sâmbătă, 24 decembrie 2016

La mulți ani !

De ce LA MULȚI ANI?!
Păi, la cinstita întrebare a feisbucului: „la ce mă gândesc” m-am adâncit în neuroni, ca să răspund ceva „ca lumea”.
Și zic:
Nimic nu-ți scapă din mână și-ți fuge din casă mai repede decât ANUL!
 Acu' îi - acu' nu-i!
Și-ți lasă casa tot mai goală.
De aceea recurgem la magia unei urări care, sperăm, să se împlinească:
LA MULȚI ANI !
La urarea așternută în scris de mine, aici, sper să vi se umple casa de ani buni, încât să nu se simtă golul lăsat de pârdalnicul de 2015, care, îndată după Crăciun, are de gând s-o șteargă!
LA MULȚI ANI BUNI !

marți, 20 decembrie 2016

Mă simt mândru că mi-s ROMÂN?

Am recuperat un text cu entuziasmul de acu exact un an provocat de un gest colectiv al unui popor scandinav, de a dărui un munte statului, vecin ca să fie și acolo... un munte!
 Și atunci, și acum, mă gândesc ce ar fi să avem și noi niște vecini, care, nu să ne dea din teritoriul lor, dar să ne înapoieze numai ce ne-au luat. Și mă mai gândesc, tot de un an, privind în jurul meu, dacă sunt mândru că mi-s român?!
..................................................................................

De ce norvegienii pot fi mândri că sunt Norvegieni?
Păi pentru că fac ce trebuie să merite.
1.S-au uitat ei la țările vecine. Le-au plăcut!
Mai puțin Finlanda!
Aceasta cam avea de toate. Mai ales- lacuri; de să umple Sahara cu apa lor.
Dealuri, Aurore Boreale, Cerc Polar, Moș Crăciun, tundre cu puzderie de reni; să-l ducă pe Moș, cu sania în toate colțurile Lumii.
Si au, mai ales, CEA MAI BUNĂ ȘCOALĂ de pe Mapamond.
2. S-au suit pe vârf de munte( de care sunt plini!), în sateliți, dar n-au zărit în Finlanda ...mușuroi de piatră, ca să-l poată numi munte.
S-au induioșat de lacrimile plozilor ca lămâile, care se văicăreau la lecții. despre relieful țării lor, că nu pot și ei desena măcar Un munte pe hartă.
3. S-au foit norvegienii, s-au răsfoit și au hotărât să dăruiască lui Mos Crăciun, .de Crăciun, Un munte!!
4. Au masurat vreo 200m la Nord, cam tot atâtica la Est, s-au încotroșnat in blănuri de ren și focă și au purcers să mute, cu spatele, granița, lor,
punctată-gros pe hartă. Ca să elibereze muntele ales.
5. S-au apucat,apoi, să împodobească brazii, stâncile cu ghirlande și beculețe iar în vârful-de munte-dăruit să arboreze un drapel alb, cu cruce albastră.
6. Jur-împrejur or să scrie pe zăpadă, numele noului stăpân de munte:
SUOMI
Disdedimineața deCrăciun, puradeii de lămâie vor desena
pe harta Finlandei, Muntele țării lor.
.................................................................................................
În case de pe margini de fiorduri, Norvegienii vor dormi mândri, obosiți, visând bucuria muntelui dăruit.
(Dacă destinul m-ar azvârlit în mijlocul lor,aș fi fost mândru că sunt norvegian și mândru de mândria lor)

luni, 19 decembrie 2016

POSIBIL ȘANTAJ LA FSB

De când am intrat slugă fără simbrie la feisbucul ăsta nărăvaș, mă ischitește, securistic, zilnic, la ce mă gândesc.

La început, cum se vede mai jos, răspundeam  speriat de minunățiile pe care mi le permitea. Apoi am prins olecuță de cheag la minte și am prins să-i trag feste. Bănuiam ceva necurat.
Și era!
Dovadă aceste returnări de  exact un an, bune dovezi de șantaj.

Acum pot să mă destăinui, puținilor interesați, că,  de fiecare dată, eram beat, când îmi scriam declarația zilnică.
Și nu-ș' dacă m-am trezit!?
.........................................

La ce să mă mai gândesc?!
O fac alții pentru mine.
Eu,când m-am sculat, m-am scărpinat, crieru' mi-am stimulat, nespălat, neîmbracat și m-am pus pe recitat:
Te uită cum ninge Decembre
A prins promoroacă și clampa...
Ziua ninge, noaptea ninge,dimineața ninge iară
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară!
Cu limba înnodată de atâta poezie, mă uit pe geam și mă întorc în covru;și iau recitatul în răspăr:
Plouă,plouă, plouă
Vreme de beție
Și s-ascult pustiul;
Ce melancolie!
De-atâtea nopți aud plouând ,
Aud materia plângând...etc
Beau o cană de trascău, îmi trag plapuma peste cap, ca să dorm, ca urșii mei, de sub Rarău. Până-n primăvară!

sâmbătă, 17 decembrie 2016

SOL-SOL-SOL-MI...


Am avut azi o surpriză: ca aceea pe care o trăiesc specialiștii de la NASA, când un satelit, intrat în noaptea tăcută a Cosmosului, își aduce aminte de unde a plecat. Își zburlește antenele și ...bip! ...biip! ...biiip! salută „nevăzutul PĂMÂNT”. 
Am captat piuitul Cosmic și-l adaug în vitrina Blogului.

Destinul trece pe la Poartă
Actuala mea meserie e să stau la poartă. Și mi-o exercit conștiincios.
Dar până azi nu știam ce și de ce păzeam. Până azi!

Generos, m-a limpezit, printr-un excepțional background al paginii de deschidere Google: un Beethoven stilizat schițează dirijarea a patru măsuri din „Simfonia Destinului (a V-a - sol,sol,sol-mi/ fa,fa,fa-re). Apoi le poți repeta tu, de câte ori vrei și în ce ordine vrei!
Fascinante efecte senzorial -emotive obții!  Psihedelice! Te apropii la limita transei hipnotice. Notele grave, cu liniștea și neliniștea bronzului din clopote, măsoară ecoul pașilor dintâi ai big-bang-ului,  în care ne topim:
„big-big-big/bang // big-big-big/bang!”
S-ar zice că, întrebat ce ar sugera aceste patru tonuri, Mare Surd ar fi prorocit:
„Așa bate destinul la Poartă!”
- Dragi Omi și Oame, deschideți acum Google și jucați-vă un minuțel cu mausul. Că mâine...nu mai puteți!

vineri, 16 decembrie 2016

M-AM LUMINAT!


Punând sub microscop zâmbetul pervers, dar frumos,
al d. Dragnea , mi s-a deschis luminos misterul pe cerul politicii naționale:
1.) Va merge la Cotroceni, cu-o „năframă.n vârf de băț.”
2.) Jură pe bombonici că legile Țării și turbanul Sultanului nu vor ajunge sub iatagan.
3.) Începe Bairamul pentru Flămânzimea Națională.
4.)Se va pocăi, în Deșert, departe de Vițelul de Aur, devorat de Guvern, dar păzind cu ochi de șoim,respectarea învătăturilor sale, ticluite în Program.
Așadar, GUVERNEAZĂ, DAR NU SE BAGĂ!

miercuri, 7 decembrie 2016

SÂN' NICULAIE și...puricii.

SÂN'NICULAIE și ...puricii
Plănuisem s-o fac pe Sân'Niculaie. Aveam de toate: anii bătuți pe muche, nu - banii, barba - natur, mintea, aidoma, de copil. Și recuzita: saci pentru daruri.
Numai că, nu prea generos de la natură( moș cărpănos!),
m-am și împotmolit în alegere.
Așa că am trecut la documentare.
Doamne, ai îngrămădit tot raiul copiilor în vitrine si... și ai dat părinților osândă să-l care noaptea și să-l îngrămădească în ciorapi?!
Am căutat și pe net idei.
A fost milos Domnul cu mine și mi-a destăinuit cea mai profundă dorință a unui baiețel .
Scrie țâncul:
„Moș drag,
I-am zis mamei că aș fi bucuros, dacă Moș Niculaie mi-ar aduce o pisicuță. M-a privit deranjată și mi a explicat de ce nu:costa foarte mult și are în blăniță o grămadă de purici.
Am înțeles atunci că e prea greu să-mi împlinești toată dorința, așa că te rog, Moșule, : Adu-mi în rate; anul ăsta puricii si nu uita ca la anu' să-mi dai si mâța!”
Ce bucurie pe mine. Fuga- fuguța acasă, smotocesc blana dobitoacei mele de toți chiriașii oploșiți, îi pun în cușcuțâ ( cum de unde?) și eram gata de ducă,... să duc bucuriile la casa sorocită!
Mii de draci! Am uitat adresa; netul e blocat, plin de lighioane de sezon ( în vederea fraudării alegerilor?!), iar eu aștept cu marfa proaspătă, perisabilă. Dacă aveți mâțe, dați-mi semn. Vă aduc fericirea pentru anul care vine.
Ps. Nu-o pot returna mâței găzdașe, pentru că, scăpată din mâinile mele, și-a luat lumea-n cap!
Îmi place
Comentează

duminică, 4 decembrie 2016

Zi-ntâi de țară


O
E Zi-ntâi de Țară. Dodoloață! Pornită pe ruina unor visuri care au odrăslit vlăstari gata să înfrunte veacurile, România și-a împlinit rotunjimea spornică, înconjurată de prea puțină prietenie și de multă invidie. Care se văd în ciobiturile conturului din naștere.
Ursitoarele bune îi hărăziseră forma după Soare și Lună .
Cele rele au răsturnat Cutia Pandorei: vecinătăți potrivnice i-au știrbit forma visată de Absolut și pământeni porniți spre nepotolită Zavistie.
Așa s-au îngrășat lupii pentru capra vecinului, ciobănașii Mioriței, zicalele încâlcite în moleșite virtuți:despre „ capul plecat”, despre „se poate și așa”, despre „frate” vs.
„ brânză”.
Estimp, mândrețea neamului se jertfea să ne îndrepte calea Dar un fel de plăcere a păcatului
ne guverna prăbușirea. Cum putem interpreta altcumva adevăratul genocid pe care o parte a populației l-a executat, la excitarea comunismului, împotriva Meritocrației Naționale, mai mult de o jumătate de veac?!
Întunecata și impredictibila dramă a ieșirii din nebunia posbelică o trăim și astăzi și nu percepem Izbăvirea. Nu sunt patetic, nici fatalist, ba, chiar cu dor de suflecare a mânecilor, după îndemnul eroului imaginat de Alecsandri, în „ DAN- CĂPITAN DE PLAI”
Zi-ntâi de Țară: cu voroavă, cu gâlceavă, cu bâte, se zice, ascunse sub sumane, cu sclipăt de săbii și decorații . La Paradă.
Si mulțime…de mulțime. Cică, unii, ajunși as’noapte din Est. Cică, alții plecați, în zori, la coliva Trianonului spre Vest!
Se țes fel de fel de speranțe, la început de iarnă.
’n –amiezi, rămânem tot / toți la FASOLEA CU CIOLAN.
Atâta putem – atâta avem!
Și… poftă. Bună.

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Din lecție în lecție...poate...



Greu de suportat atmosfera astei săptămâni!! Te trăznește în moalele inteligenței același duhnet de produse neaoșe și râgâit cu esențe de cioată dacică. A democrației originale.
Aceleași bâiguieli, cică „programatice,la toți. Cred că unii și-au scos de prin lădoaie chiar și afișe rămase nelipite pe garduri, din edițiile altor ani..
Atunci de ce mai zmângălesc coala cerului virtual, pe degeaba?!
Iacătă că am de ce!
Am primit două lecții, drept în Numele Tatălui; așa , ca a VII-a Mare Putere a UE, ce suntem!
Prima ne-a venit ca model de elegantă soluție politică-morală , de la franțuzi.
Au fost la ei niște alegeri primare ale dreptei, în care s-au limpezit rufele celor, parcă, șapte candidați, din care a încheiat valsul perechea Fillon – Juppe; primul—cu lauri!
Ei și?!
Păi, ”și!”
Juppe CĂRASE țucalul boșilor dintr-o pușcăeie oarecare din Franța, dovedit că a plătit salarii de la stat câtorva funcționari trimiși să lucreze la partidul său. ( Să fi fost și la noi ceva asemenea?! Parcă NU! )
A ieșit, pocăit, spălat-albit, de părea mireasă, neîntinată, la altar.!
Alegătorii dreptei au dat două replici inegalabile în politica lumii:
*- l-au trântit pe Juppe, în turul al doilea, de l-au făcut fărâme- fărâmițe.; să nu uite nici el , nici cei ca el, că nu se joacă de-a democrația.
*- Fillon a încasat-o și el, dar pentru altceva? Votanții n-au acceptat răutatea învingătorului, să-l umilească pentru pușcăria primită și ispășita de Juppe! Legile au sancționat iar el suportase toate cele primite. Deci, devenise un om liber. Dar nu MORAL! Și doar votanții mai aveau căderea morală să nu uite!
Frumoasă și necesară învățatură.
Oare prinde și la noi?!
………………………………………………………………..
Ps Am mai agonisit o lecție , bună pentru mâine.
Îmi placeVezi mai multe reacţii
Comentează

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Tobă de ...carte


 

Mă gândesc încă de ieri! Dacă eram milițian sau izmănar în spatele frontului. semnam cu „ Doctor-general X” Dar așa, frig frigul la... buzunarele goale!
Totuși îmi place dr. Tobă, ministrul. Mai întâi, pentru că nu-i plesnește toba de untură. Apoi, cu ochelarii lui, are călcătură de intelectual fin, tobă ...de carte. Mai apoi, adică terțio, nu se dezice de înaintași, adică de milițienii, care, sincron cu Bulă, erau eroii celor mai suculente bancuri.
Să probez spusele, cu stofa clientului!
Un secret bine păzit al redactării unei teze de doctorat este acela de a mânui codurile care fac trimiterile la sursele de documentare. Adică, arăți lumii că ai luat, ce ai luat, cât ai luat de al alții, mai deștepți decât tine.
Sau îți afirmi atitudinea pro - contra față de idei, atitudini ale altora,în tema dezvoltată.
Așa a descoperit Toba, în subsolul stiințific al unor cărți din care copia, cuvântul „apud”.
Măi, să fie...!
Copie generalul Tobă totul, meticulos, ca din Evanghelie și crede că „ Apud” este prenumele autorului copiat . Adică, dacă era lucrarea șefului său,ar scris în teză: Dr. G-ral Apud G. Oprea -Calitatea izmenelor”. Și tot așa, peste tot.
Notă: prepoziția lat. „apud” , în fața unui citat, consemnează o referire la o idee, comentariu, ale unui autor care n-a fost studiat direct, ci găsite într-o referire a altui autor! Greu -rău!

( Extras  din „vechituri”) 

marți, 14 iunie 2016

România - țara unde s-o vărsat...

..
...găleata cu bunătăți a Preabunului! De-adevăratelea!
Nu știu dacă în conturul actualelor granițe sau avea Domnul vreo altă hartă în folosință. Cert este că ne-a dat de toate, ca să se bucure din plin și cu trudă puțină, cei sortiți s-o stăpânească , în veac!
De aceea, iubesc România, cu toate granițele ei văzute și nevăzute, dar simțite. Mai ales, de când un un mândru român verde, ne trage de urechi, cu sfat de comentator, la miez-de-noapte: „Nu uitați să iubiți România!”
Nu uit! Dar el uită că iubirea nu se uită! ( Ohoo! Ce frază!)
Dacă mă întrebați despre locuitorii ei , ce gândesc, vă spun că un scaraoțchi invidios de la Bruxelles i-ar fi pus în gura lui Iorga „făcătura” ...„păcat că-i locuită!”
AȘA CĂ pe români îi iubesc și mai mult, deși tv.-istul cu „ nu uitați” ar vrea să rostesc „pe ardeleni”! Mi-s dragi toți românii mei, mai ales că, în dorul slavei strămoșești, sapă toată ziua pământul, în căutarea cioburilor din găleata divină.
Numai că hoții de apuseni au ascuns tot felul de falsuri ca să ne depărteze de adevăr. ( Scrisesem greșit „fasuri”, cu â!)
Iată „fasurile” de as'noapte, devenite minuni prin eterul bântuit:
I. Micul-mare Ponta se vrea un mic președinte, supărându-și seful de partid. (Eu îl credeam la Paris, cu haidamacii naționali, care-și spală rufele stelisto-dinamoviste în apele pure ale Senei).
II. Un primar, iar ales, nou ales, chiar cu domiciliul în pușcărie, vrea să jure întru cinstea de edil, la Catedrala orașului, și să fie sfințit, ca primar, de un înalt prelat.
III. În alt loc, -puhoi de credincioși! S-a dus vestea că popa le citește și le povestește oamenilolr, toate gândurile. Oricât de ascunse ar fi. Și toți vor să verifice și,  mai ales, cer să le fie descărcate de păcatele „ cele făcute, cu gândul”! ( În fața acestei minuni de popă ar trebui adus și primarul de mai sus, să jure că nu va mai fura banii Primăriei. Și să depună mărturie că spune adevărul-adevărat.)
IV. În inima țării, un predicator, pe la Nasul, vântură o sticloanță cu vreo două degete de lichid gălbui si le dezvăluie „esența divină”, vindecătoare. Le la toți, pe gratis, dar numai câte o jumătate de kilă!
-------------------------------------------------------------------------
Doamne, mai treci cu găleata pe aici! Ca s-o verși, îți punem noi piedică.
Iar pe români, lasă-mă să-i iubesc numai eu. Că TU poate ai alte gânduri!
Îmi place
Comentează
Comentarii
Vani Ani

joi, 2 iunie 2016

Alt PRIMAR aduce SOARE !


De astădată, în altă parte a Europei, mai sobre și mai dichisite -  Norvegia.
Dar de ce și-or fi așezat străvechii vichingi, bordeiele, sub rână de munte, unde aproape juma’de an nu ajunge rază de soare, greu de bănuit. Cu atâtea fiorduri, ghețari și munți, e posibil să nu fi găsit alt loc.
Oricum, au pus pecete de neschimbare pe lotul străbun și au orbecait vreo două milenii, cu feștile muiate în sos de balenă, drept felinar, pe ulițele așezării Ryukan, în plină zi de iarnă.

Puși pe civilizație dichisită, s-au pus și pe treabă  serioasă, cu industrie performantă,
cu bănet-gârlă, dar tot fără soare, pe jumătate din viață.
Geaba iluminația electrică a giorno!

Primarul urbei și cel mai performant industriaș de-acolo observă o stare psihică a muncitorilor, defavorabilă, iarna, productivității în fabricile sale.
Și intuiește  cauza: dorul de soare!

În 1913, singura soluție tehnică a și fost aplicată de inimosul edil. A construit o gondolă din centrul orașului până pe un platou de pe un vârf însorit de munte.
Transportul era gratuit și recomandat tuturor de către autorități.  Și să vezi de-atunci pelerinajul nesfârșit și entuziast al scandinavilor din Ryukan spre Meka Soarelui lor de care-i îmbolnăvea, iarna, dorul.
(Înstalația funcționează perfect iarnă și vară , până azi!)

 Reușita primarului de la Viganella ( 2006 ) a  „făcut pui” și la vichingii de sub Cercul Polar. Primarul din 2013 i-a reluat ideea. Trei oglinzi de câte 17 mp , cu  toate măruntaiele cibernetice de ultimă oră, necesare, au fost
montate, la 450 de metri pe coasta muntelui opus  „hoțului de Soare”, adeverind prin fapte, frumoasa motivare a construcției: „Soarele va deveni un loc de întâlnire, în Piața Orașului!”
La sute de kilometri distanță,  doi primari, cu vocație de edili adevărați și-au dat mâna cu fapte aparent simple, dar de neprețuit.

Și asta nu s-a intâmplat în România!

Notă:Depun mărturie despre adevăr prin imagini de pe Internet.


Instalația de oglindire
Mândrul Soare

Mulțimea la „întâlnire”

Odă Soarelui reîntors

Primar- Omul care aduce Soarele!

Azi, în penultimă zi de prapagandă electorală, iunie-’16, a dat norocul de-a dura cu mine.: mi-a oferit modelul de primar,-i   pentru care să optez, duminică.
……………………………………………………………………………………
Un bătrânel are în răspundere  și destinul a vreo sută patruzeci  de trăitori din Viganella
Nimeni nu-și mai amintește de când este primar și  nu se întreabă nici până când.
Și tot nimeni nu-i cere proiecte electorale și nici ce să facă.
Și iar, nimeni nu se gândește să-l concureze în alegeri.
Minunea-minunilor! Și nici din altă dimensiune cosmică sau din altă viață, nu-i!

Hic et nunc!

Am recurs la expresia latină, ( Aici și acum!), pentru că această bijuterie de primar era/este real, frământat de un necaz care macină comunitatea păstorită : depopularea rapidă.
Necazul  e dintotdeauna. Efectul lui se accentuează catastrofic  în ultimi ani: tinerii nu mai vor să-l suporte și părăsesc, fără excepție, satul. Deși ar avea ce face acolo.


Viganella (era să scriu tabu-Vienella) e un sat întemeiat, cu secole în urmă, de neghiobi, în râpa adâncă , întunecată de la poalele unui munte, din alpii italieni.
Și cum nimic nu prinde rădăcini mai adânci decât „opera” neghiobilor, așezarea  a tot crescut, toți acceptând o nefirească „noapte polară”, când opaițele suplineau, din septembrie – până-n aprilie, lipsa soarelui.
 Nu’ș de ce n-au aplicat legea Creangă, a „ drobului de sare”, mutând satul, dar primarul de poveste a intuit, genial o altă strategie. Să care soarele în sat! Nu cu ciurul, ca înțeleptul român tot din Creangă.
 Ci cu sofisticate mijloace din tehnica  cyber-optică.
A sclipuit de pe unde a găsit un pumn de kreițari, a construit pe vârful muntelui opus celui vinovat de umbră, o oglindă uriașă și, după plecarea ultimei raze de soare, până în primăvară, aduce , la comandă de computer, buchete ce „floarea – soarelui” în piața localității.
Spre bucuria delirantă a locuitorilor și a hoardelor de curioși!
Și ca supliment amuzant, în bază unei liste minuțioase, toate momentele importante din viața locuitorilor primesc drept cadou, fascicolul de soare centrat  peste locuința împricinaților.

Și ce-i genial pe aici?!

Ohoho! Mina de aur descoperită!
Zilnic se întorcei plecați. Își refac locuințele, extind casele, foiesc investitorii din turism. Adevărat bum economic!

Oare, măcar bucureștenii nu s-or dezice ce miticii lor, căutând Omul care le va aduce Soarele?!
 Așa, ca un semn de prevestire pentru nătângii din umbră!!

N-am imagini din fericita Viganella, dar aduc, de îndată, de la  soră-sa mai nordică. Parcă, are același primar!


duminică, 29 mai 2016

Ciripișca și Miaunica

Mi-i curtea tot o junglă.
Am toată arca lui Noe și o singură maimuță urlător-cugetătoare - io!
Toată ziua împart dreptatea înaripatelor și ne-, conflictele frecvente apărând între primele și colțatele cățărătoare, de sorginte zeiască-egipteană.
Și toate caută conflictul cu lumânarea: stă o felină uitată de Dumnezeu în iarbă, gâdilată de soare, că se și adună ciopor de  de vrăbii pizmătarețe și dă-i la ceartă, de nu se mai înțelege om cu ...câine!
(Aici- licență poetică. Că n-am câine, pentru că am...vecini! )

Azi, am ocărât o gaiță. Odioasă pasăre ; și frumoasă- foc! Papagal autohton, nu alta.
Conflicul-grav! Protejam un pui de graure.O ciripișcă! Ori prăbușit la primul zbor, ori căzut accidental din cuib.
Ochi vicleni îl pândeau prin tufe, cu adevărate fluvii de pofte salivate.
Pe când îndepărtam puhoiul carnivor patruped, gaița aparent pocăită la cearta mea, a făcut -  fulger un picaj, a umflat puiul în cioc și l-a ridicat în vârful celui mai înalt al meu pom.

Nu vă bucurați, ca așa m-am păcălit și eu, crezându-i fapta creștinească și salvatoare pentru pui.
Nuuuu!
În câteva secunde,zburau penele, fără pui. Dacă eram vânător, strângeam pene colorate de gaiță, să le pun, cumu-i moda.
 Dar nu-s!

Însă ziua cu adevărat grea, confuză , în jungla proprie a fost vineri.

Inventarul faunei urbane la care mă refer, este dominat de mâțe și de albine. Primele, vreo cinci sunt migrante din ghenele blocurilor, sau, poate turiste într-o oază sigură.
Una era adorabilă. Întrecea, în toate cele, pisicetul afișat pe fsb de matroane orgolioase și pedante.
Dar o dulceață de zgâtie atotporuncitoare pusese ochii pe ea.
Ca să n-o cedez, am promis altă pisică cu o diademă pe frunte și un diamant la gât.
Prostul de mine! Credeam că pot duce cu vorba o așa fetiță.
Zilnic cerea darul promis. Dă-l, Ioane, dacă ai cuvânt sau inventează năstrușnicii, la care ești meșter!
Cum am și făcut: un motan hoț i-a furat bijuurile și sunt pe urmele lui să i le recuperez pisicuței.
- Atunci, dă-mi-o pe prima! ( Poruncă telefonică.)
A doua zi,  disdedimineață, adorabila mea felină, zăcea strivită de o mașină, la poartă.
O fi având vreo explicație Destinul?!  Oricum , mă simt vinovat.
N-am dezvăluit copilei tragedia și am adus vorbă despre Miaunica, cea cu diadema furată.
- Te rog dă-mi-o măcar pe asta. Îi dă mami coroniță și tati diamantul!
- 'Nțeles, Prințeso!
Când vine mâța în junglă, spre seară, dau s-o prind, să fac hatârul micuței mele prietene.
Stupoare! Avea coada retezată prin mușcătura vreunei javre nenorocite.
Opresc aici și mă simt pedepsit de destin, că pierd bunătate de timp și de talent pe nimicuri lacrimogene, lăsând liber în primării tuturor neisprăviților”



.


miercuri, 13 aprilie 2016

În groapa cu lei

Mă arunc în groapa cu lei , de ăia fioroși, a disputei artificiale create în jurul Catedralei Unității întru Ființă și Credință a  Neamului.
 Așa aș numi-o eu, pentru a-i defini atât simbolul, cât și dorința de a o ridica.
Sunt, prin botez, și prin tradiția conservată de ai mei, ortodox. Dintr-o familie de țărani, care așezau, instinctiv, lucrurile la locul lor firesc, fără patimă și exces.
   Dumnezeu era moșul poveștilor, care poposea în deseară, la casa lor, omenit cu largul inimii, în „casa cea mare”, amirosind a busuioc pus la icoane.
Se prefăceau, cu naivitate că nu nu știu cine-i cu adevărat oaspetele, dar îi sorbeau vorbele, își legau speranțele de ele.
Și totdeauna simțeau că le rămâne ceva de preț, după ce moșul făcea, la plecare, semnul crucii , din poartă, asupra casei și a trăitorilor din ea.
   Dreptu-i că în biserică intrau mai răruț. Mai des iarna sau la sărbători mari și la înmormântări oricât de mici.
Eu - și mai rar.
Dar biserica era totdeauna, Steaua Polară.
De pe ogoarele aruncate pe linia orizontului, când ne căutam casa, în sat, porneam de la turnul bisericii, bâjbâiam cu privirea printre cocioabe și tresăream fericiți, când  identificam ceea ce devenea, dezmierdat, „acasă”.
Și azi, tot așa i-aș căuta, din zarea „străinătății”, acoperișul de stuf, dacă nu i l-ar fi răvășit vremurile.
Avem în satul de baștină (superb arhaism!) două biserici: una impozantă, din piatră, cu turn mândru, într-un fel de modă gotică, ad-hoc, mereu plină, si una din lodbe de stejar, fără turn, olecuță mai mare decât ce de mai sus. La ușă, cu un zăvor din creangă de corn, cu care orice trecător să poată intra.
Mai dragă mi-i a doua, cea cu o pisanie misterioasă, cu slovele în slavonă.
Este în fundul grădinii părintești
În ea mi se păstrează amintirea zburdălniciei din copilărie, dar și clipe dramatice, care s-ar cere uitate: în podul ei, cât un sicriu, s-a ascuns mama, prin 1947, toată vara, ca să scape de pușcărie.
A scos-o de acolo frigul iernii, aruncând-o în celulele de la Mislea, unde comanda teroarea  netrebnicul băgat recent la „ocnă” pentru isprăvile de la Rm. Sărat!

Și atunci ce caut eu și ceilalți în viesparul disputelor puerile despre ce iubește mai mult Dumnezeu.
Răspuns scurt: pe noi, așa cum suntem!
Lăcașurile în care îl căutăm, fie  ele cât un degetar , fie din lemn, lut sau bolovani, fie din fier,sticlă și aur și cu turla în nori, reflectă năzuințe, ambiții și speranțe ale unei omeniri speriate de pașii spre neant, fără busolă.

Cel căutat așteaptă, răbdător, în noi!

Note:
1. Scula asta netrebnică,la care mâzgâlesc textul m-a avertizat că îl pierd, din motive tehnice.
Așa că l-am salvat, neterminat și necorectat.Voi reveni, apoi, voi scrie, de îndată, câte ceva despre ideea și evoluția dorinței de avea o Biserică a Neamului, Ca să nu se creadă că noi am inventat ambiția punerii temeliei ei.
2. Am o ziaristă dragă și talentată, Otilia Bălinișteanu, care are prețiosul microb  pentru bisericuțele de lemn din Moldova. A publicat numeroase materiale (v. Lumina ).
Văd că a și citit, mintenaș, scrisele mele. Și îmi trimite articolul despre bisericuța din sat, evocată și   o poză . N-o știu muta în pagina mea, dar mă bucur s-o revăd  în articolul ei, mulțumindu-i.

joi, 3 martie 2016

Ca la moară ... (I)




Hai să vă spun una, de care vreau scap, defulând-o. Că, altfel, emigrez ca Bombo-n Congo.
In aventura mea de tălpaș al Țării (dulce blestem genetic ), am fost chemat la Conac. Mândru și extraterestru așezământ al boieroaicei APIA. (Scriu cu Majuscule pentru supușenie, că poate…
APIA asta dă din mila bogaților niste firfirici, măturați din firimiturile Europei; ca  să
învățăm cum crește mămăliga, încât să ne săturăm când om ajunge vreo 80 de milioane.

Fără șagă, chiar vor să ne scoată din sapa de lemn.. Au chemat, au școlit vătafi, au făcut programe cu nume de se  înnoadă limba.
Au pus să zboare sateliți care pozează zi și noapte ogoarele.
 Pozele spun tot. Cât de mare-i sfecla, cum intră  vecinul , cu hapca în ogorul tău,
cine-s amorezii fierbinți care îți dau jos, de-a palanca juma’ de hectar de grâu în nopțile cu lună plină… Peste tot - numai…poze . Ajung  țăranii (pardon, „femierii”, cum ne-au poreclit ei, pre limba lor), ajung,zic, să nu se poată pișa pe o tufă, de teamă că le dă poza la televizor.
Acum se  fac inspecții, că…prea ne știu brejii Evropei la cinste.

Dacă aveți sateliți de la APIA, ați vedea cum oamenii șerpuiesc, în șir indian,de la crâșmă (pentru curaj!) la până la „Satelit”, cum numesc acareturile APIEI unde intră în foșalăi.

Și,tot așa, în ore bune, coloana se face  făină.. Pe unde ies – tărâțele, nu știu.


Printre ei… și eu,  dus pentru înveninare, cum veți vedea.

vineri, 12 februarie 2016

Mai mult decât cinism (II)




N-am puterea și omenia iertării, de care ar fi dat probă mama, revăzându-l pe monstrul Vișinescu, dus la ocnă. Nu am nici cultul Hristic al obrazului cel'lalt oferit Răului spre pălmuire.
Dar aș schimba pedeapsa.
Aș alege alt loc de „odihnă și meditație asupra faptelor comise”:
O celulă din închisoarea acum părăsită, probabil, de la Rm. Sărat, amenajată, mobilată exact ca pe vremea șefiei lui.
L-aș incarcera în acest spațiu, singur-cucuvea în toată hardughia,
și aș plăti un om care să-i aducă mâncare bună, apă, medicamente, zilnic.
I-aș impune acelui om să nu scoată o vorbă cu criminalul. Să lase cele aduse pe cimentul celulei, să încuie ușa,cu vizorul deschis, ca să intre fantomele amintirilor.

 Și să plece acasă. Să nu rămână niciun paznic. Decât acele fantome.
Poate, după o lună- două, l-aș grația, deși cred/sper că n-ar mai fi nevoie!
Sadic!

joi, 11 februarie 2016

CUI PRODEST?!


Destinul, cred că-l cheamă Ion Prostu, își bate iar joc de mine și de-ai mei.
În '947, ne-a lăsat pe mine și soru-mea fără părinți. Au înfundat pușcăriile, ca dușmani ai poporului: mama la Mislea, unde a învățat cumsecădenia unuia Vișinescu, tata - la Gherla,unde i s-au albit oasele, împrăștiate de câini.
Cică, ei doi ar fi pus la cale și condus o răscoală, contra noii orânduiri sociale!
După '89 nimeni n-a devenit răspunzător pentru caznele lor.
Doar mamei i s-au aruncat câte o sută- două de lei,pentru fiece an de temniță. Un fel de pomană.
N-a mai apucat să-l vadă pe ferocele ei comandant de ocnă, Vișinescu, dus după gratii. dar ghicesc ce ar fi zis:
- Doamne, cât de jalnic arată. Dumnezeu să-l ierte!
Și, sprijinindu-și într-un băț de corn afumat cele vreo 40 de chile de oase descărnate, după ce ar fi făcut o cruce largă, menită să fugărească demonii,s-ar fi dus în gradină, să simtă fiorul de semne ale primăverii.
Ar fi avut 107 ani.
Dar n-a putut să se păstreze decât 93 și n-a prins să-l mai vadă pe comandant dus la ocnă.

joi, 21 ianuarie 2016

Ieri „tăbliță”, azi tabletă”

Mereu mă cain, în ultimul timp, de ponoasele îndurate la folosirea tabletei, „marca-ntăi”, primite-cadou, la început de an.
Nu mă  luați în serios. Mi-am început „ abecedariada”,  silabisind „ o-o-o-i-oi”! pe carte și  scriind  „o-i-ioi pe tabletă (  ei, nu tabletă, fie, ci tăbliță, dar ce mare scofală?!)


Mai jos, aștern o pagină-elogiu adusă acelui obiect cu care am însemnat km 1, al începutului de drum spre Lume.

Uneori,  se clădesc adevărate punţi de legătură neaşteptate între imagini proaspete şi amintiri stocate în negura timpului.
Aşa mi s-a întâmplat vineri, când sărutam cu retina imaginea unor copii de la clasa zero, pe care venisem să-i întreb, în scop "propagandistic", dacă li-i dor de grădiniţă. N-am mai făcut-o!
Am rămas uimit de activitatea lor: aveau tablete în faţă şi îşi mişcau degetuţul, pe deasupra lor, într-un ceremonial de magie astrală. Ca în scene cu Harry Potter, la şcoala pentru tineri vrăjitori şi magicieni. Numai că mai frumoşi decât el!
Făceau o volută şi ţâşneau şiruri de numere, în ordine crescătoare sau invers, imagini de obiecte pentru ilustrarea numelor cerute; le siluiau în cercuri, romburi şi le eliberau în neant.În viaţa mea n-am stat atâta timp cu gura căscată la ceva!
 M-a trezit glasul dăscaliţei ( ce cuvânt dumnezeiesc!): -Strângeţi TABLETELE în rucsăcel! Mergeţi acasă!
Atunci mi s-a umplut sufletul de luminile curcubeului. Dar eram în alt veac din alt mileniu.
--Strângeţi TĂBLIŢELE  în tăşcuţă! Mergeţi acasă!
Eram şcolarul dintr-a-ntâia, cu opinci din juma'de scroafă, de la care atârnau ţâţele de un deget, spre rânjetul colegilor. Tăşcuţa era un pui de traistă, cu baieră lată de-o palmă, să nu mă roadă la umeri. În ea-- Abecedarul cu " o--i =oi!, o zdreanţă de şters nasul boiereşte (numai în clasă, în rest cu mâneca sumăielului!) şi , minunea-minunilor, tăbliţa! computerul epocii mele, corespondentul tabletei de azi!
Tăbliţa! Spaima noatră zilnică, sabia lui Damocles, nu deasupra capului, ci la şold, în tăşcuţă, gata să se răsfeţe în ţăndări la o buşă sau rostogol pe gheţuş.
Tăbliţa: icoana vânătăilor care ispăşeau păcatele când o făceam cioburi. Era un dreptunghi cât o carte deschisă, de culoare neagră, cu  o rama de lemn,  galbenă. Pe o faţă avea liniatură de dictando, pe cealalta--pătrăţele pentru aritmetică.
In starea ei nouă, de un şnur trecut printr-o gaură, atârna un fel de burete, spongios şi un beţigaş ca un creion, din piatră. Aşa arăta caietul nostru la clasa întâi!
Acum ştiu, prea târziu! că era o  foaie prelucrată de ardezie, destul de fragilă, ca sticla, pe care beţigaşul dintr-o rocă mai moale lăsa urme albe, uşor de şters cu buretele agăţat de ramă. Asta la început, până dispărea,când era substituit de scuipat şi de mânecile cămăşoiului aspru de cânepă.
Pe la amiază, a foame, lingeam exerciţiile; aveau gust de humă arsă! Şi lăsam tăbliţa--lună.
 Marile necazuri ne aşteptau, însă,  gârlă: un picior prietenos de coleg, o căzătură, un bolovan aruncat "zău'că n-am vrut!", o făceau duchi.( Cum, nu ştiţi ce-s duchii? Covrigari naivi de la târg, vă spun mintenaş!). O tăbliţă nouă costa, taman,o găină, la madam Rifca Ştruloaia, la dugheană.
--Ai să treci la fasole, până dă urzica şi purul!, ameninţa mama, când se rupe nuiaua de fundul meu.
Alt necaz."Plumbul" ( romanii care scriau pe tăbliţe cerate îi spuneau "stil")se rupea, se furlua, se strecura prin găurile tăşcuţei. Soluţia--un cui din gardul şcolii; numai că urma lăsată pe tăbliţă rămânea zgâriată rău şi, de la un timp, greu se mai înţelegea ceva din cele scrise. Alte linii pe cant,  primite, la palmă, răzbunau suferinţa tăbliţei.
Şi eu, în alt veac, din alt mileniu, aveam tabletă. Numai că, din dragoste şi ură, o dezmierdam "tăbliţă"!