joi, 21 ianuarie 2016

Ieri „tăbliță”, azi tabletă”

Mereu mă cain, în ultimul timp, de ponoasele îndurate la folosirea tabletei, „marca-ntăi”, primite-cadou, la început de an.
Nu mă  luați în serios. Mi-am început „ abecedariada”,  silabisind „ o-o-o-i-oi”! pe carte și  scriind  „o-i-ioi pe tabletă (  ei, nu tabletă, fie, ci tăbliță, dar ce mare scofală?!)


Mai jos, aștern o pagină-elogiu adusă acelui obiect cu care am însemnat km 1, al începutului de drum spre Lume.

Uneori,  se clădesc adevărate punţi de legătură neaşteptate între imagini proaspete şi amintiri stocate în negura timpului.
Aşa mi s-a întâmplat vineri, când sărutam cu retina imaginea unor copii de la clasa zero, pe care venisem să-i întreb, în scop "propagandistic", dacă li-i dor de grădiniţă. N-am mai făcut-o!
Am rămas uimit de activitatea lor: aveau tablete în faţă şi îşi mişcau degetuţul, pe deasupra lor, într-un ceremonial de magie astrală. Ca în scene cu Harry Potter, la şcoala pentru tineri vrăjitori şi magicieni. Numai că mai frumoşi decât el!
Făceau o volută şi ţâşneau şiruri de numere, în ordine crescătoare sau invers, imagini de obiecte pentru ilustrarea numelor cerute; le siluiau în cercuri, romburi şi le eliberau în neant.În viaţa mea n-am stat atâta timp cu gura căscată la ceva!
 M-a trezit glasul dăscaliţei ( ce cuvânt dumnezeiesc!): -Strângeţi TABLETELE în rucsăcel! Mergeţi acasă!
Atunci mi s-a umplut sufletul de luminile curcubeului. Dar eram în alt veac din alt mileniu.
--Strângeţi TĂBLIŢELE  în tăşcuţă! Mergeţi acasă!
Eram şcolarul dintr-a-ntâia, cu opinci din juma'de scroafă, de la care atârnau ţâţele de un deget, spre rânjetul colegilor. Tăşcuţa era un pui de traistă, cu baieră lată de-o palmă, să nu mă roadă la umeri. În ea-- Abecedarul cu " o--i =oi!, o zdreanţă de şters nasul boiereşte (numai în clasă, în rest cu mâneca sumăielului!) şi , minunea-minunilor, tăbliţa! computerul epocii mele, corespondentul tabletei de azi!
Tăbliţa! Spaima noatră zilnică, sabia lui Damocles, nu deasupra capului, ci la şold, în tăşcuţă, gata să se răsfeţe în ţăndări la o buşă sau rostogol pe gheţuş.
Tăbliţa: icoana vânătăilor care ispăşeau păcatele când o făceam cioburi. Era un dreptunghi cât o carte deschisă, de culoare neagră, cu  o rama de lemn,  galbenă. Pe o faţă avea liniatură de dictando, pe cealalta--pătrăţele pentru aritmetică.
In starea ei nouă, de un şnur trecut printr-o gaură, atârna un fel de burete, spongios şi un beţigaş ca un creion, din piatră. Aşa arăta caietul nostru la clasa întâi!
Acum ştiu, prea târziu! că era o  foaie prelucrată de ardezie, destul de fragilă, ca sticla, pe care beţigaşul dintr-o rocă mai moale lăsa urme albe, uşor de şters cu buretele agăţat de ramă. Asta la început, până dispărea,când era substituit de scuipat şi de mânecile cămăşoiului aspru de cânepă.
Pe la amiază, a foame, lingeam exerciţiile; aveau gust de humă arsă! Şi lăsam tăbliţa--lună.
 Marile necazuri ne aşteptau, însă,  gârlă: un picior prietenos de coleg, o căzătură, un bolovan aruncat "zău'că n-am vrut!", o făceau duchi.( Cum, nu ştiţi ce-s duchii? Covrigari naivi de la târg, vă spun mintenaş!). O tăbliţă nouă costa, taman,o găină, la madam Rifca Ştruloaia, la dugheană.
--Ai să treci la fasole, până dă urzica şi purul!, ameninţa mama, când se rupe nuiaua de fundul meu.
Alt necaz."Plumbul" ( romanii care scriau pe tăbliţe cerate îi spuneau "stil")se rupea, se furlua, se strecura prin găurile tăşcuţei. Soluţia--un cui din gardul şcolii; numai că urma lăsată pe tăbliţă rămânea zgâriată rău şi, de la un timp, greu se mai înţelegea ceva din cele scrise. Alte linii pe cant,  primite, la palmă, răzbunau suferinţa tăbliţei.
Şi eu, în alt veac, din alt mileniu, aveam tabletă. Numai că, din dragoste şi ură, o dezmierdam "tăbliţă"!