește”!) poate să ne preocupe, să ne dezbine, nu zic „nu”, dar când vom da pe piața vieții măcar o generație care să verse pe dinafară de atâta învățatură.
Până atunci, e doar ecoul dihotomiei dintre o spumă cu bani și țâfne, despre care n-ar vorbi nimeni altcumva și alții- mulți, puțini, care își sărută țâncii, somnoroși, trimiși cu un pietroi de ghozdan de mirări, întrebări și temeri către școală
Și cărora nu le ciripesc sticleții prin colivia minții!

luni, 6 august 2018

ȘI DU-MI-I PE TOȚI, ÎNTR-O ...ISPITĂ


De-o viață, port pe suflet o carte.

Tragică și prin conținut - destinul unui tânăr ofițer în Războiul Marii Uniri,
și prin destinul cărții, îndată după al doilea război mondial.
Tânărul era botoșănean

.
De pe băncile facultății pășește direct în iadul luptelor de la Cașin, Oituz, Mărășești .
A dus Războiul de la prima clipă a lui, până la ultima împușcătură .Numai în linia întâi!


Nu era scriitor. Era martor și erou al Marelui Vârtej dintre viață și moarte.
Cartea lui a transcris un țipăt continuu, strecurat printre cerul gurii uscate și dinți.
Fără nimic eroic, deși fiecare pas al lui și ai soldaților săi, sunt pași de epopee.


La al doilea destin, cel al cărții, am fost martor și actor.

 Profesorul meu de româna, din prima clasă la Liceul „Laurian”, N. Andrieș, m-a chemat într-o zi la bibliotecă și mi-a cerut să-l ajut la „niște treabă”!

Pe scurt, era timpul „epurării cărților reacționare”
Trec peste toate cele știute, dar înțelese mult mai târziu.
Zic numai că după 3-4 ore de muncă, la plecare, îmi alegea o carte, două, să le ascund sub haină și să nu le arăt nimănui.

Una dintre ele, dată cu precizarea „ E scrisă de un botoșănean de-al nostru, să n-o pierzi, cumva!” am păstrat-o cu litera și emoția ei topite definitiv, în suflet.

Știu că, PROFESIONAL, pe mulți i-am împins la supliciul de a înghiți o droaie de hapuri amare, cu titlul de „capodopere”!
Acum, vă rog să citiți și să răspândiți printe prietenii (și prietenii prietenilor ) voștri cartea lipită pe sufletul meu:  IOAN  MISSIR -- „Fata Moartă ”

Am încercat să entuziasmez aurorități și/sau oameni cu stare care să editeze volumașul, măcar pentru că se împlinește veacul, de când pe oasele morților de la Oituz, Cașin,Mărăști și Mărășești s-a ridicat, trainică, o țară!

Cine să mă / mai asculte?!


Notă:Vă voi prezenta, într-o formă, zic, atractivă, cele 16 capitole, făr’ să vă obosesc.
Vă prindeți?!

luni, 9 iulie 2018

ÎMI CREȘTE INIMA DE ...



Un țigan mândru, și ferchez -arătos, mi-a umplut cu bucurie toată ziua de ieri.
Mai întâi și întâi, mi-a reproiectat visul despre națiunea română.( nu despre popor, că ăsta-i altceva!) .
„Viitor de aur Țara noastră are / Și prevăz prin seculi a ei înălțare!”
Parcă, Bolintineanu ne proorocea.
Mândrul nostru flăcău vindea bureți, în marginea pieții, ( în materie de burețărie – un fel de nomensland)
Ei, și?... După atâta ploaie îți cresc bureți și sub pat!
Alta-i mirarea bucuriei: îmbrăcat la patru ace, vorbea cu plăcerea comunicării corecte, deferente ( Vasilica nenii!), convingătoare.
Și încă: Rusulele = specia „ hulubițelor, pânișoarelor”, cum îl îngânam eu, erau perfect curățate, puse pe căprării, în lădițe de plastic și acoperite cu tifon ( aproape sigur „steril” , îndrăznesc a crede!)
Și încă: alături strălucea în soare un cântar dichisit, de uz comercial, fără pereche în toată piață!
Și încă, și mai și, : s-a apropiat de noi o mândrețe de fată, cu un trup care insulta revoltător bătrânețile mele strepezite.
Între cei doi se înfiripă o melodioasă conversație în spaniolă. Numai cu vorbe de inimă albastră.
Văzându-mi ochii căscați, mi-o  prezintă, uitând să schimbe limba.
Am înțeles:
- Iubita mea minunată, spaniolă!
- „Gitana”?, bâjbâi eu cuvințelul…
- Si, senor, una gitana de Andalucia!, răspunse mândrețea.
-
Am mai bolmojit câteva „palabre”, dar jignit de corecturile Rommului meu, am luat bureții cu ladă și tifon cu tot; aș fi dorit și un bonus, dar văzând săgețile din ochii de mascul -alpfa ai conaționalului, am întins-o, lăsând și o mâna de creițari, în plus, de-o prăjitură pentru o flacără!
Imi imaginez o noapte cu lună plină, într-un sat de sub o râpă de pădure –sat în care, mai acu- scurtă vreme, a trăit prima și singura fățuire europeană: un veceu modern, la școală, care a costat cam de două ori prețul scolii-

marți, 26 iunie 2018

Zi mohorâtă

·

Mă gândesc la două nefericite de țări, despre care mi-a ajuns, în zori, știrea că trec prin mari necazuri.

N-ar fi bai. Că s-au asortat cu știrea și vremea,și vremurile.
Doar scrie pe răbojul meteo - local- numai furtună.
----------------------------------------------------------------------------
Hai să spun noutatea, ca să vă stric inima și vouă:

Belgia și Norvegia- doua etaloane de civilizație pentru România mea, m-au făcut de râs!
Sunt nevoite să închidă o treime din închisorile lor, că n-au pușcăriași pentru ele.

Și ce minunății de celule creaseră, ce paznici manierați, plătiți regește, angajaseră!
Degeaba!

Nu mai vor populimile lor recreații prelungite ; trag către robota istovitoare!
Ca să-i umple de bani pe aceia care sunt, deja prea plini.

Ba chiar adoră și statele lor paralele și odioase.

Singura mângâiere, e că noi e ca la nimenea.
Mai alaltăieri, al treilea OM , în mărime națională, și-a cerut iertăciune miilor de pușcăriași care gem, unul peste altul, în celule mai infecte decât cotețul de câine.

Și asta - din cauza vreunui articolaș din CP, nerespectuos cu Constituția!

Sper că Spiritul Sacru al Dreptății, va face uz de voința unui milion de mitingiști, care vor arde în Piața Teleormanului bucureștean, păgubosul articolaș.

Dar ce ne facem cu închisorile golite?!
Că doar nu suntem nici Belgia, nici...

Ce zi mohorâtă!