duminică, 20 decembrie 2015

În oglindă


De ce nu pot fi mândru că sunt Român?
Mă gândesc la o problemă de logică semantică, dătătoare de noi atitudini.Care atitudini vor fi condamnate, împreună cu „visătorul”, La ardere pe rug, în piata publică.
Nu mai pot rosti: „Sunt mândru că sunt român”! Și nici voi.
Îmi pare rău!
Calitatea de „ român” e un DAT ( lat. „datum”-„dar”, „ceva dat”-care îti vine prin vointa altcuiva. Aici-DESTINUL”). 
A! Poți fi mândru de tine, că onorezi prin ceea CE FACI darul primit.
Așa că poți fi mândru, onorat de România de tot ce-ți pune ea la îndemână.
Poți fi mândru de tine numai dacă faci totul, ca să se consolideze puterea României de a face darul de a fi român în veac! Altcumva, nu se cade să afirmi.
V-ați luminat de ce nu pot fi „mândru că sunt român”?! Și nici VOI?
Să ne uităm în jur! Nu să clamăm.

De ce norvegienii pot fi mândri că sunt Norvegieni?
Păi, pentru că fac ce trebuie ca să merite.
1.S-au uitat ei la țările vecine. Le-au plăcut!
Mai puțin Finlanda!
Aceasta cam avea de toate. Mai ales- lacuri; de să umple Sahara cu apa lor.
Dealuri, Aurore Boreale, Cerc Polar, Moș Crăciun, tundre cu puzderie de reni; să-l ducă pe Moș, cu sania în toate colțurile Lumii.
Si au, mai ales, CEA MAI BUNĂ ȘCOALĂ de pe Mapamond. 
2. S-au suit pe vârf de munte( de care sunt plini!), în sateliți, dar n-au zărit în Finlanda ...mușuroi de piatră, ca să-l poată numi munte.
S-au induioșat de lacrimile plozilor ca lămâile, care se văicăreau la lecții. despre relieful țării lor, că nu pot și ei desena măcar Un munte pe hartă.
3. S-au foit norvegienii, s-au răsfoit și au hotărât să dăruiască lui Mos Crăciun, .de Crăciun, Un munte!!
4. Au masurat vreo 200m la Nord, cam tot atâtica la Est, s-au încotroșnat in blănuri de ren și focă și au purcers să mute, cu spatele, granița, lor,
punctată-gros pe hartă. Ca să elibereze muntele ales.
5. S-au apucat,apoi, să împodobească brazii, stâncile cu ghirlande și beculețe iar în vârful-de munte-dăruit să arboreze un drapel alb, cu cruce albastră.
6. Jur-împrejur or să scrie pe zăpadă, numele noului stăpân de munte:
SUOMI
Disdedimineața deCrăciun, puradeii de lămâie vor desena
pe harta Finlandei, Muntele țării lor.
.................................................................................................
În case de pe margini de fiorduri, Norvegienii vor dormi mândri, obosiți, visând bucuria muntelui dăruit.
(Dacă destinul m-ar azvârlit în mijlocul lor,aș fi fost mândru că sunt norvegian și mândru de mândria lor)


luni, 30 noiembrie 2015

De ziua țării


 Un pribag al spațiilor siderale a bătut la poarta blogului meu căutând o sorbitură de apă neîncepută, ca să-și ostoiască seteA DORULUI DE ȚARĂ!
Nu  mi s-a liniştit vinul , cum nu mi-i liniştită nici România, secată de dezbinări fratricide.
A răscolit drumeţul prin terfeloagele blogului până la urările făcute anul trecut românilor de ziua lor naţională, le-a citit şi s-a dus!
 I-am găsit urma paşilor, în prag şi m-a cuprins ruşinarea că nu m-a găsit de veghe.Mi s-au umezit ochii la amintirea soldatului moţ găsit, cândva, îngenunchiat pentru rugăciune la Crucea Iancului de pe muntele Găina şi s-a prelins o lacrimă când mi-au bubuit, aevea, în urechea inimii, cuvintele copilului care, în miez de noapte, acum aproape o sută de ani, saluta trecătorii care pecetluiseră cu vrerea lor unirea veşnică, la Alba-Iulia:TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAŢĂ!
Şi am recitit textul pictat cu sufletul mai anu'.
Parcă nu s-a schimbat nimic.
Ziceam acolo că "avem o ţară numai una, nici mare, nici frumoasă, nici bogată. Asta ne-a hărăzit-o Dumnezeu! Cine vrea alta să-şi ia traista la drumul pribegiei!"
Anul acesta mi se cuibăreşte în inimă un gând netrebnic: MAI AMEM O ŢARĂ?
Da, ROMÂNIA e veşnică. Îi mai trebuie un popor!
Nu, nu plec de aici; n-am unde. Dar pribegesc prin ţară. Să caut poporul.
Diogene,înţeleptul vechimii, umbla prin mulţime, cu făclia aprinsă în amiază, să caute UN OM!
Dacă aş fi înţelept, în  pribegie, aş căuta oamenii  demni de ROMÂNIA!

Deocamdată, pun la fiert vin nou, roşu, din rănile acestui pământ şi oi aştepta noi pribegi. Şi om sorbi acest sânge şi om plânge. Şi om urla:
SĂ NE TRAIEŞTI,
ŢARĂ!


  E Ziua ROMÂNIEI!  Adică: a mea, a Ta ,a Noastră, a Voastră! Nu a lor! Ei au țara lor. Să vină in ospeție; le dăm vin cu pâine ca la împărtășania fraților; ȚARA--NU!
 Nu mă rușinez să reiau un text de mai anu-veacu, dintotdeauna!
 La Sărbătoarea -Sărbătorilor, pun pe mine cămeșa inflorată cu râurile Țării, sumanul de codru, care geme întunecat  răsuflarea pământului , ițarii, cu alb-griul Mioriței și opincile lui Badea Cârțan , rupte până la Roma, de dorul dacilor de pe Columna Traiana! 
 Am să pun steagul vechi,ferfeniță de la Plevna, Mărășești,Cotu-Donului, Carei!
Am să pun portetul Regelui Ferdinand-Loialul. Si, lângă lance, o poză de țăran desculț-tata, căruia bolșevicii nu i-au pus semn de mormânt sub zidurile Gherlei!

De ce să scriu un text nou?!
La Paști, scriem o noua Evanghelie despre Înviere?!
Acestea de mai sus sunt copiate din Evanghelia Invierii României!

 Cuvintele aste le aștern la picioarele mereu neostenite ale Țării, dar ostenite de zbucium  ale poporului Său!
 În zori , visez să mă deștepte spusele copilului evocat de Blaga. La trecerea mulțimilor care pecetluiseră  mărginile Tării celei Mari, el striga de răsunau văile:
                                TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAȚĂ

  PS. Scriam  anul trecut că ne-ar trebui UN POPOR! Cred că îl regăsim: viguros,demn, neînfricat ! Pe baricadele fiecărei zile care vine. De departe și spre mai departe! 
 Mai sper că drumul ales va fi acela cuvenit valorilor noastre intrinseci și nu utopiilor
vânturate de posedați mincinoși.

luni, 16 noiembrie 2015

Rămân la cafeaua bunicii

Ca să vezi ce noroc de gând avui dis-de-dimineață: despre Cafea și Orient! ( Le ridic rangul, amândurora, prin majuscule, ca semn de statornic respect întru reprezentarea unor coordonate esențiale, care mi-au purtat pașii prin bucuriile vieții din Levant.
  De altfel, sunt tot mai sigur, că  într-o altă existență, am fost / voi fi cafegiu-  Levantului.

Levant
 Spații îngropate în mister în triunghiul marilor civilizații ale Lumii: aici se interferează orgoliul  Bizanțului, care a filtrat adânca înțelepciune a Atenei, cu lenoasa patimă otomană, cu cea a narghilelei și cadânei; cu poemul„cântărilor” pentru frumoasa dintre cedrii Libanului și cu sacrificiul izbăvitor de pe Golgota.
  Între Levant , supus „logicii” paradoxului și Apusul european, stăpânit de gândirea carteziană,  se cască,  de pază, o falie de netrecut. Dacă nu ai un passpartout pe măsură, cafeaua.

În Levant, am intrat, cu Panait Istrati, vagabondul pescuitor de bureți pe Mediterana si am rămas pe tărâmul viselor acelor ținuturi, fermecat de nopțile  Seherezadei. 
ajutat de cafea.
Dar nările invadate de aroma cafelei mi-au umplut plămânii încă de la prima respirație,  pe când moașele satului vegheau, cu felegene de cafea în mâini, intrarea mea în lume. Ca adevărate ursitoare ce se credeau.
Mi se povestea că, din  aburii cafelei, le-a trezit țipătul meu țâfnos. Și am rămas, până azi, cu țâfna domolită numai cu cafea. Neagră, amară, la ibric de aramă! Si pe spuza cu jar din vatră.
Maestra de ceremonii a comunității mele era bunică-mea, chemată mai ieri de Sânchetru, la Rai, în spate cu peste suta de ani.
O păsuise așa de mult ca să deprindă toate tainele cafelei și să i le aducă lui, sfântului de veghe  acolo, Sus.
 Să vedeți! Când pofteau bunica și invitații ei a cafea, gazda scotea din niște ocnițe două tășuiețe, țesute în patru ițe din  bumbac.
 In una avea cafea, zăvorâtă într-o cutie de tinichea, cu literele aurite în cuvântul „halva”.
În cealaltă - mai dragă mie - bucăți de zahar.
   Ne fugărea la joacă, să ronțăim cuburi dulci și începea ceremonialul, veșnic același:
-  lua un pumn de boabe verzi-oliv, le prefira printre degete, dând drumul numai acelora mai rotofeie; numărate!
-  cele alese erau turnate într-un fel de tigaie-morișcă, pusă pe jar, învârtite vârtos, până ce slobozeau arome, să umple și deal și vale!
-  în ibricul roșiatic, turna cu măsură de șpițer, apă proaspătă (aduceam eu cofăielul pentru două felii de zahăr!) și  lingurițe- cuvenite cu cafea  atunci râșnită;
-  în jar (mereu din lemn de prun) făcea cărare, ca Moise prin Mare, râdea bunicul; pe cenușa fierbinte ibricul începea a bolborosi minciuni și buna îl domolea cu vorbe neînțelese și-l rotea în fel și chip. Astăzi sunt sigur că erau descântece iscusite și regret că le-am pierdut!
   Felegeanul, ceșcuță de porțelan, fără torți, primea întâi caimacul, cu semnul crucii, apoi, firicelul maroniu de cafea făcea plinul.
Cei fericiți primeau cafeauă cu „săru' mâna, nașă, fină, mamă, cumătră”-sau ce se mai întâmpla pe acolo.

În vremea „cicorii, năutului, mixturilor dubioase, bunică mea n-a mai pus gură pe așa cafea”-
A mai prins ceva ani după '90.
Numai că nu mai putea împlini ea ceremonialul complet de preparare a cafelei și scotea sufletul din cele nurori, care niciodată nu reușeau cafeaua ei. Ba, erau amatoare de ness, pe care buna n-o suporta, blestemând de mai-mai să crape ceștile cu„cafeaua lu' dracu'!”

Azi bunică-mea e în slujba lui Sânchetru și ce n-aș da să să mai sorb o picătură din patima grea a cafelei negre pe jar! 

   Notă: Textul a trecut prin avataruri numeroase și a ieșit din ele bine jumulit! Mea culpa!


miercuri, 14 octombrie 2015

Epilarea lui Tarzan



Nu înțeleg de ce s-ar epila bărbații?!

Doar scrie la Carte  că omul, Adam, e făcut de creator, „după chipul și asemănarea Lui”. 
Așadar, orice știrbire a integrității este blasfemie, păcat negru. În plus, părul,  oriunde s-ar afla pe un bărbat, este mare semn de...bărbăție. 

 Ia priviți la mândrețea mea de bucovinean, cu care împart holerca din prunele de sub Rarău, scăpate de gâtlejul urșilor!

Ce să zmulgem, ...fără păcat, din părul originar?? E chipul biblic, adică acela Dorit de Creator!

Și-apoi să vă mai spun una, de la obraz. 
Am să evoc  o întâmplare cu o epilare masculină, cam grotescă, din adolescență. Eram o ceată: unul genial ( nu eu!) alții deștepți (aici meargă și numele meu!), unul, doar  cu reziduuri de materie cenușie: Ursu, mai târziu, după lecturi, Tarzan.
 Avea pectoralii, bicepșii cât harbujii, de crăpau tricourile XXL numai la tremurul lor.
 Ar fi leșinat orice fată, numai privindu-i.
Dar era... un„ dar”: avea un păr dezgustător pe piept de fugeau mândrele îngrozite. 
 Noi, ceilalți, jubilam, că scăpam de o concurență  pierzătoare.
Dar tot aveam și noi milă și, după scaldă prin heleștee, răspundeam rugăminții lui de a smulge câte o postată din blană.
 Fără folos!
Genialul, într-o zi, o ia pe departe și spune că ar fi auzit sau văzut- incertă informația, cum că unul, cu asemena blană, s-ar fi răcorit de ea. 
Aflăm si discutăm procedeul și după oarece încontreli, votăm unanim să-l aplicăm și lui Tarzan, care se și vedea, fericit, cu o coadă de admiratoare după el.
În zi de vară, la dos de ochi străini începem riguros: îl stropim pe piept, bine, cu spirt de ăla pe care îl foloseam la rasul tuleielor; pregătim o găleată de apă pentru urgențe; si cu o brichetă cineva mai curajos a dat foc blănii.
O flacără albastră, un muget de taur, Tarzan scurmând țărâna, găleata răsturnată și noi ca iepurii, în toate zările.

Mușchiulosul nostru a zăcut vreo trei zile sub alifii, a dat o piele jos și, ajutat de tatăl unuia dintre noi, s-a mutat la alt liceu cu exigențe mai mici la neuroni.

Era/este fericit la un mare circ din Europa, unde își are trupă formată și instruită de el și se pare că este cel mai „ajuns” din gașcă. 

 Pentru că nu șțiu taina furiei cu care își jumulesc Oamele firele de păr ( ieșite oriunde, în afara scăfârliei ), scociorăsc la Carte.
 Și aflu din
 „Eva”,
 de Blaga


Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas ce răsună
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume
cu toate că asculta şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi miscă geana parca-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie.


Cred că i-a spus că e bine să se epileze. Știa el de ce!













joi, 8 octombrie 2015

Minunea pletelor Evei

farmec_superblog_probaE totdeauna o plăcere să afli noutăți și să scrii despre efortul de cercetare științifică,  despre gama produselor, acuratețea demersului comercial și despre încrederea de care se bucură, în lume, marca„Farmec”. 
   Rare sunt și cazurile în care marca se asociază, automat, produselor pe care nu le pui la îndoială,și cărora le simți, necondiționat, nevoia.
„Farmec”, alintat „doctorul  personal al părului tău” ilustrează perfect, teza de mai sus și îmi face o mare onoare ca să brodez câteva gânduri despre noutățile lansate pe piață. Cum ar fi -  noua sa gamă-- GEROVITAL TRATAMENT EXPERT.
Nu mai puțin de 22 de produse, grupate în 8 sub-game formează o imaginară și invincibilă oștire care apără sănătatea și delicatețea firului de păr, face zid  în fața agresiunii poluării, a vopselelor, arsurilor la coafare, ajutându-l să se regenereze. Sunt produse românești de calitate, multe din extracte de plante și minerale, care asigură continuitatea și profesionalismul colectivelor de adevărați alchimiști români, dornici să descopere piatra misterioasă care dă/ redă seducția părului, mai ales, al femininelor.

Cât despre bărbați, dimensiunile interesului pentru podoaba capilară variază de la indiferență (mai alesa a celor mai copți ), până la grija quasimaladivă  pentru „freze-plete”a puștanilor.

  Ce bine pentru mine că sunt chel-ou!
Fericit, rezum grijile la igiena standard, neignorând calitatea „Farmec” a produselor uzitate.
Și trec nepăsător pe lângă Dalila, cea cu gând vrăjmaș, incriminat biblic:
       „Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,
        Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea!”
Sigur, orice noroc  costă.
Pentru chelie, plătesc tribut comentariilor asupra locului de unde a început calviția : frunte  vs. creștet și conotațiilor sexuale conexe; pe care nu mă lasă obrazul să le tastez. 

  Ei, altfel stau lucrurile cu  femeile...
Pletele lor sunt blazon, orgoliu, obiect de adorație. Si, până la urmă un feromon vizual-tactil de atracție abisală. Pentru bărbați! ( Scuzată fie-mi  aproximația!)



Afrodita 
  Și eu am fost victima seducției  lui,  prin adolescență, când vibram, în rezonanță cu buclele blonde, de Cosânzeană, din dragoste pentru  purtătoarea lor și împins la curaj de modelul meu masculin, autorul „ Dorinței”:
                                                      Fruntea albă-n părul galben
                                                     Pe-al meu braț încet s-o culci, 
                                                     Lăsând pradă gurii mele
                                                     Ale tale buze dulci!


Ileana Cosânzeana



Logica acelei vârste era ilogica, ignorând cu încăpăținare că strofa punea sub semnul absurdului  contorsiunea iubitei care își  dăruia harul sărutului.
Totul era prea frumos ca să spulber imaginea de dragul speculației abstracte, carteziene.
 Am evoluat, apoi, spre Afrodita ridicată din spuma mării, vrăjit de șerpuirea pletelor de aur.
 Pân' ce  o întâmplare m-a pus la grea încercare: o fată cu adâncul nopții în bucle,  mi-a dat să-i citesc poemul regelui Solomon, închinat misterioasei Sulamita.
Așa am înțeles meandrele vrăjii pletelor feminine în destinul meu chelios! Și am mai înțeles că Dumnezeu i-a pus Evei mâna în cap, împodobind-o cu plete bogate și gânduri ascunse șotielnic, sub ele.
 Și i-a mai hotărât să aibă grijă mare, și să-și  păstreze frumoase cosițele.

 Pentru asta istoria a creat laboratoare, precum admirabilul ”Farmec”; să vegheze la sănătatea   și farmecul misterios al  podoabei capilare a Evelor.
Că nu este alta mai de laudă avuție a femeii, întru sucitul gâtului, de departe, decât părul!
De aici apelul firesc spre bărbați: Nu uitați ce profund  apreciat poate fi gestul vostru, când,  pe lângă o floare, strecurați între cadouri  noile produse -„Farmec”. 
Aș începe recomandarea cu acelea destinate refacerii părului ( anticădere, regenerare), sau produsele de întreținere și sporire a frumuseții lui.

Dăruiți GEROVITAL TRATAMENT EXPERT  PRO COLOR! 
El răspunde nevoii de protecție prin:
- șamponul de protecție pentru păr vopsit,
- masca pentru păr vopsit.
Au un efect minunat: sporesc elasticitatea firului, intensitatea culorii, elimină efectele degradării părului, cauzate de vopsirile dese.
farmec_2015_blog

La fel de util este și șamponul regenerant din aceeași gamă -  GEROVITAL TRATAMENT EXPERT, care prin keratina hidrolizantă, reface stratul de keratina a firului, degradată, făcând părul mai elastic și rezistent la intemperii și agenți chimici.   

Și cu grijă, cu  dragoste veți trăi fericiți, pomenindu-vă înaintașii--Făt Frumos și a lui Ileană Cosânzeană, din veșnica Poveste!

Consemnată de mine pentru SuperBlog!
                                  08.10.2015, ora 22:41


duminică, 27 septembrie 2015

În rolul telalului modern


Nu fac un dicționar de termeni comerciali. Nici cine știe ce eseuri despre comersanții ambulanți din trecut.
Deși,guralivi precum papagalii, șoltici și amețitor de șireți cu cei slabi de înger,dădeau culoarea bucuriei pe ulițele satelor, adunând în juru-le copiii curioși, cu gura plină de salivă după halviță, acadele, căiuți colorați din turtă dulce. Cu un leu din cei cu bortă în mijloc, deveneai maimarele hoardei de puradei, care cădeau și în genunchi numai să le scapi și lor o fărâmă din bunătăți.
Veneau la rând fetele de joc .
Scăpau gologanii pe sulemeneli de obraz, de buze și sprâncene; mărgele și hurmuz, oglinjoare, tinichele de prins cocul, șuvițele rebele și câte un dram de odicolon, de picurat pe pielea de pe
gât și ,mai ales între țâte, pentru înnebunit flăcăii.
Gospodinele cercetau după ace, cipie de ațe colorate, tămâie. Bărbații -brice,lacăte...
Toți, la rând,„ cum li-s anii, cum li-i rangul...”
Scenariștii, actorii și regizorii spectacolului care fericea cătunul, erau COROPCARUL și TELALUL

Lumea vechilor negustori dintre care, mai drag mi-i  coropcarul, evocat mai sus, e așa de colorată, încât e gelos și curcubeul pe culorile ei fascinante. Dacă înșir  numele uzitate prin târgurile noastre, nu surprind decât o palidă mostră de inventivitate a limbii române, în materie: samsarlâcari (samsari), tolbași, boccengii, marchitani, mărunțișari, marfagii, cutieri. 
Și câte alte sute or mai fi , dar nu-mi ajung la îndemână!
Și-l uitasem tocmai pe acela uns cu toate irurile meseriei TELALUL!
Vindea orice și pe oricine: „ și pe mă-sa și pe tac'su!”, cum îl înjura bunicul meu.
Incepea cu haine vechi, zdrențe; apoi avansa, lacom, la țoale noi, de sărbătoare, de petrecere, de ieșit în lume.
Ajungând expert, era angajat de negustori să le laude marfa prin iarmaroace, crescându-le, uluitor, deverul!
Pe seama telalului, am găsit o o apreciere transferată în lumea politicienilor de altădată:
„Partidele arată tuturor toate zdrențele politice, cum telalul își vinde zdrențele păduchioase, 
calicimii!”
 ( Ce noroc că azi nu-i tot așa!)

Îmi aleg ca teză pentru înscrierea  la Superconcursul de toamnă- 2015- organizat de
SUPERBLOG, un proverb despre telali:
„TELALUL strigă lauda și NEGUSTORUL vinde marfa lăudată!
Asta mi-i misia de-a lungul lunii octombrie!

vineri, 28 august 2015

Căldură mare! (Studiu de caz)

Căldură mare-foc, în centrul târgului. Asfaltul e un fel de terci, în care tocuri-cui de oame și tălpi labărțate de omi își imprimă destinul. Am auzit că Primăria va împrejmui locul, să conserve urmele, ca, mai pe rece,  să afle, sigur, câți trăitori mai suntem apți să dăm biruri.
  Mai bine ar pune peste tot niște lighene de alea mari, ca în Sahara, cu care să adune gradele, pentru la iarnă, că, mde!  dacă Ponta  nu mai e?! („-Nimic nu e!” răspunde poporul.)

 Eu cred, după sudoarea neuronului-senzor,  că-i isprava Sânchetrului, dela Poarta Raiului, epuizat și plictisit de lunga vreme, de când nu i-a mai  bătut în poartă vreun creștin, repartizat „la loc cu verdeață”. De-atâta secetă.
Așa că Sfântu' a decis să-și aprindă luleaua, săpată dintr-un nuc. Pentru asta, a orientat lentila  de contact, cu feștilă, spre aici, ca că facă o țâră de jar. Și noi, păcătoșii, suportăm! Te pui cu...

Lungii peste măsură, ca să urmăresc voltele unor tinere, care nici nu ating asfaltul, să nu se frigă. 
Și acum, cazul. De studiu!
Păi, e simplu și asortat iadului incandescent. 
O mămică...(piei, drace, cu descrierea ta!), o mămică, zic, zmulge din catranul trotuarului un dop de fetiță, transpirată și bosumflată. Fetița! Care vrea înghețată. Și „nu”-ul matern se topește inexplicabil., mistic, chiar în fața chioșcului cu bunătăți de-alde astea.
Cazul, pe itemi:

1. Fata urmărește, cu privire lipită pe cornetul miraculos din mâna mamei, cum i se apropie de buze pufoșenia dulce. Vrea să muște țumburucul dulce, dar mama i-l îndepărtează ușor, învitând la servitul prin lingere: una...două...trei.
2. Mama decide, matern, că-i prea multă pentru dopul lacom și supraîncălzit și iar decide să-și ajute odrasla și, mai ales, s-o ferească„de cel rău”! (Dar„ de cel viclean”?)
Mușcă spornic, mutând ghețăria insuportabilă de pe dinți pe limbă, apoi, pe cerul gurii, ca să se mai domolească.
Estimp, boț-ghilimboțul trece prin temeri greu de scris, semnalizând cu degetele spre înghețata mult micșorată. ( Nu vorbește. Cred ca are gură plină de salivă.)
3. Mama decide că porția cuvenită fetiței e cea bine drămăluită și i-o îndreaptă spre gură. 
   Și: a) gura se face șură, ca să muște zdravăn;
         b) destinul, cu cotul unui mustăcios, atinge cotul mamei și înghețata zboară pe asfalt, devenind, spontan, fleașcă!
         c) un taxi, probabil chemat, oprește; mama zmulge la subsuoară fulgul de fetiță, ai cărei  ochi au rămas lipiți pe pata colorată a ceea ce fusese visul ei de caniculă.

Lipsit de dramă, totul deveni tern. Așa că îmi cumpărai o ditamai înghețata, pe care o luai la lins, cu metodă și cu ochii fetiței, urmărindu-mă.

Lăsându-vă plăcerea rezolvării cazului de mai sus, am să vă zic eu cum se linge o înghețată.

joi, 2 iulie 2015

Dansul „ Syrtaki” al lui Zorba

Cât de profund a  fost intuită ESENȚA GRECIEI moderne, în finalul fimuluiZorba Grecul !
Investiția plănuită și plătită de un „investitor”iubitor de mirajul grec, este „făcută praf”  de un pezevenchi și romantic Zorba: telefericul care trebuia să le aducă grămezi de bani, se prăbuște, ca „ un castel din cărți de joc!”. Euforia nebună, gratuită a dansului specific grecesc--syrtaki spune destinul unui popor care mai trăiește doar sub plăcerea gloriei trecute și înecat în spuma iluziei că se poate.
CÂT?!

miercuri, 1 iulie 2015

Despre niște sfinți și despre greci

Am motive să trimit astăzi urări în eterul Lunii lui Cuptor. 
Doctorilor mei „de-acasă” și grecoteilor flămânzi din eterna Ellada.

Am pus niște cuvinte în ghilimele, ca să sugerez că vorbele s-au descărcat noțional,  pentru că și ei s-au oploșit hăt- în Bucovina profundă, cu gospodari-ajunși, respectuoși și, mai ales, pioși. 
Atât de credincioși, încât nu-i zi de la Domnul să apuc, când merg pe la ei,  să tai un lemn, o buruiană prin curte, fără să nu aud prin vecini pe cineva urlând:
- Ce faci, păgâne, spurci ziua Sfântului...?! Etc = cuvintele auzite, în completare.
 Ai mei n-au prea fost crescuți în rigoarea de-acolo, așa că și-au impus continuă învățare.
De ajutor, au lipit pe frigider, pe uși, calendare cu sfinții înșirați pe zile. ( Atât de mulți, încât au fost îngrămădiți și câte 40 într- o singură sărbătoare.)
Crema norodului român sunt Bucovinenii!
Cică, mai în fiece an, cormana plugului scoate un oscior galben, pe brazdă. De om!
Se strâng bătrânii, se scarpină în barbă, socotind : creștin-păgân ?!,tânăr-bătrân?! 
- Ce mai vorbă, e de sfânt! or spus bunii mei că pe aici sălășluia, în veac, un pusnic vestit în minuni, de venea puhoi de lumi să-l vadă. Osciorul trece din mână în mână; fiecare îl scuipă, îl freacă de turul ițarilor să-l curețe și-l pupă, trecându-l vecinului, întru respect.
Așa se adaugă, în calendar, sfinții în Dulcea Bucovină!

Dar, luat cu vorba târgului, am uitat de urările cuvenite alor mei doctori:
Toate cele bine dorite!
Cu prilejul hramului Patronilor Doctorilor de pretutindeni--

 SFINȚII DOCTORI FĂRĂ ARGINȚI! (! Iulie)

Chiar așa! Dar asta, probabil, pe tărâmul lui „ A fost odată ca niciodată...”
Povestea spune:
 Ca să fie pe voia sfinților pomeniți orice doctor urmează un protocol .  
1. Când îi vine un pacient, îl măsoară pe meridian și paralele, să-i afle poziția.
2. Își pipăi,apoi,  buzunarul de la halat.
 Dacă foșnesc ceva hârtiuțe, se uită la client,  cu vorbele:„ Și nu mă duce în ispită...”
3.  De  aude răspuns: „Amin!”, acel doctor trece în alaiul sfinților pomeniți.Toate trei cerințele să fie consecutive.

Dacă nu aude nimic devine păcătos. Iar eu... nu cred în sfinții ăștia, din altă lume!

Despre greci
Astăzi grecii au intrat în DEFAULT. 
E pe englezește și nu'ș ce-nseamnă!
O fi ceva în genul postului de ramadan, de purificare, de curățenie.
De aceea, se cuvine să le urez: „Curățenie grabnică!”

*Cică, noua lor monedă se va numi ZEURO!
*În diferite secole, grecii au șters de pe fața pământului Troia, Persia, Babilonul.
 Noul general, Țipras, vrea să șteargă... UE!
Acest general se scoală dis-de-dimineață, ca să se... deștepte.
* Un grec se plânge că, de azi, patronul le-a cerut să lucreze cât trei! 
Și ? Faceți față?
- Da, că noi avem noroc. Suntem cinci!

Mâine cumpăr un grec!



sâmbătă, 27 iunie 2015

De prin lume adunată


...Și-napoi, la rommi-ni dată.

Primarul Parisului era foarte îngrijorat în privinta invaziei de porumbei de pe Champs-Élysées.

Nu putea nicidecum să-i alunge din oras. Întregul Paris era plin de rahat de porumbei.
Parizienii nici nu mai puteau călca pe alei, nici să conduci nu mai avea niciun haz.

Costa o avere să tot cureti străzile si trotuarele.

Într-o zi intră în primărie un om care-i face primarului o ofertă.

"Îti pot scăpa frumosul oras de plaga columbească fără nicio plată.
Dar trebuie să promiti că nu-mi vei pune nicio întrebare.

Sau, îmi poti plăti un milion de euro si să-mi pui o întrebare."

Primarul cântări oferta si o acceptă rapid.

A doua zi, omul se cătără în vârful Turnului Eiffel, îsi descheie redingota si eliberă un porumbel albastru.
Porumbelul albastru dădu de câteva ori din aripi si apoi se pierdu în înaltul cerului parizian.

Toti porumbeii din Paris au văzut porumbelul cel albastru si s-au adunat în aer în urma acestuia.

L-au urmat cu totii într-un nor urias spre Răsărit, departe, departe.

A doua zi, porumbelul cel albastru s-a întors complet singur la omul ce-l astepta încă în vârful Turnului Eiffel.

Primarul era în extaz. A considerat că omul si porumbelul albastru au înfăptuit o adevărată minune scăpând Parisul de plaga porumbească.
Desi omul cu porumbelul nu ceruse nimic, primarul i-a înmânat un cec cu un milion de euro si i-a spus că, într-adevăr, voia să-i pună o întrebare.

Chiar dacă s-au înteles că nu-l costa nimic pentru curătarea orasului, se hotărâse să plătească un milion pentru a putea pune O ÎNTREBARE.

Omul acceptă banii si-l invită pe primar să-i pună UNICA întrebare.

Primarul întrebă:

       "Aveti si un tigan albastru ?!?"

joi, 25 iunie 2015

General cu cer de stele

Ce dor îmi era de șolticul Bacalbașa cu al său Moș Teacă!
A răbufnit, insuportabil,  în ultimele seri, când ecranele străluceau  de stelele multului genaral care a decis să ne diriguiască, pe vreme de aproape-răzbel. Nu, nu vă alarmați, nu prin lovitură militară de palat, ca la puzderia de țări afro-americane de sud.   Ci, rugat cu lacrimi de premierul în ghips, întemnițat într-un spital de lux al Sultanului Ergodan.
Premierul care a preluat „ tehnica ghipsului” de la alt ghinărar, al Revoluției.
Și să vezi osârdie  la noul prim-ministru de  rezervă!
S-a înroșit cerul de salve patriotice, trase din toate pozițiile: jurăminte de credință pentru titularul tronului de Cotroceni și pentru întâiul stătător la cârma Victoriei.
Dar frumusețea-frumuseții stă în două:
-- hotărârea de conducerea cazonă a țării (musca! ) 
--vigilența profesionistă de apărare a Prutului, de orice violare a frontierei, era să zic de vreo vită bolnavă.
Nimic nou sub soare! A mai salvat Țara un viteaz--Teacă! Nu era cu patru stele de aur. Încă!
Dar patriotismul deșirat în aste zile, emfatic, prin tv-uri,  era, in statu-nascendi în umorul lui Anton Bacalbașa.
Nimic nou...sub stele!



Acum vreo câțiva ani, compania lui Moș Teacă a fost detașată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite.
Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puțină disciplină din partea ofițerilor și viața e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli!
Prin urmare, Moș Teacă se puse de dimineață în fruntea companiei și porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar și prin păduri și n-a lăsat deloc pe soldați să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să știe de unde poat'’să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” și înghițea câte o dușcă de rachiu.
Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea și ținu companiei un discurs foarte interesant și foarte solemn:
— Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Comănduirea pieții a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm țara împotriva vrășmașului nostru comun, epizotia. Epizotia este foarte primejdioasă și să arată mai cu samă la dobitoace.
— Trăiți, don căpitan, întrebă furierul, da’ pă ce o cunoaștem noi care-i aia?
— Nu vorbi, răcane! S-o cunoști, că de-aia ești soldat! Dacă n-oi cunoaște eu pă vrășmaș, atunci pă cin’ să cunosc? Pă tata? Epizotia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiți în gheretă, leat, că aveți a face cu mine: vine epizotia și ne omoară pă toți. Să dea dracu să vie epizotia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc și mort la pluton de pedeapsă!
— Trăiți, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete...
— Ei, și?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliție pentru călcare dă orden! Las, că ți-arăt eu! Pă urmă, să știți: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie și fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o știe? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăți tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Oprește-mă cum ți-am spus eu.
— Și Moș Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc.
— Așa te-am învățat eu, mă?! Las, că-ți arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, oprește-mă tu!
— Și Moș Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână și-ncepe a striga:
— Cine eee? Cine eee? Cin’?!
— Vită! răspunde Moș Teacă.
— Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă?
— Bolnavă.
— Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaște o vită bolnavă!
— Prea bine! zice Moș Teacă încântat. Așa să faceți, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-ntrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralu, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este!
— Trăiți, don căpitan, da’ dac-o fi o vită sănătoasă?
— Atunci îi dai drumu.
— După ce o cunosc?
— Pă ce?! Dobitocule, nu ți-am spus?! O cunoști pă aia că știe sicretu, parola și răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar ști?
Și Moș Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată și îi atrage atenția că epizootia are obicei de se furișează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, și că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse:
— N-ați văzutără că așa cere și birjarilor la București?

miercuri, 24 iunie 2015

Reblogare despre o noapte magică de Sânziene

Clocotesc spaimele  la solstiţiu şi se depune în straturi aurul teilor. Chiuitul de căluşari exorcizează pe posedaţii de zânele Sânziene. Mulţi juni vor tăndăli pe malul bulboanelor, gata să răspundă chemării  frumoaselor iele din genune.
Şi păşim epuizaţi ,  în adânc de vară! Fascinaţi de Superlună!
 Pentru mine Sânzienele au o magie specială, trăită preţ de câteva nopţi, în ani diferiţi , pe drumul de la Săveni la Ungureni.
Peisajul arată, sub soare de stepă, dezolant. Dar sub luna plină, e Gura Raiului. Era pe timpul când practicam o transhumanţă fascinantă, nepătrunsă,încă, în folclor.
Băteam drumurile ţării, numai noaptea, cu albinele: de la Darabani, laHanu-Conachi, de la Luncaviţa de pe Dunăre,la Mănăstirea Cucoş, din Munţii Măcinului ,  în Insula Mare a Brăilei şi în Bărăganul Ialomiţei. Bejenie curată, cu căţel şi purcel, cu tabieturi şi practici magice secrete.( Dacă mă rugaţi, insistent, mai-mai că vă iniţiez!) Şi mai ales cu râuri de miere: de la salcâm , de tei, de rapiţă, şi floarea-soarelui, de mentă. Trai,Ioane!
Dar să revin la drumul cu minuni dinspre Săveni: la pod, peste Bașeu,  un grup de flăcăi,  în costume naţionale, ajutaţi de mascaţi hidoşi, ne opresc , respectuoşi, şi ne roagă să eliberăm şoseaua. Puteam să mă opun?
 La un semn al vătafului, sunete sacadate din corn anună ceva. Izbucnesc chiote şi fluierături, ropote de tobe şi,  din lumina  lunii proptită pe deal, au ţîşnit căruţe împodobite cu ramuri si flori, trase de cai mâncători de jar.  Pe ei săltau cununi de curcubee,iar flăcăii, în picioare, pocneau din bici, ca să înnebunească patrupedele, în iureş. Se întreceau, se şicanau, se ironizau, ca s-o ia înaintea adversarilor; jerbe de scântei ţâşneau  din roţile ciocnite şi din potcoavele cailor. Basm cu Prinţi în turnir!!
Era, am aflat,  o întrecere străbună de Sânziene!
Minunatele flori de sânziene!

 Recunosc, rămas dator vreunui hoinar prin spaţii virtuale cu altă întâmplare de culoare magică din seara de Sânziene, pe coclaurii Săvenilor.
Întârziasem cu împachetarea stupilor de la sparceta din râpile de la Avrămeni, că–i aşteptau teii la Fântâna lui Prodan din codrul Ţâncuşii.
Ieşisem din Târgul de pe Bașeu, pe la miezul nopţii,  pe o lună plină imensă ( acum, cică , se cheamă Superlună!) şi turam motorul într-o pantă imensă, când…
La câteva sute de metri, de şosea în lumina   farurilor câtorva maşini, ţâşneau nişte năluci, făceau salturi şi se prăvaleau în întuneric.  Şi iar,şi iar!
 Am coborât, mirat, dar nu speriat. Că nu puteau fi stafii în preajma unor maşini cu faruri aprinse. Zău!
A rămas numai presupunerea,  mai realistă, a  unor braconieri  care dădeau iama la căprioare.  Văzusem de mai multe ori, pe acolo,  ciopoare întregi prin lanuri şi fâneţe, în amiază-mare.
Dar nici asta nu s-a potrivit!
 După câteva minute, m-am dumirit: veniseră mai multe fetiţe, cu părinţii lor, să culeagă flori de sânziene, la ceas de iele. Buchetele erau  duse a doua zi şi sfinţite la biserică, ca să fie de leac. Împotriva tuturor relelor!

Stranie îngemănare între creştinism  şi păgânism, topită  în esenţe tari de mister!


marți, 16 iunie 2015

O carte surprinzătoare

Plăcerea debutului Otiliei  Bălinișteanu  am trăit-o anul trecut, când Editura TRINITAS  i-a lansat volumul TAIFASURI CU TÂLC      
Am consemnat, cu  interes și curiozitate, evenimentul, într-o cronică de carte ( aici)
N-a fost nevoie de bunăvoință în aprecieri, deși aveam suficient teren subiectiv, întrucât întâmplările vieții ne-au împletit urmele biografice mai mulți ani.
Și, apoi, cum o știu, ar fi rupt fărâme-fărâmele, cuvintele neadevărate din cele scrise.
Mulțumit de constatările asupra calității cărții, prognozam al doilea volum  cu reportaje, că aici  își are chemarea autentică. Ba, chiar, îi sugeram tema--bisericuțele de lemn, bijuterii cu aurul pădurii patinat de timp și de pioșenie. 
Așteaptă , de veacuri, cocoțate pe stânci sau ascunse în văgăuni, pașii înceți , cu sprijin de  toiag al căutătorilor de adevăr creștin, din alte timpuri. Multe stau în umbră de zidiri falnice, de oameni cu stare și cu păcate pe măsură
Altele au lăcăți cu înflorituri, descuiate cu țipăt ruginit, când vreun curios insită să vadă chipuri de sfinți albiți de pulberea  carilor. Știați că unele erau suite pe car tras de boi și luau drum de bejenie, cu popă și poporăni cu tot? Altele erau dăruite satelor noi, ori sărace, care, pentru asta, ridicau rugăciuni de slavă Domnului și mulțumire dăruitorilor.
Iar Otilia era/este menită să pună astea toate, în pagină.

Mă pusesem pe așteptat.

 Numai că s-a întâmplat altceva.

În primăvară, citisem, într-un interviu, că Til punea în cârca mea niște exagerări. Am ripostat și, ca  răspuns, am primit: „O să vină și cartea pe care o o așteptați, dar până atunci... o să treacă poștașul să vă vadă, cu un volum special și tare drag inimii mele”

Simțindu-mă trimis la calende cu volumul dorit, am așteptat poștașul și cartea. Dar am priceput  și că primisem anticipat cheia intrării în 
substanța volumului: tare drag inimii mele!
După cheie, a ajuns și cartea.
Din nou surprins, am dedus că ar fi, poate, o editare ceva. Autor-- Fl. Zamfirecu, titlul lucrării--
Făcatorul de gazete.

Răsfoind-o, mi-am înțeles și frustrarea și nevoia de cheie, pentru  intrarea în paradigma lucrării, având ca autor pe  jurnalista de la „Lumina”.
O carte despre un om, într-un fel, jurnalist și el, dar  cu puseuri proteice, surprinzătoare în noul joc de media. O carte despre cineva „hăruit” pentru presă, „născut, nu făcut ziarist”, cum îl califică buni cunoscători. (Eu consemnez forma suculent- populară a zicalei: „ fătat și nu ouat!” )
Autoarea, lirică în substanța ei,  îngijește cuvintele cu dragoste, cu timiditate și respect, reflexe morale esențiale față de un magistru-reper. 
Și cu nostalgie după primii ani de ucenicie, sub autoritatea unui secretar de redacție de la  care aveai ce fura în meserie.
Insist asupra sentimentului, care domină cartea, și deturnează pozitiv interesul cititorului. Despre ctitori de presă, intrați în istoria culturii, s-a scris mult. Heliade și Asachi, Maiorescu și Ibrăileanu au dezvoltat presa culturală, dar numai  ca o latură a polivalenței activității lor. Presa eclectică, „ foaia vitelor de pripas”, cum o blestemă Eminescu a avut și ea mari „negustori” de vorbe și șantaje în vârtejele politice și în afacerile viermuite ale vremii.
 ( Stelian Popescu--„ Universul”,  Pamfil Șeicaru--despre care circula butada ” Șantajul și etajul!”. Practica lui  la ”Curentul” e preluată intens, cu folos penal și în suculenta mass-media de azi.)
Atunci, ce aduce nou și decisiv  Fl. Zamfirescu, încât să devina demn de interes pentru o monografie de acuratețea și profesionalismul probate  de Otilia Bălinișteanu? 
Răspunsurile vin convinătoare din lucrare. 
Aș reține doar câteva: tinerețea cu energii molipsitoare, vocația  deschiderii de drum nou, în presă, mai ales pentru umplerea faliei de interregn (în buluceala de după'90”); entuziasmul imprimat în redacție, mai ales ucenicilor în jurnalism; îndrăzneala promovării în ziar a noului, de tip occidental, într-o Românie saturată de clișeele limbii de lemn și  de comportamente impuse conformist.
 A avut flerul anticipării de noi direcții și tehnici manageriale: ziarul anvelopă, imprăștiat prin județe pentru „miez local”-- „Monitorul ”, trecut, treptat, în franciză.
Dar adevărata  culme a atins-o  prin temelia pusă primului cotidian creștin din România--LUMINA.
Succes deplin și peren!

Să mai reținem, din demonstrația autoarei: întâlnirea vocației de presă, cu excepționala chemare pastorală a primstătătorului în scaun patriarhal.

Și, pe deasupra, simțul măsurii în abordarea conținutului ziarului, bine ferit de excesele posibile în cultivarea câmpului sufletesc românesc întru credința străbună. 
 Mai adaug eu: un bun și unit colectiv, formt în redactie, capabil să  dezvolte sămânța valoroasă  a scrisului de ziar, predicat cu entuziasm de regretatul lor mentor--Florin Zamfirescu.
Laud, fără rezervă: probitatea autoarei, în cercetare-evocare, respectul pentru cuvântul scris și, în spirit cronicăresc ( M. Costin ), fiorul judecății timpului, pentru paginile lucrării, subînțelegând: „eu voi da sama de ale mele, câte scriu!”
Eu semnalez! Nu nu mi-s jude pentru pricini tipărite. Nu scriu nimic despre tehnica folosirii documentelor, despre secțiunile lucrării. Vă aparține plăcerea aflării lor.
 Mă bucur, numai, pentru cartea Otiliei Bălinișteanu și aștept calendele. Fie ele și ...grecești.


Notă: Am ocolit, ca neimportante, propriile mele impresii, rămase din cele 2-3  întâlniri cu F.Z., cât si nostalgia grădinii bunicilor lui dinspre mamă, din Bălușeni. Am dat iama și eu prim pomii acestui rai, cu dreptul copilului din vecini. Mai târziu, jinduind și la frumusețea unei mătuși a eroului carții; și rămas, eu, cu buzele umflate.

16.06, marțea cu trei ceasuri...bune.






joi, 4 iunie 2015

Sunt avocatul lui Băse!

Avui norocul să fac,prin ani, aproape de toate. N-am fost, sigur, avocat, popă și moașă comunală!
 ( Încă.)
Astăzi, sunt tentat s-o fac pe avocatul.
 Clientul nu m-a angajat pentru că, nu i-am cerut onorariul, nici onoarea cuvenite breslei.
Dar întâmplarea a lucrat să mă întâlnesc, nu de mult, cu un prieten al fostului  căpitan de vas și expreședinte; el însuși căpitan și proprietar al unei cutii de tinichea, cu care face du-te-vino între Constanța și Poti-Georgia.
Din vorbă în vorbă, am ajuns la dosarele penale ale fostului lup de mare,eșuat la Cotroceni.
Vai mie , ce uragan mi s-a abătut pe cap. De era să înghit horinca de sfeclă, made in Tudora cu stacană cu tot!
Cu greu mi-am liniștit gazda; am pus-o  pe linia de plutire și la umbra neagră a unui nuc,  am cules esențele adânci, marinărești ale parabolei pe care madama  Firea a sucit-o ca fiind atentat la onoarea ei nereperată, șantaj și amenințare și i-a turnat un dosar penal-fatal lui Băsescu.
Cu datele adunate, cred că obțin  ușor achitarea marelui meu client!

Marinarii, a început explicația căpitanului de pe conservă, vin rar acasă, în concedii lungi. Unii se bucură de ce găsesc, alții își mănâncă pumnii când găsesc familia sporită și văd că noii-veniți seamănă - picături cu vecinii. 
Îsi descarcă și ei cum pot veninul din minte și din mușchi, dar nu prea divorțează. 
In schimb, își lasă baltă concediul și se reîntorc pe vase. 
Colegii lor înțeleg motivul. Nu-i iscodesc ce și cum. Aduc băutura, mai-mai să înece , dacă nu șandramaua plutitoare, atunci, musai  necazul.
 Mulți, cad pe gânduri, dacă nu le vine și lor rândul, pe când, cei neînsurați se jură, în gând, să n-o facă.
Atât!

Ce i-a spus Băsescu fostei jurnaliste, căsătorite și plodoase cu un marinar, rămas la țărm și primar la o mahala a capitalei: să caute neregulile din „căpitănia ” soțului și nu din moșia fiicei lui și, mai ales, să aibă grijă, pentru că s-ar putea să nu-l mai găseacă acasă!
Amenințări, șantaj? 

În lumina parabolei spuse coerent  de interlocutorul meu trăsnind a țuico-sfeclomicină, am desprins că spusele de- atunci ale  Președintelui meu conțineau, sfaturi adânci, pentru evitarea atâtor pericole  care o pândeau viclene pe distinsa cuvântătoare de serviciu.
Clarificănd sensul cu adevărat înțelept și părintesc al cuvintelor inculpatului, distrug eroarea de înțeles, produsă în mintea reclamantei și desființez dosarul.
Așa ajung celebru, înroșind și obrazul unei gaițe! 

Ps. Am înteles că am pus-o de mămăligă! Doamna cu pricina,  care a fost cununată nu'ș când, de anahoretul Becali,  își dă nou-născutul, pentru încreștinare, tot ciobanului de la Athos. Parcă o vad, că, la sfatul nașului, întoarce, în iubire hristică și celălalt obraz spre Băse! Și adio, avocatură!


duminică, 31 mai 2015

Cine a ros șvaițerul?


  Cât pe ce să rămân  în buclucașa de luna lui Mai, cu o singură postare, de râsul blogosferei în mahalaua căreia am tras teleguța blogului meu. 
Cauze multiple și grave mă obligă la o mărturisire sub pulpana unui anteriu cu barbă!
Rarăul mi-a refuzat viza, după modelul Moscului și mi-au rămas urșii cetluiți în ghizunii, în loc să hălăduiască, sub miroazna florilor, zădărând albinetul.
Acasă, am mânat, câtu-i ziulica, lenea la deal. Noroc cu feisbucul, pe care am conversat profund ideatic, mânuind, după a listă, tot felul de muțunachi, și semne cabalistice, ezoterice,adică.
Mi-am  scos și notițe, despre inversa proporționalitate dintre creier și țâțe. Uluitor!
Am și lăcrămat,  când cineva a afișat o ințelepciune absolută din puțul gândirii ( furată expresia!) filozoafei contemporane ,Teo. 

DACĂ CINEVA TE VORBEȘTE DE RĂU...NU TE SUPĂRA  ALBINA  ÎNȚEAPĂ MEREU FLOAREA CEA MAI FRUMOASĂ  
 ( Tâmpenia cu „înțepatul florilor”, de către albină, punctuația-aparțin puțului amintit!)

Adevărata revelație mi-a aprins-o,însă, dărăbul de brânză șvițărească pe care vi-l dau, mai jos.


Omenirea a scociorât,mereu neadormită, taina bortilirii acestui cașcaval.
Prima ipoteză, luată în seamă, i-a aparținut legendarului erou-Wilhem Tell.
Ca să-și salveze brânza de lăcomia împăratului austriac, care îi cerea și cașcaval și țară, Tell prepară produsul după rețeta lui tătâne-su, strict secretă, cu găuri mari-brânza.
 Când aude tiranul cum că au dat șoarecii iama și au ros catacombe prin bunătate de cașcaval, a strâmbat din nas și a renunțat și la munți și la hrană. 

Prin secolul douăzeci, einsteinii moderni au  luat cașcavalul, l-au măsurat, cântărit, gustat-mâncat, scuipat, ca să dea de originea borteliturilor. Și au decis: bioxidul de carbon,  codoiul nostru neaoș, taie prin stânca brânzei din Alpi catacombe carstice, de mai mare meșteșugul. În anii actuali, iar o întorc. Nu la soareci!
 Cică , urme de fân ajunse în laptele nu tocmai igienic, poartă vina!
Aștept veacul viitor, când extratereștrii vor scotoci tunelurile de sub Mont Blanc și din cașcavalul elvețian. Ori vor confisca marfa, ori vor oferi adevărul.
 Și apropo, de cașcavalul  din imagine...

Am primit în grijă, prin timp, o „fabrică” nu de popi, ci de învățători. Spuma absolvenților din sate, cu minți agere și cu ochi mari iscoditori, luau cu asalt școala.
Aproape toți veneau la internat, speriați de iureșul târgului.  La cantina hrana- ca hrana din anii șaptezeci. 
 Aveam un administrator descurcăreț, care mai sclipuia și câte ceva mai special pentru țărănușii mei splendizi.
Pănă ce a/am dat de dracu': revoltă la cantină!
Băieții, incitați de unul originar din Flămâzi,(se putea de altundeva?!) au intrat furioși și mi-au pus pe birou un ziar, plin cu bucăți de brânză. În cor condamnau neglijența lucrătorilor de la cantină, care le dăduseră numai  brânză găurită de șoareci.
Înghiții valul de râs, amintindu-mi plăcerea cu care administratorul mi se lăudase, înainte, că procurase ceva special pentru masa copiilor 
Și astăzi ne râd inimile, când le calc pragul, pe coclaurii pe unde i-a plantat soarta și le cer să mă pedepsească, musai să înghit cașcaval ros de șoareci.


31.05, ora17.04 si nu la ora afișată,mincinos!

luni, 4 mai 2015

Zăpezi de Armindeni, pe Rarău

Moș Rarău îmi răspunde cu plăcere,cănd îl salut, prin fâlfâîrea a zbor cu brațelor ;  taie o felie din cojocul de ceață și mă colorează cu un zâmbet de soare spart în țăndări de sclipici pe fâșiile de zăpezi, înfășurate-fular, în jurul gâtului.
 Știe că îl respect, că îl iubesc. Și mai știe că nu-l scutesc de invidie, pentru că îmi estompează orgoliul matusalemic.
Dar, dacă stau și mă gândesc. ( Nu înțeleg de ce tre’ să stau, ca să gândesc!?) Ziceam, dacă stau, mai aflu că am și alți concurenți, la vechime, în zonă: urșii, despre care am scris cum se bețivănesc, cu prunele mele, pusnicii care poartă secolul în cârcă și-mi suflă, nevăzuți, hribii de prin văgăunile pe care eu, naiv, le cred ferite de pasul omului. Și or mai fi! 
De aici mi se trage venerația cu care scurm întunecimea codrilor de pe acest Olimp, încă viu!

Am veni în preajmă de Armindeni, sub poalele Muntelui meu Sacru, cu speranța că își va deschide poarta dintre cele două piscuri, care se bat cap-în-cap, să nu scape înăuntru vreun nedorit.
 N-a fost să fie!
Vântoasele mi-au încâlcit și prăvălit vreo două sute de metri de gard, la care ne-am rupt oasele, printre picuri reci, ca să le punem pe verticală. Poate or mai dura „ până joi, dacă nu până mai apoi”! 
 ( Pentru bună parte de gard rupt, vinovați au fost cerbii, care și-au încurcat coarnele în scândurile putregăite. Tot  ei și-au frecat podoabele capilare pe o mândrețe de pin, lăsându-l in zdrențe.

Abia duminică s-a luminat fața muntelui cam un fârtai de ceas.

 Atunci m-a îngânat cucul, băsist stingher( adică bas!) printre madonele privighetori, și  porcăit de  o țață mierlă, care ațipise la soare de atâtea jocuri de glas!
 Bani n-aveam, cuc aveam! Săracă vară mă paște!
Am sărit să fac poze Frumosului din jur (mai puțin cântecului care vibra prin verdele crud și cel negru, de iad, al brazilor.
Am apelat la o fii-mea- a- mare, dar m-a repezit că stric peisajul, dacă bag căpățâna în cadru.
 Am încercat un selfie, că văzusem model pe unele mai multuțe ca mine, la cărnuri.
Dar, când  să verific reușita, dispăruse muntele în umbra mea.
Au mai rămas, la îndemână, numai cuvintele, pe care oricât le-aș drege, nu ating înălțimea Rarăului!

 Aș scânci după ajutor, dar mi-i rușine.

joi, 30 aprilie 2015

Aiurea printre cuvinte

Chiar nu mă sparie( ca la cronicari!) cuvintele: le știu și când mârâie, când se pisicesc spre a fi scărpinate pe burtă, ori când, prefăcute a mângâiere, mușcă de inimă, mai ales „albastră”.
Dar e o fascinantă aventură să le pândești cum o pornesc în derivă spre o nouă albie semantică.
Și să constați ca acostezi pe tărâmul lui „Unde dai și unde crapă”!
Sunt mii și mii de noduri și cioturi gordiene, de înfundături în care te bagă cuvintele, din care nici guralivul și vicleanul Ulyse nu te poate  scoate. Și toate limbile sunt la fel de viclene!
Aș încerca să deschid o ferestruică, în timp, pentru a vedea, la noi, sau pe alte meridiane, de pe unde a pornit o construcție semantică și unde a ajuns astăzi ; că mâine e, oricum, altundeva.

   *NICI ÎN CLIN, NICI ÎN MÂNECĂ: azi = „fără nici o legătură cu ceva presupus, bănuit”; altădată = „clin ” și  „mânec” erau termeni folosiți de inginerii hotarnici, pentru a desemna figuri geometrice cu arie calculabilă, în care era descompusă o suprafață neregulată.
Un  clin era un triunghi , mânec  era un dreptunghi sau trapez.

*O.K. : cred că este cea mai des folosită construcție lingvistică din lume. Provine din engleza americană, cu sensul adverbial  foarte bine, da.
Cât despre  sensul originar, dicționarele tac, chitic!  ( Și cu tăcutul chitic e poveste. O rezolvă cineva? Aștept!)
Expresia era folosită în Războiul  Civil.
 După o luptă se verificau pierderile și se afișau pe panouri rezultatele.
Dacă nu era nici un soldat mort, notau prescurtat O.K. (zero killed, pre limba noastră – nici un mort!)
 Ce fuse și ce ajunse!

 *LUNA de MIERE: Întâlnisem o sumedenie de supoziții asupra originii și sensului plăcutei construcții. Toate se învârteau în jurul fericitei plecări  a tinerilor însurăței într-un fel de rai ad-hoc!
 Acum sunt nevoit să accept o explicație mai prozaică, descoperită , recent, (nu de mine!) pe o plăcuță ceramică plină de cuneiforme, în care se explica, acum vreo 4000 de ani , conținutul babilonian originar al expresiei.
Legea prevedea, pe atunci/acolo, că tatăl miresei era obligat să dea zilnic, de băut, ginerelui atâta mied ( impropriu numit și hidromel) cât îl țineau puterile- pe mire!. Timp de o lună!
Delicioasa și amețitoarea băutură era preparată prin fermentarea mierii; iar această perioadă de consum s-a numit  „Luna de miere”!

*FUCK…: Știu o englezească de gară! Îi dau dreptate bunului meu ironist, Topârceanu, care, ajuns la Londra, îi scria lui Ibrăileanu
că „englezii scriu bou și citesc vacă!
Așa că eram mândru nevoie mare, când unul dintre comentatorii mei, în limba marelui Will, își începea laudele cu acest cuvânt și cu altele așijderea!
Am mers la unul, la altul să-mi traducă, dar toti, absolut toți au scremut un text ambiguu, de mi-a picat bănuială mare.
Astăzi știu tot atâta engleză. Numai că știu mai multe despre cuvântul buclucaș, decât știe scofâlcitul meu comentator.
 Și asta, grație altor graiuri mai prietenoase, din care am tradus, spre bucuria inimii, următoarele.
În vechea Anglie, dacă nu erai membru al familiei regale și voiai să ai un copil era nevoie de acordul regelui.
In acest scop, făceai o jalbă, plătind un bir.
Aprobarea era adusă de un slujbaș regal, care lipea pe ușa locuinței solicitantului un anunț cu textul:
                                                                FUCK
 adică, „Fornication Under Consent of King!”  În bună traducere: „Păcat trupesc cu Consimțământul Regelui!
Ca să vezi!

BULSHIT: Mi-au obiectat mulți că de ce, adică, n-am recurs la traducerea automată a la Google?!
 Păi, de aia!
Doar știți ce a pățit un oltean, om de afaceri milionar. A vuit toată suflarea englezo-româna a lui Nea Mărin!
Făcea olteanul niște cozonaci cu rahat, de-și lingeau deștele toată greco-turco-bulgărimea din jur.
Ambițios, râvnea la piața londoneză. Avea însă nevoie și de varianta englezită a numelui bunătății trimise.
 Pune mâna pe Google și-i cere să traducă „Cozonac cu rahat! Tipărește etichete cu tricolorul si cu numele produsului:
                                                                        „  Bullshit cake”.
 In românește „Prăjitură cu căcat”! Că rahatul din cozonaci era, parcă, „Turkish delight”
Răspunsul a venit imediat: „Probabil că voi, românii, mâncați căcat!”
 Să mai ai încredere în mașinăria de tradus americană!? Huo, go home, americanilor, care ne furați țărișoara”