miercuri, 19 septembrie 2018

Niște nimeni și...școala


Da, sigur niște nimeni, fără ghilimele, dintre aceia care se ridică pe vârfuri, doar ce zăresc un pozar și un microfon, fac o declarație uluitoare: nu-și mai trimit copilul la școală; îl învață ei de toate!
Știrea de doi bani face valuri, demne de adevăratele nevoi ale țării.

Mă așteptam să le soluționeze criza niște inși speciali, care să-i îmbrace „în cămăși cu mâneci lunge și pe capete scufie”, nu să urle cuvintele lor prin glasuri de duzină.
Și pe care nu le-am auzit îngrozite la știrea că alte mii multe de copii ai țării, intre ei, poate, genii, n-au putut venit luni la școală, si nici mâine, de sărăcie.
Acea „școală acasă”(pe englezește, că nu încape în „ românește”!) poate să ne preocupe, să ne dezbine, nu zic „nu”, dar când vom da pe piața vieții măcar o generație care să verse pe dinafară de atâta învățatură.
Până atunci, e doar ecoul dihotomiei dintre o spumă cu bani și țâfne, despre care n-ar vorbi nimeni altcumva și alții- mulți, puțini, care își sărută țâncii, somnoroși, trimiși cu un pietroi de ghozdan de mirări, întrebări și temeri către școală
Și cărora nu le ciripesc sticleții prin colivia minții!

luni, 6 august 2018

ȘI DU-MI-I PE TOȚI, ÎNTR-O ...ISPITĂ


De-o viață, port pe suflet o carte.

Tragică și prin conținut - destinul unui tânăr ofițer în Războiul Marii Uniri,
și prin destinul cărții, îndată după al doilea război mondial.
Tânărul era botoșănean

.
De pe băncile facultății pășește direct în iadul luptelor de la Cașin, Oituz, Mărășești .
A dus Războiul de la prima clipă a lui, până la ultima împușcătură .Numai în linia întâi!


Nu era scriitor. Era martor și erou al Marelui Vârtej dintre viață și moarte.
Cartea lui a transcris un țipăt continuu, strecurat printre cerul gurii uscate și dinți.
Fără nimic eroic, deși fiecare pas al lui și ai soldaților săi, sunt pași de epopee.


La al doilea destin, cel al cărții, am fost martor și actor.

 Profesorul meu de româna, din prima clasă la Liceul „Laurian”, N. Andrieș, m-a chemat într-o zi la bibliotecă și mi-a cerut să-l ajut la „niște treabă”!

Pe scurt, era timpul „epurării cărților reacționare”
Trec peste toate cele știute, dar înțelese mult mai târziu.
Zic numai că după 3-4 ore de muncă, la plecare, îmi alegea o carte, două, să le ascund sub haină și să nu le arăt nimănui.

Una dintre ele, dată cu precizarea „ E scrisă de un botoșănean de-al nostru, să n-o pierzi, cumva!” am păstrat-o cu litera și emoția ei topite definitiv, în suflet.

Știu că, PROFESIONAL, pe mulți i-am împins la supliciul de a înghiți o droaie de hapuri amare, cu titlul de „capodopere”!
Acum, vă rog să citiți și să răspândiți printe prietenii (și prietenii prietenilor ) voștri cartea lipită pe sufletul meu:  IOAN  MISSIR -- „Fata Moartă ”

Am încercat să entuziasmez aurorități și/sau oameni cu stare care să editeze volumașul, măcar pentru că se împlinește veacul, de când pe oasele morților de la Oituz, Cașin,Mărăști și Mărășești s-a ridicat, trainică, o țară!

Cine să mă / mai asculte?!


Notă:Vă voi prezenta, într-o formă, zic, atractivă, cele 16 capitole, făr’ să vă obosesc.
Vă prindeți?!

luni, 9 iulie 2018

ÎMI CREȘTE INIMA DE ...



Un țigan mândru, și ferchez -arătos, mi-a umplut cu bucurie toată ziua de ieri.
Mai întâi și întâi, mi-a reproiectat visul despre națiunea română.( nu despre popor, că ăsta-i altceva!) .
„Viitor de aur Țara noastră are / Și prevăz prin seculi a ei înălțare!”
Parcă, Bolintineanu ne proorocea.
Mândrul nostru flăcău vindea bureți, în marginea pieții, ( în materie de burețărie – un fel de nomensland)
Ei, și?... După atâta ploaie îți cresc bureți și sub pat!
Alta-i mirarea bucuriei: îmbrăcat la patru ace, vorbea cu plăcerea comunicării corecte, deferente ( Vasilica nenii!), convingătoare.
Și încă: Rusulele = specia „ hulubițelor, pânișoarelor”, cum îl îngânam eu, erau perfect curățate, puse pe căprării, în lădițe de plastic și acoperite cu tifon ( aproape sigur „steril” , îndrăznesc a crede!)
Și încă: alături strălucea în soare un cântar dichisit, de uz comercial, fără pereche în toată piață!
Și încă, și mai și, : s-a apropiat de noi o mândrețe de fată, cu un trup care insulta revoltător bătrânețile mele strepezite.
Între cei doi se înfiripă o melodioasă conversație în spaniolă. Numai cu vorbe de inimă albastră.
Văzându-mi ochii căscați, mi-o  prezintă, uitând să schimbe limba.
Am înțeles:
- Iubita mea minunată, spaniolă!
- „Gitana”?, bâjbâi eu cuvințelul…
- Si, senor, una gitana de Andalucia!, răspunse mândrețea.
-
Am mai bolmojit câteva „palabre”, dar jignit de corecturile Rommului meu, am luat bureții cu ladă și tifon cu tot; aș fi dorit și un bonus, dar văzând săgețile din ochii de mascul -alpfa ai conaționalului, am întins-o, lăsând și o mâna de creițari, în plus, de-o prăjitură pentru o flacără!
Imi imaginez o noapte cu lună plină, într-un sat de sub o râpă de pădure –sat în care, mai acu- scurtă vreme, a trăit prima și singura fățuire europeană: un veceu modern, la școală, care a costat cam de două ori prețul scolii-

marți, 26 iunie 2018

Zi mohorâtă

·

Mă gândesc la două nefericite de țări, despre care mi-a ajuns, în zori, știrea că trec prin mari necazuri.

N-ar fi bai. Că s-au asortat cu știrea și vremea,și vremurile.
Doar scrie pe răbojul meteo - local- numai furtună.
----------------------------------------------------------------------------
Hai să spun noutatea, ca să vă stric inima și vouă:

Belgia și Norvegia- doua etaloane de civilizație pentru România mea, m-au făcut de râs!
Sunt nevoite să închidă o treime din închisorile lor, că n-au pușcăriași pentru ele.

Și ce minunății de celule creaseră, ce paznici manierați, plătiți regește, angajaseră!
Degeaba!

Nu mai vor populimile lor recreații prelungite ; trag către robota istovitoare!
Ca să-i umple de bani pe aceia care sunt, deja prea plini.

Ba chiar adoră și statele lor paralele și odioase.

Singura mângâiere, e că noi e ca la nimenea.
Mai alaltăieri, al treilea OM , în mărime națională, și-a cerut iertăciune miilor de pușcăriași care gem, unul peste altul, în celule mai infecte decât cotețul de câine.

Și asta - din cauza vreunui articolaș din CP, nerespectuos cu Constituția!

Sper că Spiritul Sacru al Dreptății, va face uz de voința unui milion de mitingiști, care vor arde în Piața Teleormanului bucureștean, păgubosul articolaș.

Dar ce ne facem cu închisorile golite?!
Că doar nu suntem nici Belgia, nici...

Ce zi mohorâtă!

sâmbătă, 23 iunie 2018

De când Lumea și Pământul...

De când Lumea și Pământul,
tot în cur te bate vântul!
Nu săriți, chiar nimic vulgar, în „cur”= popou, spate, anus, poponeț/-eață”, și câte alinturi o mai fi având!
Consider această butadă * versificată - una dintre cele mai adânci ziceri milenare, născocite de graiul genei românești.
Adică, detașarea existențială, jemanfișistă**, bipolară a raporturilor FILOSOFICE dintre CUR și VÂNT, în TRECEREA prin viață.
Să adâncim, zău, fără gând murdar, cel puțin două atitudini între care putem alege, în lupta de supraviețuire:
-Înfigi zdravăn picioarele în pământ, întorcând spatele- pavăză la furtună, ca să poți respira, pregătindu-te de luptă;
- te pui pe fugă, laș, să scapi, fără să-ți pese de alții; vorba altei „vorbe” neromânești- „după mine, potopul!”

Soluțiile pot fi alese fie individual, fie colectiv.
Cel mai bine pot fi aplicate în studierea vieții politice, din atitudinea ALEȘILOR și a NARODULUI.
De la noi, am găsit probe numai pentru poziția a doua, rugându-vă de ajutor.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Pentru prima, merg la junele prezidant Macron, dezmierdat, de apropiați cu diminutivul prenumelui- MANU!
La o festivitate comemorativă a eroismului unor partizani francezi, într-o asistență ușor potrivnică, de stânga, este abordat de un teribilist cu caș la gură :
- CUM MERGE, MANU?!... îți pot zice așa?!
- Te afli la o ceremonie oficială. Să te comporți cum trebuie!
O poți face pe imbecilul, dar azi, aici, se cântă „ Marseilleza” și ” Cântecul Partizanilor”!
Îmi spui DOMNULE PREȘEDINTE AL REPUBLICII sau DOMNULE, de acord?!
- Da, DOMNULE PRESEDINTE, răspunde leșinat, adolescentul.
Și ,bătându-l ușor, pe braț, Macron adăugă:
- E bine! Și să faci lucrurile bine!
În ziua în care vrei să faci REVOLUȚIE, să fi învățat, mai întâi, să obții o diplomă
și să te hrănești singur.
Iar atunci vei da lecții altora . De acord?
-Da, DOMNULE!
Și, imperturbabil, Presedintele își contină baia de mulțime
Îl visez pe Macron! Vive Macron!
*vorbă înțeleaptă, ironie
** nepăsare, durere „în cot”!
Comentarii
Vani Ani
Vani Ani Florentina vorbește aici de un Minister al Umorului, la noi. Vai-vai , Sânziană,N-ai citit că românii n-au și nu pot avea umor Cel mult,... puțin sarcasm! O spune genialul Charlie Hebdo, cel cu caricatura primtenismenei.La noi, cei cu rapănul gros, merge grosiera ”Țiganiada”!
Administrează
Lucia Rudei
Lucia Rudei "Sa obtii o diploma"...in Franta, la Monsieur Manu o fi mare munca sa obtii o diploma....la noi..e(de cele mai multe ori..) "floare la ....parale( cand ai parale )"sa obtii o diploma. Deci, asadar😜🤭revolutie sa fie ca diplome is ....(Sa nu ma certati pentru "deci, asadar"!!)
Administrează

miercuri, 16 mai 2018

DE ZIUA EROILOR

MAREȘALUL ȘI SOLDATUL

Bunicul meu a avut doi feciori zdraveni: unul - „cărturar", altul – „gospodar". (Ghilimelele citiţi-le cum vă taie capul! ).

Unchiul, moș Costică, a cam ocolit şcoala, a făcut stricăciuni printre codanele satului, dar i-a plăcut şi armata.
 Numai bunicul  furios, croindu-l  cu jordia, câtu-mi era lunganul, l-a oprit să nu rămână reangajat în militărie.
 În concentrare încă fiind, l-a ajuns Ordinul cu trecerea Prutului.

Doar cu câteva zile înainte, revenise la regiment de la o instruire cu ofiţeri nemți
şi-și afişa "cocoş", titlul nemțesc de „ şnaipăr”, adică ţintaş de elită. (Engl. „sniper”!)

A şi păşit pe malul stâng al Prutului printre primii soldaţi români!

Numele lui a apărut în doua Ordine de Zi ale regimentului său, în momente şi împrejurări semnificative.


* Ajunşi pe mal basarabean,s-au trezit sub gloanţe vrăjmaşe.
S-au adăpostit în teren, iar comandanţii au prins să caute soluţii.
 Aşa au descoperit sursa necazului - o mitralieră cocoţata într-o clopotniţa, la câteva sute de metri de metri, spre marginea unui cătun.

Căpitanul l-a chemat pe proaspătul instruit - ochitor şi i-a zis:
 - Pândeşte, zăreşte şi ocheşte!
Dacă-l opreşti, îţi dau, când s-o putea, permisie acasă!

L-a pândit, l-a văzut şi l-a oprit. Cu un singur glonte.

A doborât primul inamic din războiul care avea să-și numere  cu  sutele de mii  morţii.

 Meritele i-au fost cinstite cum se cuvine şi faima i s-a dus pe tot frontul. 

**  Scăpat din tragica încercuire de pe Don, regimentul unchiului se replia pe un teren ostil, căutând să restabilească legăturile cu celelalte unităti româneşti.
Presiunea sovietică era imensă!
Comandantul aplica o retragere productivă: fără pierderi proprii, dar cu pagube cât mai mari,
 provocate continuu,  urmăritorilor.

Moş Costică, care era trăgător la mitralieră,  a primit ordin să ocupe un dâmb râpos şi să încetinească urmărirea furibundă.
 - „ Cât poţi, Costică. Dacă vezi că-i pericol, te retragi cu servanţii", i-a ordonat maiorul
( fost căpitan, la trecerea Prutului! ).

Pe urmele celor retraşi a început potopul.
Valuri-valuri de atacatori, de cei cu o cruce pe fundul  căciulii de astrahan.
 Cazaci beţi, mă lămurea moşul , intrau în focul mitralierei, seceraţi de plumbi, şi mereu tot înnoiţi.
Estimp, ai noștri înlocuiau ţevile mitralierei, înroşite de atâta foc.  

I-au fost răpuşi şi servanţii, dar mitraliorul a trimis mereu potopul de gloanțe, parcă în transă.

Într-un târziu n-a mai avut pe nimeni în faţă.

A căzut de somn, atunci, cu capul sprijinit pe trupul inert  al unui camarad.

Aşa l-au găsit; plin de sânge, cu degetele arse .
Și complet surd!

Regimentul se retrăsese mai mulţi kilometri şi, observând comandanţii că nu-i mai urmăreşte nimeni, au trimis iscoade să vadă cauza.  L-au găsit pe mosul meu, Costache, sforăind, în cuibul de mitralieră.
- Era ceva de groază, dom’maior;  mormane de ruşi morţi. Și cei doi servanți ai noștri… morţi şi ei, Iar Costică, sforăia, de s-auzea la Moscova, povesteau, cuprinşi de veselie românii.

Ordin de Zi!
 Virtutea Militară! I-a prins-o pe piept chiar Mareșalul,  aflat pe front și impresionat de zvonurile despre mitraliorul-erou!

Bucurie la refacerea frontului, câteva zile acasă şi iar război!

S-a întors moş Costică cu trupul plin de schije de brand. Nu i le-a mai scos nimeni.
-   Să mă duceţi la fier vechi, glumea el , la chef, după război.
        
Apoi a fost trecut la chiaburi, îi căutau mereu Virtutea Militară, ascunsă, cu meșteșug, sub streaşina de şindrilă.

 S-a bucurat mult când, după '9o,  i s-a întors ocina părintească, trecută în averea colhozului din sat.

 S-a dus mai an’ să-şi întâlnească şi duşmanii morţi şi camarazii săi, îngropați  fără cruci la căpătâi,  prin stepe!


marți, 3 aprilie 2018

LEGENDĂ APOCRIFĂ


                             
         Sau  despre „Florile mele din ograda de acasă” și
„Moldova bisericuțelor de lemn”

Cică, Preabunul, Făcător a toate, se simțea  obosit de fericit, de atâta mers pe coclaurii moldavi.
Îi erau dragi oamenii ceștia, din crâmpeiul de ogor, în care  rodea, spornic, credință cuvenită.
Colinda locurile, mai ales, în aceste zile, adânc pomenite.

Lângă el, Sânchetru tăbârcea un cărțoi cu pacatele lumești, din care, la semn nevăzut, ștergea cu buretele, păcatele acelora care se căiau estimp.


Și-i mai plăcea Domnului să treacă prin Moldova, că-L așteptau, povârnite din veac, prin locuri miraculoase, bisericuțe de lemn.

Ridicate din adâncă și curată credință, sau mustrări de păcate, de domni, monahi, boieri, sărăcime.

Și rânduise, tot Domnul ca aceste „căsuțe” ale Sale să fie numărate și trecute la regula catastihului  de  o oamă cu vrednică nevoință într-ale scrisului.

De atunci, copila bate drumuri desfundate, poteci bolovănose, codri cu înfiorări de fiare, și tot numără , și se încurcă și o ia, cu râvnă, de la capăt.
Că-s pitite prin neguri de vremuri sau  printre steiuri de prăpăstii, cum se fac nevăzuți pusnicii, ca să nu-i tulbure din rugăciunea bună, nimeni.

Le ia copila, în vârful peniței, imaginea și povestea, adesea dramatică, le zâmbește  a bună revedere.

Și a alcătuit  și un cărțoi, pe care abia îl urnesc doi anahoreți citeți, în preaputernică slăvire, rodniciei râvnei.
Dar cred că mai sunt alte multe- multe de găsit, prin locuri nemaigândite.

Așa că mă aștept la grabnică adăugire și prețăluire
a lucrării, încât bibliotecarii or să primească spor îndoit pentru ruperea brațelor cu așezarea cărții în raft!

Dar ce legătură e între ce-am scris până aici și subtitlul cu „ Florile…”?!

Este!

Oama sub grație divină a fost supărată  de mine, pentru o poză, pusă pe freamătul eterului : o tufă de aur floral, care își zburda potopul de petale în grădina de-ACASĂ.
„Corni înfloriți”- zice ea.
„Nu-s deloc corni, ci altă buruiană”, mârâii eu.
„Eu mereu  am  zis CORNI!
 E Cornul meu, din care plouă cu aur!”

Și Domnul, cu lacrimă de supărare pentru Oama sa, care se  nevoiește sisific* să numere  frumusețea căsuțelor,  mustind tainic de minune cerească și însumate, în MOLDOVA BISERICUȚELOR DE LEMN-- Domnul, zic, a legiuit părerea ei.:
                             AMIN!

Estimp, Sânchetru A scrijelit în Cărțoiul din traistă, ușurat de păcatele celorlalți, în aceste zile, la pagina mea prea plină, încă un păcat, adăugând cu majuscule:
                           DE NEIERTAT!
Așa că, de azi, pentru mine, tot ce poartă aur în petale, fie ploiță, adică Forsytia, fie Kerrya Japonica, fie c …găinii , fie sânziene, toate s-or chema CORN!   


  • Sintagma „ se nevoiește sisific” am scris-o cu ciudă, pentru că stăpâna cornilor și a cărții despre mânăstirile de lemn m-a pus să nevoiesc vreo 2 ore, ca să înțeleg semantica misticii ortodoxe a cuvântului     „nevoință” ( =străduință grea, dar acceptată cu bucurie tainică în îndeplinirea sarcinilor monahale.)
 Nu știu de ce  oi fi adăugat și un nume păgânesc –„ sisific”!