miercuri, 9 august 2017

Cap. IV
                   COTA 1270

Istoria lunilor de infern a luptătorilor de  pe „Fata  Moartă”, nu se încheie. Ofițerul botoșanean, Missir, avansat locotenenent, cunoaște o întremare scurtă, într-o zonă ferită de lupte.
Tonul evocării alunecă în umor, evident amar.  Relatarea unei partide de poker între un căpitan ursuz și un popăviclean este regiaztă cu detașare; dialogul, departe de  acela din redarea încrâncenată a luptelor, devenita pentru cititor aproape  o obsesiepare o ștergere a memoriei.
 Căldura,atenuează starea de epuizare a tranșeelor înghețate. Jocuri de cărți, ironiile, bârfa neghiobiilor și neprofesionalismului șefilor  din spate, sunt forfecate cu deliciu, fac și mai dure momentele viitoare.



     ... De aproape o săptămână suntem la poalele Clăbucului. Codrii încărcaţi de omăt şi promoroacă, căptuşiţi cu haină nouă, groasă şi albă, nu sunt aceiaşi pe cari i-am cunoscut atâtea luni. În soare, joacă pe crengile brazilor miliarde de briliante, care îţi fură vederea. La fiecare toană a vântului, promoroaca, pulbere fină, argintie, coboară perdea spre pământ. De aproape o săptămână, suntem gata de atacul care s-a contramandat, pentru că-i polei şi soldaţii n-au „purici” la bocanci. Au venit, într-o dimineaţă, o droaie de ofiţeri superiori... Au privit cu ocheanele spre inamici şi nu cred să fi văzut mai mult decât vedem noi, adică nimic. Şi, desfăcând şi întinzând hărţile, pe culmile unde în noaptea de august ne dădusem drumul „dincolo”, au plănuit în fel şi chipuri. Am văzut şi un general rus, cu o manta lungă, lungă şi un  ofiţer. de cazaci de Oremburg, cu o căciulă cât Clăbucul, cu haină strânsă pe talie, ferecată cu cartuşiere şi pistoale de argint. 
 La un dos, un soldat, la soare, cu mantaua între umeri, culege tacticos şi liniştit păduchii de pe betelia izmenelor, aruncându-i cu indiferenţă în omăt! — Ce faci, mă? îl întreb surâzând. — Citesc comunicatul, domnule locotinent... 
... Schimb un pluton din 29 şi plec în avantposturi la cota 1290. O creastă stâncoasă, pe care, cu chiu cu vai, se poate scobi un şanţ adânc de şaizeci de centimetri, în semicerc, cu vreo câţiva pari încâlciţi cu sârmă ghimpată. Capetele semicercului, unite printr-un şanţ de comunicaţie, duc înapoi într-o scobitură de munte. În faţă, vale şi perdea de brazi misterioşi, nepătrunşi. Pe dreapta, legătura cu 1305. Piatra săpată formează un fel de parapet cu crenele, prin care se iţesc ţevile armelor. Din şanţuri, nu se vede decât la douăzeci de metri înainte. Poiana, albă de omăt şi reţelele, strune încărcate cu promoroacă. Un observator păzeşte sectorul, iar cei şaptezeci şi cinci de oameni din pluton, înghesuiţi unul lângă altul, suflă în pumni, scoţând suluri de aburi calzi. E frig şi, de sus, cade în fulgi mari, uşori, zăpada... Din jumătate în jumătate de ceas, schimbăm sentinelele, rebegite în măntăluţele lor subţiri, necăptuşite, prin care răzbeşte vântul. Noaptea trece visând la vraja unui ceas de odihnă, la liniştea unui cămin.

 Amorţiţi de perfida somnolenţă a frigului, suntem scuturaţi înainte de a se face ziuă. Tunurile inamice bat mereu şi, după intensitatea bătăilor, e mai mult decât sigur că vom fi atacaţi. Se prăbuşesc copacii; sar bucăţi de stânci scăpărând; tremură şi se cutremură tot sectorul. Pe Clăbuc, unde nu ştiu cui i-a venit să facă nişte tranşee ce se văd de la zece kilometri, prăpădul e nemaipomenit. Zboară lespezile cu şanţuri, cu oameni cu tot, măturând vârfurile şi poalele, amestecând cu pietrele, ţărna şi omătul tot ce mai rămâne dintr-un pluton de infanterie. Până la zece dimineaţa, suntem împroşcaţi cu toate neamurile de obuze, până la cele de 305, care trec icnind şi parcă opintindu-se, gemând, să meargă înainte. Monstru de foc, fulgere şi pucioasă. Uragan stârnit în freamăt de codri! Mormane de bolovani, trunchiuri şi rădăcini împrăştiate fulgerător peste noi, furnici tupilate în omăt cu inima nebună de groază. Trec rafalele urlând peste capul tău; înghiţi duhoarea acră de salpetru ţinându-ţi suflarea; aştepţi schija ori piatra ucigaşă, din clipă în clipă; priveşti neputincios trupuri zvârlite în aer, paiaţe vii ori muribunde! În şanţuri, oamenii, cu faţa în jos, fac scut de raniţe, tresăltând la fiecare smuncitură şi bufnitură de obuz... Când tunurile tac şi rachete verzi prind a se ridica peste vârfurile brazilor, e semn că artileria îşi măreşte tirul şi infanteria se pregăteşte de atac.
 Am încredere în Costan, făcut proaspăt sergent, şi în căprarul Talpă. I-am pus la câte un capăt al tranşeei. Eu sunt la crucea şanţului de comunicaţie, aşa încât numai pe la mine e trecerea. Am şi o piesă de mitralieră de la Regimentul 29... Toţi suntem în genunchi, cu ochii ţintă la crenele. Ordin: nu sloboade nimeni nici un foc, fără ordinul meu. 

Spre stânga, spre Clăbuc şi Clăbucet, clocoteşte frontul. Lupta e în toi; firele telefonice sau rupt cu desăvârşire şi agenţii de legătură nu pot dovedi cu rapoartele şi ordinele. Ce se petrece nu ştim, dar un lucru e sigur: atacă trupele germane. La amiază, e ruptă legătura cu 1305, dreapta mea. Parte din oameni sunt prinşi, parte scapă cu fuga. La unu, se rupe legătura şi cu stânga. Sunt izolat, dar atâta timp cât frontul meu e acelaşi ca şi azi dimineaţă, încă nu-i pericol. Oricum, pentru siguranţă, piesa de mitralieră priveşte spre creasta ce duce spre cota 1305, pe unde aş putea fi surprins.
Plutonul meu încă n-a văzut inamicul. Ochii înlăcrimaţi de frig nu zăresc printre bolovani decât crengile brazilor, purtate alene de unda rară a vântului...
 În fine, pe la trei, oamenii prind a se ghionti şi, în brânci, Costan îmi aduce înfrigurat vestea: — Au apărut la creastă; au şi o mitralieră... au şi o mitralieră... Alerg la crenele; aşa e; sunt germani; un lanţ de trăgători. Oamenii, cu mişcări febrile îşi iau locurile, dar, prin semne şi şoptit, ordinul se repetă: nu trage nimeni. 
Privită din faţă, tranşeea noastră pare părăsită. De asta, în vreme ce ai noştri sunt numai ochi şi urechi, lanţul inamic înaintează. Unul se ridică în picioare, se uită în toate părţile, pune mâna la gură şi aruncă o vorbă inapoi: — Niemand!
Îl aud perfect. Mai trece un răstimp şi la creastă apare un ofiţer. Se cunoaşte după uniformă. Face semn cu braţele celorlalţi să înainteze şi, în momentul în care toţi sunt la aceeaşi înălţime, comandă: — Vorwärts! În picioare aleargă cu toţii spre reţele, dar în clipa când foarfecii prind a tăia reţelele de sârmă, o ploaie de granate şi toate armele trag în plin. — Zurück! Zurück! strigă desperat ofiţerul, dar e prea târziu! Cade prăbuşit în faţa reţelelor. Puţini au timpul să facă drumul înapoi. Rămân înţepeniţi ori văicărindu-se pe omăt... Mitraliera lor, de la creastă, deschide un foc extraordinar de viu. Pietrele de pe parapet, sfărâmate, fulgeră în toate părţile aşchii ucigătoare... Urgia gloanţelor o primim în şanţuri, pitiţi şi nemişcaţi, până ce sectorul se linişteşte.

 Ceasurile trec. Pe stânga, după ce focurile s-au rărit o clipă, se reaprind, mult în urmă. E semn că trupele noastre s-au retras... Oamenii, cari respinseseră primul atac aproape râzând, încep să-şi piardă răbdarea, mai ales când sergentul din 29, lăsând piesa de mitralieră, sare din tranşee, într-un moment de acalmie. E drept, Costan trage un foc de armă după dânsul, dar îl scapă. Dinspre 1305, pe creastă, inamicul încearcă al doilea atac. Mitraliera îşi face datoria şi atacul nu reuşeşte, dar în loc să se retragă, vedem inamicul ascunzându-se după stânci şi copaci, de unde caută să nimerească în fiecare căciulă ce depăşeşte înălţimea şanţului. Când, la patru, gloanţe piezişe prind a fluiera şi din stânga, îmi dau socoteală că suntem
pierduţi.
 Reţelele, slabe, proaste cum sunt, mai pot întârzia înaintarea în faţă, dar pentru lături, nu-mi rămân decât granatele şi vreo douăzeci şi cinci de puşcaşi, din tot plutonul. Mai am o nădejde: să refac legătura cu căpitanul Balaban, dacă se poate. La patru şi jumătate, când ziua se apropie de sfârşite, ţinuţi în şah de trei piese de mitralieră care varsă potop de flăcări asurzitoare, suntem atacaţi pe lături. Cu furia şi puterea înzecită a deznădejdii, trântim granatele, cele din urmă, într-înşii. Respinşi o dată, atacă din nou. De data aceasta am rămas numai cu armele. Unii cad, alţii înaintează mereu şi, în clipa în care zbârnâie sârma tăiată şi laţul mă strânge de trei părţi, rămân aproape pierdut.
  Scăpare pentru mine nu mai poate fi şi, decât să fiu trecut prin baionete, mai bine mor. Nu ştiu dacă am vreme să strig: — Scape cine poate! Iar când germanii sărind în şanţuri, trag la întâmplare asupra noastră, fără să mai judec, cu braţele înainte, petrecut de focuri, îmi dau drumul în prăpastia din faţa mea. Simt o greutate cumplită în spate; văd fulgerând şi spărgându-se granate şi apoi, întuneric...

 Când m-am trezit, Costan şi Dascălu mă frecau pe frunte cu omăt. Se lăsase noapte senină, rece şi printre copaci se zăreau stele pe cer, briliante jucând pe loc. În jurul meu, şase-şapte umbre plecate cu grijă. — Dacă nu era Costan, îngheţai aici, domnule locotinent, face un glas! — Că noi am crezut c-aţi murit – face altul... — Şi iaca, slavă Domnului, sunteţi teafăr-tefăruţ! Tocmai aşa teafăr-tefăruţ nu-s, pentru că la fiecare mişcare mă strâmb de durere, dar nici de murit n-am murit... Şi Costan, prins de limbă, prinde a povesti: — Când v-aţi dat drumu şi cu dumneavoastră acei cari o apucat a scăpa din mânili nemţilor, eram sigur că ni-o luat dracu pi tăţi. Unii şi-o farmat capu di chietre; pi alţii i-o gătit bavarejii cu granatele care plouau di sus. Un bolohan, disprins cu dumnia voastră, vo luat înainti şi v-o izghit într-un putrigai di copac, trântit cini ştie di când. Tăţi o crezut c-aţi murit, că n-aţi mai mişcat din loc. Da, după ce ne-am adunat aiştia opt câţi mai suntem din plutonu doi, am zâs că poati n-aţi murit di tăt şi-ar hi pacat să rămâneţi acolo. M-am urcat şi iaca v-am scos şi se chiamă că n-aţi murit. Aşă-i dacă sunt zîli...
 Am avut noroc, ce-i dreptul, dar deocamdată am rămas fără căciulă, fără browning şi fără portofel, în care aveam vreo câteva sute de lei. Bine că încheieturile-s tari şi aşa cum sunt pot să mă târâi. Dar încotro apucăm? Închipuiască-şi cineva, în plină iarnă, nouă fantome, rătăcite într-un fund de prăpastie, rebegite de frig, după o zi de atac şi de bombardament. În pădure,
întuneric beznă, scăpărătoare n-are nimeni şi chiar dac-ar avea, aici, subt nasul inamicului, nu poţi face foc. Nici hartă, nici busolă, nici lumină.

 Clocotul liniei abia ajunge până la noi. Ce s-o fi petrecând acolo? Oricum, trebuie să ne depărtăm de linia inamică şi, pe urmă, vom vedea. Şi iată-ne pornind prin omăt, peste cioate şi rădăcini, peste craci rupţi de furtună, încălecând orbeşte copacii prăbuşiţi, urcând şi coborând, pentru ca, după un drum istovitor, să ne pomenim aproape de locul unde plecasem. Sus, nemţii au aprins focuri, fără frică... Doamne! Ce n-am da să ne vedem în jurul unui foc de vreascuri! Şi doar sunt atâtea în pădure.
 Istoviţi, la marginea drumului, aşteptăm să treacă cine o trece ca să aflăm undes ai noştri. În ce hal trebuie să fiu, dacă nu mă cunoaşte nici camaradul Condrea, căruia îi fac semn să oprească căruţa în care urcă dealul:
 — Ce-i cu voi, mă?
 Când mă recunoşte şi cu lacrimile în ochi, îmbrăţişându-mă, îmi spune că pe „situaţie” am fost dat ieri „mort la cota 1290”, pare că în adevăr ar vorbi de altul şi toate aceste lucruri trecute nu mă interesează. Deocamdată:
 —Suie-mă în căruţă şi du-mă unde vrei, îi arăt mai mult decât vorbesc. Şi curând, cu toţii, iată-ne în faţa colonelului care, deschizându-şi braţele, mă primeşte cu toată căldura...

 La Înţărcătoare, primenit şi întins pe un pat de fân, după ce beau o serie de ceaiuri fierbinţi, adorm, ca să nu mai am cu lumea aceasta nici un fel de legătură aproape douăzeci şi patru de ceasuri, după care, sărind în picoare, să constat că n-am nici febră,
nici răguşeală şi nici măcar un guturai. 
 La Clăbucel, s-au trimis în ajutor şi trupe de umplutură. Tătuci, contingente vechi, care în viaţa lor nu mânuiseră un Manlicher şi cunoşteau frontul numai din auzite... Îmbrăcaţi în vechile măntăli negre şi cu nişte căciuli tot aşa de deocheate, se văd în decorul alb al iernei ca nişte ciori pe-un stâlp de telefon. Sunt dintre acei cari, în vreme ce inamicul înaintează, se roagă de vecin: — Măi frati-miu, îţi dau zece bani, încarcă-mi arma... La cele dintăi asalturi, cad prizonieri şi, în vreme ce plaiurile duduie de ropotul bătăliei, se petrec şi scene hazlii: prin faţa unui locotenent german, trec tătucii prizonieri... unul, doi, trei... Speriaţi, aproape pe altă lume, predau armele unei echipe de control. Ofiţerul fumează un trabuc şi plictisit, aşteaptă să se sfârşească cu interogatoriile... Deodată, se schimbă la faţă şi, spre mirarea tuturor, strigă:
 — Spiridoane! Măi, Spiridoane! Tu eşti? Spiridon Chetraru, leat 1900, de felul lui în civilitate chihaie la o pădure, holbează ochii la neamţ şi rămâne cu gura căscată. Era fostul său stăpân, care, ofiţer de rezervă, plecase în patrie când sunase mobilizarea.
 — Sărut mâna, conaşule! Aăă ... Să trăiţi don... bolboroseşte Spiridon. Se uită nemţii la români, românii la nemţi, miraţi de cunoştinţele internaţionale ale lui Spiridon şi în vreme ce acestuia nu-i vine a crede că-i pe pământ, neamţul continuă:
— Ce vrei, mă? Să te fac prizonier în lagăr sau să te iau ordonanţă?
 — Ba dacă-i pe ales, dă-mi drumul înapoi, că am femeie şi copii!
Şi în adevăr, peste un sfert de ceas, Spiridon apare iar la compania a şaptea, însă... nu era dumirit dacă îi treaz sau visează...

 Înconjoară inamicul plaiul Căpuşa; vin ajutoare; plaiul trece din mână în mână şi cine era prizonier se întoarce la rândul său cu prizonieri; răniţii coboară cum pot şi pe unde pot, lăsând dâre de sânge pe omătul frământat de urgia luptei. Trag întruna, sămănând panică şi împrăştiind rândurile inamice, bateriile inimosului căpitan Georgescu Pion, veşnic treaz, neobosit, înţelegător şi bun. Văd tunurile lui Şara. Nişte jucării de 53 milimetri, puse pe şosea, făcând la fiecare lovitură paşi de cadril, săltând înainte şi dând înapoi, vrând parcă să spuie: atâta pot, atâta fac... Chesoanele nu dovedesc să aducă muniţii cât trebuie. Trag tunuleţele şi mai depărtişor şi ţin loc câteodată şi de mitralieră... Şara, de felul lui ardelean, ştie că-l aşteaptă ştreangul, dacă duşmanii pun mâna pe dânsul. Disperarea îi dă curaj şi o energie fără seamăn, dar pe la patru jumătate, când noaptea prinde a coborî, înconjurat de toate părţile, e silit să se predea... Profitând de întuneric şi de zăpăceala escortei, rămâne în urmă; îşi pune o cască germană pe cap; ia arma unui mort şi, cum ştie nemţeşte, vine în rândurile din faţă, de unde scapă cu fuga, spre uimirea şi bucuria tuturor... 

Noaptea potoleşte vremelnic jăratecul luptei. şi, în vreme ce batalioanele înjumătăţite se cramponează pe poziţie, spre Înţărcătoare urcă regimente după regimente: 29, 13, 37, ruşi... În zori, ai noştri contraatacă. Se macină în vârtejul ameţitor al frontului zeci şi sute de suflete. De câteva ori, inamicul se retrage în fugă, dar tot de atâtea ori, alţii restabilesc linia coborând spre Înţărcătoarea.
 Zădarnic mulţi fac acte de eroism şi-şi pierd viaţa.
 Locotenentul Filip Vespasian, în fruntea compăniei, e lovit la mână. Cu braţul sfărâmat, merge înainte. O mitralieră îl seceră de la jumătate. Soldaţii vor să-l ridice, dar privirea lui împăienjenită se îndreaptă spre oamenii aiuriţi şi cu glas stins se roagă: — Lăsaţi-mă, oameni buni... Lăsaţi-mă să mor aici...
 Pe dreapta, într-un element de tranşee, Deleanu, cu plutonul lui şi cu o mitralieră găsită, trimite cercuri de foc în piepturile năvălitorilor, până când un glonte stinge bătăile inimei lui nobile.

 Frica prinde a stăpâni întrega linie, aşa-i de puternic atacul. Mulţi îşi pierd capul. Fugari, rămaşi fără comandanţi, o iau razna înapoi; se amestecă şi se încrucişează oameni fără căpătâi, ştafete şi agenţi trimişi cu ordine. În mijlocul şoselei, înapoia liniei, maiorul Stănescu, fără să cerceteze, îşi descarcă revolverele la întâmplare. Un soldat prăpădit umblă bezmetic de colo până colo.
Colonelul Gorski îi face semn să se apropie. — Unde-ţi este plutonul? — ? ridică din umeri. Colonelul ia Steyerul din mâna unuia şi, la doi metri, descarcă tot încărcătorul în nenorocitul împietrit de groază. Minune. A rămas stană de piatră, dar nu-i nici măcar rănit. — Fugi, mă tâmpitule! îi strigă nu ştiu cine şi, într-un salt nebun, dispare în pădure, în râsetele izbucnite spontan, lăsând pe colonel mofluz, cu alt revolver încărcat... Pe Fata Moartă s-a instalat o gigantică maşină de cusut...
  Coborâm şi ajungem la Înţărcătoarea învelită în umbră. Podul peste Caşin este minat; scândurile tuturor aşezărilor, pline încă de amintirile şi de viaţa proaspăt trăită, stropite cu petrol. Spre Fabrică, se mistuie pe şosea tunurile, chesoanele, căruţele, cele din urmă transporturi... Infanteria urmează.

 Şi când, la o explozie, sare podul în aer şi un chibrit schimbă toată Înţărcătoarea într-o mare de flăcări, cei mai încercaţi dintre noi îşi simt ochii umezi.
--- Dar ce? Plângi?
 — Nuu! Mi-a dat fum în ochi...
    

Fata moartă



Capit.V
partea a doua
   La Înţărcătoare sosesc mereu roşiori şi călăraşi, bine echipaţi, cu cizme noi, care stârnesc invidia infanteriştilor noştri potcoviţi cu bocanci cârpiţi. Se revăd prieteni aproape uitaţi, se înjgheabă cunoştinţe noi şi câteva zile trec în pregătiri de tot felul. Camuflate, mai multe baterii... Băieţii de la „călăreaţă”: Râşcanu, Xenopol şi alţii, inimoşi, plini de voie bună, camarazi desăvârşiti, trăiesc parcă anume să execute pe dos ordinele comandantului lor, maiorul Castano... Când se aude zbârnâitul unui avion însemnat pe aripi cu două cruci negre, trag şi-l încadrează până dispare... Maiorul se repede la telefon şi urlă:
 — Nu v-am spus să trageţi numai două proiectile de avion?
 — Am înţeles, domnule maior! Dar băieţii trag mereu.
 — Ce înseamnă porcăria asta? Am să vă dau în judecată...
 — Nu vă supăraţi; nu mai tragem de acum 15 zile...
 A doua zi istoria se repeta, spre veselia tuturor. Ne-am înţeles şi a rămas cuvânt de cinste: când suntem pe poziţie, păstrăm legătura telefonică şi e destul să le dăm un semnal ca imediat să auzim obuzele spărgându-se în tranşeele inamice.
 De la prizonieri, am aflat mai târziu că bateriile de la „călăreaţă” băgaseră spaima în liniile lor. Mâne, 20 octombrie, atacăm. Nu pricepe nimeni rostul acestui atac, de vreme ce dincolo de munţi nu trecem şi înălţimile nu trebuie să le părăsim. De altfel, de câteva săptămâni, linia s-a întărit şi ordinele de sus vorbesc numai de oprirea inamicului. Dar... La unu după miezul nopţii, pornim din Înţărcătoarea, pentru ca în zori să ne găsim la locurile hotărâte. Batalionul întăi din linie va începe un atac de front, noi, „al doilea” de flanc. E noapte limpede şi liniştită: cald şi frumos ca în toiul verii. Boteanu încalică dincolo de graniţă Caşinul. Eu am ordin să ocup Scorburoaia. Cu paşi amorţiţi, căptuşiţi de frunzarul umed, înaintăm nesimţiţi până aproape de obiective. Codrii sălbateci acoperă plutoanele desfăşurate, culcate în umbră... 

Odată cu ziua, inamicul de sus, din tranşee, ne descoperă şi, înainte de a porni la atac, focul se aprinde. Ghemuiţi după colţuri de stânci, stăm nemişcaţi subt răpăiala gloanţelor, până când, la ceasul hotărât, săltăm înainte.
 Bolovani uriaşi, blocuri de piatră acoperite cu muşchi moale, trunchiuri putrede de copaci doborâţi de vânturi; un perete drept, pe care trebuie să-l urcăm, iar sus de tot ţevi scuipând foc şi moarte, asta-i Scorburoaia. Soldaţii, ca să se poată căţăra, îşi trec curelele armelor după gât şi, în brânci, cu sforţări disperate, prin flăcări şi spărturi de granate, ajungem aproape subt nasul inamicului. Inima îmi bate să-mi spargă pieptul; abia respirăm; curge sudoarea de pe noi, ni-i capul şi obrazul în flăcări... Mai trebuie o încordare, pentru ca să ne trezim în faţa cui? Şi pe urmă? Aici, la trei-patru metri de inamic, gloanţele trec peste noi. Secunde de nehotărâre, care par infinite, până ce câteva zeci de granate bine trimise în tranşee trosnesc, semănând panică nebună. Şi când – nu ştiu cum – sărim în tranşee, bosniecii cu ochii măriţi de spaimă, aruncând armele, aşteaptă cu mânile în sus sfârşitul. N-ai timp să te opreşti la dânşii. Te împiedici de trupurile celor căzuţi în tranşee; bocancii îndeasă cuiele în răni deschise; culegi în baionete pieptul unui prostit în faţa chipurilor noastre înfierbântate, necunoscute, şi treci înainte... Ţiuie gloanţele în toate părţile; tropăie, smintite, mitralierele. Cad unii lăsându-se încetişor pe o parte, într-o atitudine de complectă oboseală. Alţii, miraţi că braţul ori piciorul nu răspunde mişcării obişnuite, se opresc. Tac o clipă, pentru ca, pe urmă, gemetele lor să încrâncene carnea pe tine. Ai noştri strigă întruna „ura, uraa” şi pe creastă alergăm spre cota 1132. Pe dreapta, pe Fata Moartă, focurile prind a se rări. Surprins în flanc, inamicul se retrage în fugă lăsând totul în mânile noaste. Artileria lungeşte tirul şi, trosnind sălbatic, se sparg şrapnelele în urma fugarilor. Începe urmărirea... La tot pasul te împiedici de morţi, încremeniţi cu arma în mână. Răniţi, răzămaţi de copaci, absenţi la tot ce se petrece în jurul lor, îşi pansează cum pot rănile. Alţii strigă întruna: — Brancardier, brancardierrrr, brancardieeeerrrr...
Aleargă soldaţi în toate direcţiile; coboară prizonieri ducând brancarde... Întins pe pământ, cu pieptul gol şi vestonul muiat în sânge, Măzăreanu, voinic cât trei, lovit când sărea în traşee în plămânul drept, scoate clăbuci de aer pe rană, când răsuflă.
 — Mor don sublocotinent... mor, mooor...
 — Nu moare unul ca tine! N-ai grijă, Măzărene. Lasă, că te întorci sănătos..
. — Oare? Mă-ntorc?...
 Tot câmpul de bătaie e plin de arme de tot felul, mitraliere sfărâmate, efecte aruncate, raniţe de piele de capră, pături, benzi de mitralieră, lăzi cu cartuşe, unelte, un veston ofiţeresc cu două steluţe aurii la guler, mândria lui Pompaş până ce a închis ochii, saci, măntăli şi fel de fel de lucruri... Dar e semn rău. Tunurile inamice bat mereu. Încă nu ne-am orientat şi legătura e în vânt. În rezervă sunt câteva escadroane de călăraşi, gata să intre în luptă. Pentru dânşii, e botezul.
 Un tânăr sublocotenent, Mircea... , e lângă noi şi întruna ne întreabă şi ne descoase. N-are răbdare şi ţine morţiş să „cureţe” unul. Umblă de colo colo, cu carabina încărcată, nesocotind sfaturile ce i le dăm. Inamicul e pe creastă, dincolo de valea largă, împădurită, care ne desparte...
 Soldaţii sapă fără întrerupere linia unde ne-am oprit; noi, ofiţerii, amăgim cu fumul de ţigară neliniştea sufletelor nescuturate de fiorii atacului de dimineaţă. Din senin, alarmă. Lanţuri inamice coboară în fugă spre noi. Apăraţi de trăgătorii de pe creastă şi de mai multe mitraliere, de văgăuni şi de copaci, se apropie în rânduri strânse. Iată-i la mai puţin de cinzeci de metri.
 Sergentul Ilie Rugescu, prieten din copilărie, pune în mişcare piesele lui de mitraliere. Servanţii schimbă bandă după bandă... Tot sectorul e în flăcări. Deodată, îl văd ridicându-se în genunchi cu Steyerul în mână. Îi dau un ghiont, întrebându-l prin semne:
 — Ce vrei să faci?
 — Vreau să împuşc unul.
 — Cauţi moartea cu lumânarea, îi strig, dar mai înainte de a-l putea opri, se ridică în picioare şi, în timp ce-şi descarcă revolverul, se prăbuşeşte mort, lovit la tâmplă, fără să clipească, fără să ştie că moare.
 ---Sărman prieten! Legătura e ruptă; suntem daţi peste cap şi abia avem timp să ocupăm vechile noastre tranşee. Zădarnic pleacă la contraatac călăraşii! Cu admirabil dispreţ de moarte, corniştii în frunte, ating linia duşmană, dar se prăbuşesc subt bătaia secerătoare a focurilor de mitralieră. Trupuri voinice, fără viaţă, întinse pe tot plaiul. Un mort, retezat pe jumătate şi răzămat de un copac, pare o momâie caraghioasă. 
— M-a rănit...m-a rănit!... Gata. Mă duc. Şi nici măcar n-am ucis „unul” îmi strigă din fugă Mircea. Cu braţul sfărmat, cu carabina fără pat, puţin palid, se duce la Înţărcătoare.
 Iată unul care a rezolvat problema într-o singură zi! Ce noapte de veghe afurisită, în vechile noastre şanţuri! Abia putem stăpâni oamenii. Toţi suntem sentinele. Intercalaţi printre noi, cavaleriştii, camarazi cuminţi, încep a ţine socoteală de sfaturile noastre... La cel dintăi semnal de alarmă, mâinile-s încleştate pe armă. Pâcla deasă care s-a lăsat în munţi măreşte neliniştea noastră. Ziua ne prinde amorţiţi, privind pierduţi de oboseală, lipsiţi de orice gând, picăturile de apă ce se preling fără sfârşit de pe crengile copacilor... 31 octombrie. Atăcăm din nou. Primesc ultimele instrucţiuni cu o pasivitate de care nu m-aş fi crezut capabil. E tot aceea! Ori acum, ori... mai târziu. De vreme ce ştii că nu te mai întorci acasă, iar viaţa se reduce numai la zile şi nopţi de veghe, de panică şi de lipsuri, de vreme ce trebuie să te uiţi numai înainte – aşa sună ordinele –, ce poate fi mai simplu decât să înfrunţi soarta cu linişte şi să aştepţi uitarea, marea uitare. Uite: pâcla şi umezeala nopţii, care pătrunde prin măntălile noastre şi ne înfioară, picură lacrimi reci peste morţii căzuţi între linii, fără să mişte unul... Care din ei tresare la pocniturile armelor? Nu-i mai bine să se sfârşească mai devreme zădărnicia tuturor frământărilor? 

La 12 şi jumătate, fără pregătire de artilerie şi înainte de a se aştepta inamicul, lanţul de trăgători saltă din tranşee şi străbate în goană poiana. Ţevile celor două mitraliere n-au vreme să se supere şi, în mai puţin de două sferturi de ceas, reluăm poziţia pierdută în ajun. Surprinşi în timpul mesei, zeci de prizonieri mai mult zăpăciţi decât înfricoşaţi, sunt mânaţi spre postul de comandă, unde li se ia interogatorul, după ce adună morţii căzuţi între linii. Zădarnic urlă bateriile zmuncind şi hâţânând tranşeele... Ne-am înfipt în locurile lor, am întors mitralierele împotrivă-le şi-i fugărim trimiţându-le plumbi în spate. Băieţii de la călăreaţă trag într-un ceas, bineînţeles fără aprobarea maiorului, toată muniţia alocată pentru un an întreg... Boteanu e la dreapta mea, căpitanul Irimescu la stânga cu „a opta”. Nu ne aventurăm mai departe. 
 Soldaţii, cu toată oboseala doborâtoare, scurmă pământul fără întrerupere, adâncind măştile şi legându-le cu şanţuri de comunicaţie. Nimic nu-i mai de preţ decât o lopată Linemann. Pătratul acesta de oţel, povară inutilă în atâtea marşuri obositoare, înseamnă viaţa. Şi acum, pentru nimic în lume nu se desparte soldatul de dânsa. Câţi n-au plătit scump uşurinţa lor, schimbând-o cu vreun ciob de oglindă ori zvârlind-o într-un gest de amară nesocotinţă... Se lasă rece şi de sus burniţează. Tot plutonul, toată compania e în linie şi din gamele soldaţii prind cu lingura câte o boabă de fasole din zeama sleită. Prin şanţurile ude şi mâzgoase, liopăieşte din când în când vreun rătăcit care şi-ar vinde sufletul pentru un fum de ţigară. Noi, cei trei nedespărţiţi, ne regăsim într-o colibă improvizată, unde ordonanţele au făcut rost de câte o ulcică de ceai fierbinte. Mângâiem ca o comoară, cu amândouă mânile strânse, dulcea căldură a tinichelei; iar foaia de cort pusă în faţă împiedică măcar oleacă răceala şi umezeala de afară. Şi e aşa de întuneric! La fiecare împuşcătură suntem afară să vedem ce se petrece. O alarmă, la miezul nopţii, ne găseşte treji. Granatele pufnesc scurt şi puternic. În vale se aud răcnete şi vaiete. Bateriile se deşteaptă. Dănţuieşte tot sectorul o bucată de vreme şi, treptat-treptat, se face linişte.

 Atacul a fost respins şi, sfârşiţi de oboseală, fiecare adoarme în picioare, cu braţele sprijinite de parapetul glodos şi lunecos... Din ceas în ceas, pândim ziua... Ce greu vine!
 La şase jumătate, împuşcături vii aprind în scurt tot sectorul. Plouă. Degeaba deschizi ochii şi vrei să pătrunzi noaptea. Nu vezi nimic. Trage toată lumea; şuieră gloanţele, trosnesc granatele asurzindu-te. Nu înţelegi nimic. Mitralierele plutonierului Rusu împrăştie arcuri de foc. Alergăm de la om
la om; fiecare întreabă ce se petrece? Degeaba trimiţi agenţi, degeaba strigi ca un ieşit din minţi. Se sparg obuzele înecându-ţi glasul... Vreme de jumătate de ceas nu poţi da de firul acestei nebunii, până când, deodată, sus pe dreapta, focurile încetează aproape brusc. Mai multe granate trosnesc odată, se aud strigăte sălbatice şi, în fugă, de pe mamelon, coboară câteva zeci de soldaţi. 
Crezând că-s de-ai noştri, mă reped spre dânşii ameninţându-i cu carabina: — Înapoi, mă! Înapoi! Unde fugiţi? Dar rămân pironit locului. Sunt germani, sprinteni, în vestoane, cu căşti şi cu baionetele, cuţite de măcelărie, la armă. Sar înapoi şi strig desperat: — Nu mă lăsa, plutonul doi! Caporalul Guşă, cu grupa lui, deschide foc. Ceilalţi răspund. Gloanţele se încrucişează. Un plutonier bavarez îşi descarcă revolverul în mine. Îi proptesc carabina în pântece. Prăbuşit la pământ, cu mâna întinsă, mă ocheşte din nou, gata să-mi dea lovitura de graţie. Îi înţepenesc mâna cu bocancul, zmuncindu-i arma în timp ce, în mijlocul potecei, stau între două rânduri de gloanţe. Cade mort Gheorghiu Ştefan, Petrescu, Lazărescu şi câţi alţii. Guşă, cu braţul sfărâmat, urlă de durere, în vreme ce Costan, Pompaş, Chirilă, Lungu şi eu – care-s tot soldăţeşte îmbrăcat –, încercuiţi de bavarezi, suntem mânaţi la deal... Se vede ca prin sită... „S-a sfârşit! mă gândesc; sunt prizonier...” Trecem pe lângă Vlaşca, rănit, întins la câţiva paşi de coliba care ne adăpostise... Un glas puternic, se vede ofiţerul comandant, strigă mereu: — Die dritte Companie? Ich bin hier!... Ich bin hier!... Şi, din când în când, altul răspunde: — Eigene Truppe... eigene Leute... eigene ... Rusu, rămas fără servanţi, a întors mitraliera şi, deşi e încercuit, trage înainte... Nu vrea să se predea. Câteva baionete înfipte cu sete într-însul înăbuşă, odată cu ultimul său spasm, furia ucigătoare a piesei...
Spre mamelon, lupta la baionetă continuă. Plutonierul Andriescu se luptă cu doi. Unul dă să-l străpungă cu baioneta. Cu mâna îi smulge arma, despicându-şi palma. În nebunia aceasta, nu simte nimic. Se repede la bavarez, îi pune piedică şi cu baioneta îl înjunghie ca pe o vită. În ajutorul celuilalt, sar cei cari ne escortează. Uită o clipă de noi. Lungu pune mâna pe o armă, ucide unul, se sparg vreo câteva granate, faţa lui Andreiescu e un izvor de sânge, dar în fugă ne reîntoarcem spre ai noştri. Gloanţele vâjâie, ţiuie, plesnesc... Artileria deschide baraj nebun; ca într-un vis groaznic, ne amestecăm unii cu alţii... Locotenentul Florescu – Fonfé –, încruntat pentru totdeauna, cu spatele sfărmat şi cu chipiul aruncat la câţiva paşi, strânge în pumnul stâng glod amestecat cu frunze... Nineaca, Alexandrescu, şi zeci de soldaţi, încadraţi, iau drumul de pe care m-am întors. Convoiul se profilează net, în zarea dimineţii crescânde... Şi morţi, şi răniţi cari se vaită, şi „die dritte Companie”... mai răguşit, mai depărtat. Vlaşca e greu rănit. Nu se vaită; nu cere nimic, numai faţa lui pare o mască de var, cu buze strânse, fără pic de sânge. Cu greutăţi nespuse, coboară brancarda spre Înţărcătoarea...
 Cei câţiva prizonieri sunt ameţiţi de băutură. Înainte de atac, li s-a dat rom cât au vrut. Fac parte din „Sturmtruppen”, sunt aduşi numai la atacuri şi cei cari scapă sunt imediat trimişi înapoia frontului, unde nu fac altceva decât exerciţii de luptă. Plutonierul meu, rănit în pântece, are dureri sălbatice. Plânge şi să jăluieşte întruna: — Meine Kinder... meine arme Kinder... E din Regimentul II din Bavaria. Trăieşte încă două ceasuri de agonie groaznică la postul de prim ajutor. Ne regăsim pe vechile poziţii, împrăştiaţi, zăpăciţi şi înspăimântaţi, ca nişte pui de cloşcă fugăriţi de uliu. Încercăm să ne grupăm şi, din tranşee, ca ne să dăm curaj, tragem foc în bobote.
 Din cei mari nu-i nimeni! E drept că telefoanele sună întruna şi voci speriate întreabă ce s-a petrecut... Ce s-a petrecut? Nimeni nu ştie nimic precis. Cel mult îţi dai socoteală că ai fost prins, ai scăpat fără să ştii cum şi că mulţi, foarte mulţi lipsesc. Dar telefoanele sunt nervoase... — Se poate să nu ştiţi ce s-a întâmplat? — E ceva nemaipomenit...
— Imediat să se raporteze...

 E atâta apatie şi amărăciune în noi, încât nu sunt în stare să judec ori să reacţionez. Ceasul de intensitate supraomenească pe care l-am trăit a destins complect toate resorturile fiinţei noastre. Cu capul înfundat în gulerul măntălii stropite de sânge, trântit în glod alături de Boteanu, care, scăpat şi el, fumează ţigară după ţigară, trebuie să întreb de mai multe ori dacă agentul de legătură vorbeşte cu mine, azi comandant al compăniei, rămas mai vechi în grad... Citesc hârtia fără s-o pot înţelege: „Veţi pleca imediat la contraatac împreună cu plotonul Carare, Teofănescu...” La contraatac? Cine? Eu? Noi? Noi, cari de atâtea zile nu facem altceva decât să atacăm? Dar compania a opta ce face? Şi ce să facem la contraatac? Hai! Vreau să se isprăvească odată! Mi-i capul gol... Şi nu mai ştiu: mi-i frig, mi-i somn? Şi ce să fac? Să contraatac? N-aveam dreptate să mă gândesc că trebue să se sfârşească toate?... 

Când pornesc, sergentul Burlacu e în dreapta mea; în stânga, e Pompaş cel care nu cunoaşte frica şi ţine morţiş să meargă la atac cu dolmanul ofiţeresc, cel cu două steluţe aurii. Mergem chiar pe drumul pe care am scăpat acum trei ceasuri. Sigur, sus, trebuie să fie acum o mitralieră, dacă nu două. În picioare, lanţul nostru înaintează. N-am ochi să văd nimic... La ce mi-ar mai folosi. Rapp... rrraapppp... aproape o singură plesnitură şi mai toţi sunt la pământ. Dacă n-aş auzi: „auleeuu, valeeeeu, moor”, aş crede că toţi s-au culcat, la adăpost de salvă. Cei rămaşi în picioare, dezmeticiţi printr-un instinct de conservare mai tare decât voinţa, abia avem timp să ne trântim jos după bolovani, ca să auzim vâjâind pe deasupra răpăiala gloanţelor... Mort Burlacu, mort Pompaş, mort Leontinescu, Tăzlăuanu, morţi aproape toţi. Aproape fără spmuri. Trăsniţi, fulgeraţi la zece metri de inamic... Sărmanul Pompaş! Cum stă cu mâinile întinse şi cu faţa întoarsă spre mine, ai crede că aşteaptă să treacă focul şi pândindu-mă, cum avea obiceiul, să se ridice odată cu mine. Ochii mari deschişi privesc, poate, noua lume în care păşeşte... O şuviţă de sânge se prelinge prin buzele întredeschise... Ostaş neobosit, săritor la ceasuri grele, ai murit fără să ştii ce înseamnă faptele tale...
 
Te revăd plin de îngrijorare când, reîntors din patrulă singur, cu doi prizonieri plocon, miai spus: — Pe ceilalţi doi i-am scăpat! Dar la Ceresdom, când ai ridicat mânile să te predai şi trântind bidonul de pământ au fugit boanghenii crezând că-i o granată. Pentru tine, datoria era cuvânt de evanghelie, oboseala, o boală femeiască; frica, un cuvânt pe care în viaţa ta de ţăran cinstit nu l-ai înţeles; gloanţele erau muşte, bondari, de care te apărai cu mâna. Mânile tale strâng încă arma, tovarăşă dreaptă, la care ţineai mai mult decât orice. Sângele care, picătură cu picătură, se scurge din rana care ţi-a luat viaţa pecetluieşte locul unde ai căzut... Mâne însă, omătul va zidi poteca şi nimeni n-are să ştie că aici s-a stins un viteaz.

 Şi tu, Burlacu, mândru de galoanele tale. Vor afla oare copiii tăi nevinovaţi că n-ai voit cu nici un preţ să rămâi la trenul regimentar, departe de luptă, şi că în fruntea secţiei tale ai ţinut să treci pragul acestei vieţi? Vor trâmbiţa alţii faptele tale şi pe pieptul tău, în loc să înflorească decoraţiile cu care se vor împăuna alţii, va apăsa pentru totdeauna ţărna umedă, îngrăşată cu sânge.

 Şi tu, Leontinescu, plugar încercat, soldat hotărât şi plin de grijă faţă de camarazii tăi! Ce sigur erai că mâna ta avea să ţină tare coarnele plugului în brazda pe care o pomeneai cu drag de atâtea ori! Şi tu... Şi tu...

 Inamicul trage atât de precis, încât orice mişcare e plătită cu sânge. E curată nebunie să mai încercăm o înaintare... De altfel, se conving şi cei cari urmăresc contraatacul din bordei... cu telefonul şi hotărăsc retragerea „imediată” în vechile tranşee. Când, în fine, suntem în şanţuri şi privirile noastre rătăcite se plimbă de la unul la altul, storşi de vlagă şi încă subt impresia celor trăite de la miezul nopţii încoace, nu putem crede toată realitatea. Joacă înaintea ochilor tăi închişi de oboseală săgeţile de lumină ţâşnind din ţevile armelor, fulgerele frânte ale granatelor, linia de foc punctată a mitralierelor... Îţi ţiuie în urechi tirul de baraj, trosniturile exploziei, vaietele şi strigătele desperate. Vezi căzând atâţia... Din fugă, se opresc o clipă cu aerul să întrebe soarta:
— Şi eu? Eu? pentru ca în clipa următoare să se prăbuşească. Dar baionetele? Cuţite enorme, care trec prin tine ca printr-o bucată de carton! Nici n-ai vreme să strigi. Cel mult parcă te îndrepţi şi ceri socoteală: — Ce ţi-am făcut? Dar cei zgârciţi de durere, gemând, rugându-se şi blestemând? Dar morţii? Privirile cele sticloase şi chipurile schimbate aşa de repede, aproape necunoscute?... Batalionul e o zdreanţă; lipseşte aproape jumătate... Lipsă ofiţeri, lipsă plutoane întregi... Poteca spre Înţărcătoare e un lanţ de brancarde cu trupuri sfârtecate, însângerate, răni deschise prin care se mistuie flacăra vieţii... Şi în vreme ce se face apelul nominal care încheie capitolul, ploaia se îndeasă; vântul începe a sufla şi fulgi rari, mari, prind a îmbrăca în haină nouă, albă, curată, plaiul durerii şi desperării noastre...

 Stăm în bătaia vântului ca o turmă de dobitoace fără stăpân. Perdeaua deasă de scamă uşoară se topeşte pe obrajii noştri palizi, pe feţele noastre triste, îmbătrânite... Cu foile de cort drept apărătoare, cu ochii la crenele, sentinelele, aceleaşi sentinele nedormite de atâtea zile se luptă să ţină ochii deschişi. Cei, prea puţini, scăpaţi din compania a şaptea istorisesc ce s-a întâmplat în noaptea trecută. Neschimbaţi, istoviţi chiar, soldaţii au aţipit în măşti, după ce atacul de la miezul nopţii fusese respins. Spre ziuă, fără pregătire de artilerie, două compănii de bavarezi, ameţiţi şi excitaţi de băutură, înjunghie sentinelele şi ocupă sectorul tăind retragerea. Se încinge o luptă corp la corp, cu soldaţii buimăciţi încă. Fiecare îşi caută scăparea. În faţă, inamic; în spate, baionete germane. Cine fuge e prins sau împuşcat. Florescu nu vrea să se predea, un glonţ îl ucide fulgerător. Locotenentul Vasile Haralamb, la câţiva paşi de dânsul, se preface mort, cât e de mare. Îl cearcă unul cu baioneta, dar spre norocul lui îi spintecă numai vestonul. Profită de semiîntuneric şi zăpăceala generală, se târâie după un mort, după altul, ca să apară teafăr în rândurile noastre, în vreme ce alţii iau drumul captivităţii... Un batalion din Regimentul 29 ne schimbă, dar jos încă nu ne coborâm. Mâne, în locul nostru, atacă trei compănii. Cei de la divizie nu s-au săturat de atacurile acestea fără nici un rost... 

Ce uşor e să muţi, pe harta care nu se potriveşte cu terenul, boldurile de la o cotă la alta! „Compania... atacă pe aici; compania... atacă pe... şi inamicul e dat peste cap...” În realitate, artileria are să tragă... două proiectile, cum s-a mai întâmplat. Şi pentru ce să atacăm? Pentru ce? — Tu cunoşti poziţia, îmi spune colonelul. Mergi cu locotenentul Papazol să-i arăţi drumul şi rămâi în linia a doua... Da, da! Cunosc poziţia. Cum să n-o cunosc? Doar m-am primblat pe dânsa, în sus şi în jos, fugind, târându-mă ca râma ori sărind ca o broască din bolovan în cioată şi din cioată subt stâncă... Dar mai ştiu că pe unde e vorba sa atacăm, aproape de creastă, peretele e drept şi neted ca sticla şi sus nu-s bosniaci, ci bavarezi şi au granate şi gloanţe dum-dum, care plesnesc scurt, dar sfarmă groaznic. Toate acestea le ştiu şi i le spun camaradului de la 29 care, fumegând ţigară după ţigară, pare că nu mă înţelege.
 — Degeaba! Mulţumesc, dar din luptă nu mă mai întorc.
 — De ce? îl întreb. —
--- Sunt sigur. Întăi, am avut prea mare noroc la cărţi şi, pe urmă, visul, visul. — Ce vis? — Voi ştiţi că n-am aţipit decât în zori, după ce jucasem toată noaptea. Şi ce credeţi c-am visat... Parcă plecasem din Înţărcătoare în fruntea compăniei şi urcam la deal... Când mă uit la sabie, văd că se preface într-o cruce frumoasă, uşoară ca un fulg. Cu cât urcam la deal, cu atât crucea se făcea mai grea. Am vrut s-o arunc, dar nu-mi puteam descleşta mâna de pe dânsa şi, cu sforţări uriaşe, a trebuit s-o urc până aici... Când m-am trezit eram lac de apă...
 — Fleacuri! Cine ştie ce-ai mâncat şi ţi-a căzut greu... Băieţii glumesc pe socoteala lui, schimbând vorba...
 — Să ştiţi, băieţi, că nu mă mai întorc... Plecăm. Pădurea prietenă ascunde lanţul de trăgători şi dacă n-aş şti că sus mânile duşmane stau strânse pe arme, aş fi gând în gând cu Papazol şi Dima, cari îmi bănuiesc: — Ce ţi-ai bătut joc de noi? 

Zădarnic îi sfătuiesc să nu se încreadă în aparenţele acestea înşelătoare. Compăniile se apropie mereu... Să fie, într-adevăr, tranşeele părăsite? Cel mult treizeci de metri despart liniile... Din nenorocire, nu m-am înşelat. O ploaie de granate se sparge ameţitor în rândurile noastre, secerând înaintaşii. Armele şi mitralierele dănţuiesc spasmodic. Cad loviţi în cap amândoi. Dima fulgerat. Papazol mai trăieşte. Glonţul, intrat în obraz, i-a sfărâmat maxilarul şi carotida. Gâlgâie sângele în valuri din groaznica rană, în vreme ce, gemând de durere, e dus pe brancardă spre postul de prim ajutor. Are încă puterea să-mi întindă mâna, înainte de a-şi da sufletul... Se umple pădurea de urlete şi vaiete. Iau alţii comanda, dar încercările toate dau greş şi subt linie rămân atâţia! Inamicul trage cu dum-dum. Muzica lor oribilă o distingem net. Gloanţele pocnesc ca o sticlă care se sparge. Camarazii plătesc cu viaţa gestul de a ridica pe cei căzuţi. Aşa au păţit-o şi germanii... Dovadă - cadavrele neridicate nici până a doua zi

 Vin ajutoare; urlă obuzele de o parte şi de cealaltă; pornesc şi cei de sus la atac, iadul scutură torţile plaiului, dar totul rămâne nimic. Şi dacă un colţ de tranşee trece din mână în mână cu sacrificii grele, noaptea, când vine ordinul de retragere, pune văl negru peste toată Fata Moartă... Echipe lucrează în grabă capre de sârmă ghimpată şi le aruncă în faţa tranşeelor. Şi vaietele răniţilor care nu mai încetează! E atâta încordare în noi şi nervii sunt aşa de întinşi, încât, deşi nu suntem în linie, nu poţi găsi o clipă de linişte. Ai impresia că un nod îţi îneacă răsuflarea şi gura uscată şi buzele arse nu pot primi nici pânea, iască fără gust, nici strop de apă. Cum să te gândeşti la tine când, între cele două rânduri de şanţuri, urlă de durere şi de revoltă cei căzuţi? Se amestecă în spasmurile morţii vaietul germanului de pe malul Rinului, venit în ţară străină, cu cel al românului, apărător al graniţelor străvechi. Frăţie de durere, de cumplită sfâşiere în pragul uitării veşnice. — Valeeeeuuu... — Aleeeeuuu... — Fraţilor, nu mă lăsaţi! Eu îs. Călin Dumitru din 29... — Mein Gott... mein Gott...
— Ich will nicht sterben...ich will nicht sterben... 

Ploaia se schimbă în lapoviţă; lapoviţa în zăpada. Vaietele, din ce în ce mai slabe, se pierd în viforniţă... Noapte. Rachetele luminează din când în când câmpul de bătaie. Momâi, unele nemişcate, altele încercând să se ridice, se zăresc în făşia tremurândă; iar crivăţul mână spre noi valul de durere dintre linii. Cinchiţi în şanţurile de comunicaţie peste care întindem, cum ne pricepem, o foaie de cort ca să nu răzbească frigul şi omătul, număram ceasurile care ne mai despart până la ziuă... Sectorul s-a liniştit şi dimineaţa ne găseşte căptuşiţi într-un fel de scoarţă îngheţată. Uniformele-s bocnă şi abia îţi îngăduie să te urneşti de colo până colo; picioarele nu le mai simţi şi mânile crăpate şi murdare parcă sunt ale altuia. Omătul, strat de vată curată, pufoasă, s-a aşternut peste toată grozăvia trecută.

 Nu ştiu cum, ajungem la o înţelegere cu duşmanul. Se ridică un fanion alb; de dincolo altul. Din şanţuri încep parlamentările. Se dau caprele la o parte, locotenentul Apostoleanu, cu ochii legaţi, escortat de doi germani, dispare în tranşeea inamică; un ofiţer de la dânşii e musafirul nostru câteva ceasuri, pentru a se curăţi câmpul de bătaie... Linişte complectă. Vântul a stat, dar e frig tare şi ninge întruna. Brancardierii, ai noştri şi ai lor, înfrăţiţi în aceeaşi slujbă de ciocli, se pleacă la fiecare momâie acoperită. Şi sunt multe... Dau zăpada la o parte să-şi poată recunoaşte morţii. Răniţii au îngheţat toţi şi vreo câţiva şi-au dat sufletul rezemaţi de copaci, apăsându-şi rana cu mânile... Prisacaru, tânăr, chipeş, doarme de veci spate la spate cu un străin... Capela i-a lunecat de pe cap şi omătul i-a pus perucă albă... Ai noştri au răni grozave. Mai toţi sunt loviţi la cap şi multe cranii sunt plesnite ca o oală... Corvoada se face fără văicăreli şi suspine. Ca şi cum nu te-ar privi chiar aşa de aproape. Se cercetează semnele de identitate, carnetele de prin buzunare, adresele de pe scrisori; se iau mărturiile camarazilor, rudelor, fraţilor...

 Unui caporal, adevărat atlet, îi lipseşte capul complect. În jurul lui, adunaţi în cerc, soldaţii se întreabă cine-i? Părerile sunt împărţite...
— Măi, parcă-i Şoldan... 
— Nu-i el. Nu era chiar aşa de voinic..
. — N-o fi cumva Novac de la a treia? Vin vreo câţiva, îl întorc, îl sucesc, dar nimeni nu-i sigur. — Dacă-i Novac, are să-l cunoască frate-său de la a cincea... Frate-său vine, se apropie, se uită la dânsul şi foarte liniştit declară:
 — Aşa nu-l cunosc. Dar pe braţul stâng are un semn. Repede vestonul e tăiat şi într-adevăr pe braţ are un tatuaj. —
 ---El îi...  Atât!
 Ajutat de alţi camarazi, se duce să-i sape o groapă înapoia frontului. Nici o lacrimă. Poate, când va fi singur, durerea va ţâşni năvalnic. Poate!
 Şi morţii sunt aşa grei! Te trag spre pământ. De ce? E jertfa prea mare? Timpul trece repede şi cel din urmă hoit are să fie cules. Ne-am şi deprins cu liniştea asta anormală. Poţi mişca fără cârcei la inimă. Şi ciudat: când din tranşee ne-am ridicat, noi de o parte, „ei” de alta, n-am văzut nici o privire de ură şi, după ce ne-am măsurat din ochi, ca nişte cunoştinţe vechi, au fost schimburi de glume. Fiecare, în limba lui, face pe deşteptul şi Ghiţuleac al nostru, lărgindu-şi gura într-un râs sănătos, face semne pe care sigur nu le pricepe neamţul. Dar când e vorba de aprins o ţigară, se înţeleg de minune! Şi pe urmă, ostatecul nostru, un locotenent care a luptat pe frontul rusesc, rănit de două ori, n-are trufia nesuferită a prusacului şi primeşte cu plăcere ţigările ce i se oferă... Şi Apostoleanu, asaltat de întrebările noastre, mărturiseşte că i-a fost peste putinţă să refuze ceaiul oferit de ofiţerii germani, deşi se hotărâse să fie tare... Dar „pauza” s-a terminat. Caprele de sârmă s-au pus la loc. Combatanţii s-au lăsat oarecum cu părere de rău în şanţuri. Instrumentele sunt acordate. Actul următor începe... Omul devine fiară; privirea, săgeată otrăvită; tranşeea, arsenal de sluţiri, durere şi moarte... 

Când, în sfârşit, seara plecăm spre Înţărcătoare zgribuliţi de frig şi alunecând pe poteca frecată de bocanci şi de copite, fiecare foc de armă din urmă deşteaptă în tine vedenii trecute. Te aştepţi să fii chemat îndărăt, să dai socoteală încă o dată pentru ce trăieşti, când atâţia din camarazii tăi nu mai sunt! Dar fără să vrei, în tine stăruie întrebarea: „Povara vieţii nu apasă mai greu pe umerii noştri decât ţărna pe mormintele fără cruce?”
  
  

marți, 8 august 2017



—FATA MOARTĂ
                                CAP. 2
                                                    ATAC LA COROND


            Am împlântat adânc baionetele în inima Ungariei. De o lună, suntem în plină înaintare. Zi de zi, fără odihnă, am străbătut zeci şi zeci de kilometri. În recunoaşteri sau avanposturi, cu tot echipamentul în spinare, dormind iepureşte, am lăsat Carpaţii mult în urmă!

       De la Breţcu, un salt ameţitor de bucurie, cu nădejdi crescânde în faţa inamicului ce se retrage întruna. Cele trei poşte de la Vaşarhei la Cicsereda, aproape de necrezut, le călcăm într-o zi. Dar ce zi! Porniţi în miez de noapte, trupa fără raniţe, ofiţerii fără săbii, pe care le-au lepădat a doua zi după mobilizare, numai cu sacii de merinde şi cartuşierele pline, fără popasuri, mai mult alergând, ajungem, când soarele trece de amiază, acolo unde Oltul nu e decât un pârâu pe care-l treci cu piciorul. Tragem nădejde să ne oprim, să auzim cuvântul aşa de aşteptat, „repaus” ! Nici gând. Glumele şi ghiduşiile obişnuite au contenit, iar cobzarii din capul compăniei au amuţit. Comandanţii de plutoane îşi îndeamnă oamenii. E greu însă. Arşiţa e grozavă. Praful amestecat cu sudoare lasă dâre negre pe feţele noastre pârlite. Apa şipotelor nu poate răcori trupa înfierbântată! Din când în când, cei mai slabi se desprind din rând şi cad. Sunt şi chiulangii, dar îi cunoaştem şi le venim de hac. Gradaţii se stropşesc, ofiţerii intervin şi o clipă se reface coloana. Totuşi, în urmă rămân mulţi. Nu-i timp de pierdut cu dânşii...

         Dau să ridic pe Crăciun Nechita, soldat vrednic şi cuminte, căzut pe zonă. Îl apuc de cureaua sacului şi abia îl urnesc.
      — Ce ai în sac, de-i aşa de greu? îl întreb mirat.
      — Să trăiţi! N-am nimic...
     Dar când îl desfac, găsesc peste şaptezeci de lacăte noi-nouţe, cleşte, vreo două ciocane, o adevărată prăvălie de fierărie!
      — De ce le-ai luat, măi nenorocitule?
      — M-am gândit să le am acasă după ce m-oi demobiliza...
       — Aruncă-le dracului...
      Râde toată compania în hohote şi o bucată de vreme marşul pare mai uşor.
       Nechita îşi ajunge rândul din fugă, bucuros că a scăpat de aşa o greutate. 

Trecem fără haltă pe la Tuşnad, unde am da toată averea să ne scăldăm, şi pe la toacă suntem în plin şes. Cicsereda, ţinta noastră, e departe încă. În fund, munţii Ciucului joacă în soare, enigmatici. Mergem mereu! 

       Odată cu seara, mai puţini de jumătate, prindem a urca înălţimile. Intrăm în oraş, cu baionetele la armă, primiţi de... câteva salve trase aiurea. Pe strada principală, câţiva unguri ucişi de proiectilele noastre. Pustiu. Vitrinele trase. Câteva tranşee proaste, lăzi cu muniţii şi mobilier de prin casele orăşenilor. Prindem un convoi de cară cu refugiaţi şi, zdrobiţi de oboseală, ne instalăm în avanposturi.
        Până a doua zi seara, curg rămăşiţele batalionului. Luăm urma inamicului şi nu-l slăbim. Trecem prin Domokos, sat mare şi frumos, biserica, imensă. E slujbă şi câţiva intrăm. Femei îngenuncheate, îmbrobodite cu marame negre, îşi plâng în şoapte morţii... Am trecut şi de Alfalu. Patrulele iau din ce în ce mai des contact cu inamicul. Desigur, se pregăteşte ceva. Curg compănii după compănii... Circulă maşinile, se încrucişează curierii, sosesc ambulanţe. Avioanele, bondari îmbrăcaţi în argint, sclipesc toată dimineaţa în soare. Se înjgheabă legături telefonice, lucrează trupele de specialităţi... Toată divizia e în fierbere! 
        Mâine, 16 septembrie, atăcăm satul Corond. 

        Compănii – fantome mute – defilează în tăcere. Doar câte unul, din fuga mersului, întreabă
    : — Măi tu, măi! Ci regiment îi aista? Ori:
— Nu-i pe la voi unul, Costache a Ilenei din Călăraşi?(sat din BT.nn)
      — Măi frate, dă-mi să trag şi eu fum!
        Întrebarea rămâne pustie... Când, în sfârşit, ne vine rândul şi pornim, se crapă de ziuă. 
        Artileria a luat poziţie la poalele pădurei. Caii, legaţi de copaci, schimbă impresii cu căluţii noştri de la mitralieră. Trecem peste tranşee părăsite, printr-un sat fără nume pentru noi, pustiu şi sinistru, şi pe la opt dimineaţa suntem la capătul satului Corond. Ne desfăşurăm în trăgători şi înaintăm.
         O parte pe uliţele satului, iar unii de-a dreptul prin grădini. Gospodării bogate, lăsate în voia soartei... Pomii, încărcaţi de fructe, amăgesc soldaţii cari, din mers, îşi umplu buzunarele, crezând că-s la manevre. Dar n-am făcut o sută de paşi. Patru bufnituri repetate se aud departe, în faţă, şi până să ne întrebăm ce sunt, patru trăsnete trec urlând peste noi, trosnind în urmă. Ne oprim pe loc şi căscăm gura la clăbucii albicioşi, ce se împrăştie uşor pe albastrul cerului. Oamenii fac fel de fel de glume şi cui îi este la îndemână scutură copacii mai departe... Sus de tot, zbârnâie un aeroplan inamic, însemnând cu mitraliera o limbă convenţională. Regulează tirul. Mai trec vreo câteva minute şi alte bufnituri cutremură văzduhul. Până să ne dezmeticim, şrapnelele şi obuzele curg pretutindeni. Multe case s-au aprins; stogurile de paie şi nutreţ sunt o mare de flăcări! Trag îndrăcit şi tunurile noastre.

        Cele dintăi lanţuri de trăgători au luat contact cu inamicul. Clănţănesc mitralierele duşmane întruna. Ai noştri înaintează în fugă prin pălălaia şi fumul ce te îneacă. Putoare de pucioasă, strigăte răguşite, vaiete. Sergentul Rugescu Ilie şi-a pus piesa în bătaie lângă un podeţ şi schimbă bandă după bandă. Obuzele răscolesc bufnind pereţi întregi şi ţăndări, bârne, schije zboară nebune... Jăratecul îţi dogoreşte faţa; simţi că-ţi crapă capul de căldură; ca un automat strigi: „Înainte”. Nu te aude nimeni şi nu auzi nimic. 
         Nici o comandă. Nu mai suntem oameni. Îţi duci înainte plutonul prin semne pe care nu ştiu dacă le înţelegi singur. Sar geamurile ţăndări şi cad mulţi loviţi în spate. Plutonierul Andriescu îşi descarcă pe o fereastră carabina. — Te pomeneşti c-a înnebunit! îmi trece prin gând şi, fără să am vreme să întreb ce-i, se repede cu sergentul Burlacu şi cu încă doi spre casă. Dintr-o lovitură, sare uşa din ţâţâni! Dau buzna înăuntru, se aud împuşcături înfundate şi trei unguri, civili, luaţi în baionete, îşi dau sufletul în prag, unde sunt azvârliţi.
Înainte! Mitraliera din faţă a tăcut; inamicul fuge. 


       Iată cei dintăi prizonieri: tineri, sprinteni, dezarmaţi, veseli că au încheiat-o cu frontul. La dreapta clocoteşte încă lupta. Abia am vreme să mă uit în urmă. Lanţurile de trăgători urmează... Încă puţin şi ieşim din bătaia artileriei. Trecem în fugă albia unui pârâu şi plutonul prinde a urca coasta cimitirului. Compania a şasea susţine înaintarea noastră. O sforţare şi cădem în spatele inamicului: — Mai repede, băieţi! Dar nu mi-am terminat gândul. Cu huiet sălbatec, crapă un cazan cu foc. Una cu pământul, nu îndrăznesc să-mi mişc trupul. Desigur, aista-i sfârşitul. Îmi vâjâie capul şi-mi ţiuie prelung urechile. Scuip pământ şi iar scuip, dar... sunt teafăr.
      -- Înainte!
         La fiecare răstimp de linişte, un salt înainte! La fiecare salvă, culcaţi la pământ! Sar crucile şi grilajele mormintelor; aşchii, ţăndări, bucăţi de lespede caută cu sete şi ciudă carne proaspătă. Sângele cald stropeşte ca o crudă fatalitate locurile unde şi-au plâns durerea atâţia străini! Răniţii îşi pansează rănile, fără să se sinchisească de obuzele ce ne urmăresc pas cu pas, ca şi cum moartea nu mai are drept să se apropie de dânşii! De-am ajunge sus mai degrabă!
         Paşii noştri sunt însemnaţi cu sânge, dar, în salturi desperate, ne apropiem! Artileria scuipă foc spre bateriile inamice. Tirul s-a lungit; nu mai suntem în bătaia obuzelor. Locul nostru l-a luat a şasea... Am timp să văd, ca prin vis, un fulger despicând pământul. Rrrruuummppp! Rrrraaappp! crapă obuzele. Cade, lovit greu la cap, sublocotenentul Berman; îngenunchează pentru totdeauna sergentul Blânda, un munte de om! 
        Un gol vremelnic rămâne pe linie.
     -- Înainte!
        Ne ţinem încă.
     — Ce te făceai, măi Crăciun, cu lăcăţile tale? — Îmi încuiam sufletul de veci, răspunde râzând. Noroc de dumneavoastră că m-aţi scăpat de ele! 
        Un răpăit de arme, prelung şi continuu, se aude departe. Mărim pasul fără să vrem. Fără răgaz, fără haltă, mergem mereu. Odată cu seara, suntem în faţa satului. Aşteptăm ordine. Cine are ronţăie un pesmet ori scociorăşte cu vârful baionetei în cutia de conserve. După câteva clipe de odihnă, gurile prind a se dezmorţi. Nu-i vreme de căinat pe cei rămaşi în urmă. Întăi, pentru că nu ştim ce are să fie cu noi şi, pe urmă, câţi nu visează o rană aşa... potrivită, ca să stai într-un pat curat şi o mână albă să-ţi aline durerile. S-a lăsat noaptea deasă când trecem prin Atia în rânduri strânse. Arde. Focul macină munca trudnică a celor ce, poate, azi luptă cu noi. Umbrele noastre se profilează enorme şi caraghioase. Ne crapă obrazul de dogoreală, dar alt drum nu-i. Cotul pavăză în dreptul ochilor, ca să nu ne chiorască fumul şi scânteile, şi cu răsuflările tăiate şi fălcile strânse, trecem înainte! Când, peste o jumătate de ceas, am răzbit la celalt capăt, unde ne întâmpină întunericul şi răcoarea nopţii, trebuie să ne oprim, pentru că nimeni nu vede.

         Încetul cu încetul, desluşim un stâlp de telefon, o stea şi încă una, şi încă multe, până când putem vedea cu aceiaşi ochi de mai înainte. Lângă nişte girezi de paie, poposim şi e vorba să mânem aici până dimineaţă. Nici unul dintre noi nu se simte bine şi când, mai târziu, o ştafetă ne aduce ordinul de plecare spre regiment, într-o clipă suntem în picioare. Pentru cel care are într-însul legătura cu unitatea sa, nu cred să existe o senzaţie mai adevărată de izolare, indiferenţă şi nedreptate decât atunci când eşti vremelnic trimis la altă unitate.
        De asta, repede-repede, să ne ajungem regimentul, unde ne ştim fiecare, avem rosturile noastre şi mai multă încredere.
Pornim, dar drumul nu-l ştie nimeni. Poticnindu-se prin bolovani, mulţi se lungesc în drum, icnind ori înjurând. Nu-i lună pe cer, doar stelele ne mai arată unde călcăm. Pe la miezul nopţii, încă nu ştim dacă suntem pe drumul cel bun. Ne înşelăm sau cu adevărat joacă o lumină în aer? Un sat misterios e în faţa noastră, la răscruci. Dar lumina nu-i! Şi cu toate acestea, au văzut-o mulţi. Pe care drum să apucăm? Ce ne facem? Şi fără să ştim cum, din umbră apare un „român”. Căciulă, suman, băţ zdravăn.

      — Noroc, domnilor! Dar încotro, dacă nu bănuiţi?
      — Spre... 
     — Apoi numai prin sat trebuie să mergeţi. 
      — Dar catanele voastre nu-s pe aici?
      — Ehei! Au rupt pământul fugind!
       Deşi tonul pare sincer, ne revine în minte trădarea de la Oituz şi dăm „românul” în primire, după ce-l percheziţionăm cu binişorul peste tot. O nelinişte stăruie în noi. Luminiţa zărită poate să fi fost şi o năzăreală, dar poate şi o realitate. Se trimit patrule pe uliţele satului în vreme ce, trântiţi pe marginea şanţului, aşteptăm. Se pierde în noapte tropăitul patrulei şi o desăvârşită tăcere ne învăluie. Cerul spre Corond şi Atia e roş aprins; se vede că focul ţine să sfârşească ce a început     Aproape aţipim, doar în pumni îşi fumează unii ţigara.
       Deodată, se zăreşte din nou o lumină purtată pe sus în dreapta şi în stânga. Nu mai încape nici o îndoială, este un semnal.
       Şi, în acelaş timp, clopotul bisericei tulbură sinistru liniştea. Fără nici o comandă, suntem cu mâna pe armă, desfăşuraţi în trăgători şi încordaţi de parcă am fi în stare să răzbim peste orice piedică. În fugă, pleacă alţi agenţi de legătură şi sergentul Amariei într-un suflet raportează: — După ce am mers până în mijlocul satului şi era să ne întoarcem să vă raportăm că nu-i nimic, Costan se împiedică de o sârmă de telefon şi se lungeşte în drum. Ne luăm pe fir şi firul ne duce în două părţi: la o casă mai arătoasă pe dreapta şi la biserică. Dăm să urcăm scările, uşa închisă. Am lăsat pe Costan şi pe Burlacu de sentinelă şi am venit la dumneavoastră.  
        Îmi iau plutonul şi când ajungem în dreptul bisericei, o salvă de focuri ne întâmpină... Trântiţi în colbul şoselei, tragem un răstimp orbeşte. Fugarii s-au retras. Dezbatem uşa clopotniţei; de sus coboară plocon doi „români” mai mult morţi decât vii. Ne urcăm sus şi găsim instalat telefonul, aparate de semnalizare, un plan, granate şi provizii...
Fără multă judecată, îi trimitem pe lumea cealaltă...


        Hotărâţi să nu ne mai expunem zădarnic, aşteptăm zorile, clipocind zdrobiţi de oboseală şi tresărind la cel mai mic semnal de alarmă. Dimineaţa însă, sprinteni, ne regăsim regimentul şi pornim spre Siklod. Terenul accidentat ne scoate sufletul. Gonim mereu pentru a nu da răgaz inamicului să se poată reface. Din când în când, freamătă câte un obuz spărgându-se departe, la întâmplare. Soldaţii fac haz şi nimeni nu ţine socoteală că de două zile nimeni nu s-a odihnit. Am renunţat la deprinderile zilnice! Şi, mergând, gândul deapănă... Unde-s urmele civilizaţiei? Feţele noastre, lungite şi trase, bărbile, crescute şi părul, năclăit de praf şi sudoare... Cum se pot numi cârpele acestea negre ca un spălător de vase, cu care din când în când ne ştergem broboanele de sudoare? Unde-s vremurile când simţeai pe tine o cămaşă curată; mulţămirea odihnitoare a unui trup îmbăiat? Fost-au cu adevărat? Şi dacă au fost, veni-vor oare? Nu! Viaţa aceasta de hăituitor şi de hăituit, asta-i a noastră! În clipele de răgaz, când nostalgia te fură şi încerci să-ţi aminteşti de părinţi, de trecut, de o dragoste, o pânză deasă întunecă amintirile şi înţelegi că nu se poate să te mai reîntorci unde ai fost, unde ai vrea să fii!... Poţi crede într-o stea a norocului, într-un talisman, în binecuvântarea mamei care, îmbrăţişându-te la plecare, ţi-a ursit reîntoarcere grabnică; poţi crede să scapi azi din focul de gloanţe, care poartă scris numărul fatal; azi şi poate mâine! Dar... plutoanele se micşorează pe fiecare zi, inamicul se dă greu îndărăt şi presimţim în noi fâlfâirile misterioase ale morţii, la fiecare pas...
        Plouă mărunt şi rece. În poiană, stoguri de fân. Să le dăm foc să ne încălzim. Un chibrit... şi o limbă de foc linge marginea copacilor. Mulţi aleargă să se usuce în jurul focului. Poiana e luminată ca ziua şi, spre spaima tuturor, un vâjâit sinistru goneşte spre noi... Vreme de jumătate de ceas, se sparg şrapnelele şi obuzele în plin. Trosnesc copacii rupţi ca de trăsnet, ţipete şi vaiete frământă pădurea, dar e prea târziu.
Ne-am descoperit şi, culcaţi în măşti*, după copaci, aşteptăm. Respingem o patrulă venită în iscoadă... Îmbrăcaţi în măntăli jilave, cu capelele înfundate, înghesuiţi unii lângă alţii, aşteptăm dimineaţa. Dar panica a intrat în oameni. În faţă, inamicul lucrează la tranşee... Se aud desluşit în noapte loviturile topoarelor... Pic-poc, pic-poc, trag ungurii întruna. Toată lumea e trează. O rachetă, şi alta, şi alta tremură în întuneric, luminând copacii şiruind de apă. Porneşte un foc şi, cât ai clipi, se încinge toată linia de trăgători

        Degeaba strigi încetarea; degeaba fiecareîşi scutură vecinul ca să nu mai tragă; toată lumea trage orbeşte. Inamicul crede într-un atac; tunurile se trezesc şi o nebunie colectivă cuprinde frontul.
        Poţi număra ţevile înroşite, aliniate la marginea măştilor. Cartuşele aproape s-au isprăvit şi dacă am fi atacaţi, nu ştiu ce-am face. Plouă. Plouă întruna şi-i frig şi stăm cu picioarele în şanţuri şi nu ştim ce-i în faţa noastră! Şi o sfârşeală mă cuprinde. Ce bine ar fi să poţi dormi măcar oleacă! Să uiţi că eşti viu, să nu simţi scurgându-se apa de-a lungul spinării până-n bocancii cari chiftesc. Şi noaptea-i străină şi duşmănoasă şi până la ziuă e aşa de mult... Pic-poc, pic-poc, scutură amorţeala compăniei şi turbură visele negre abia începute... Din timp în timp, un cuvânt de ordine şoptit porneşte pe lanţul trăgătorilor pentru a-i ţinea treji... Când, în sfârşit, mijesc zorile, zorile unei mucede zile de toamnă, o ceaţă turbure întunecă sufletele noastre. Plouă întruna... Palizi, cu feţele lungite ca după o boală, uzi de sus până jos, abia ne putem desprinde din hleiul măştilor şi din şanţurile măcinate de ploaie. Lipoşi, murdari, n-avem pentru ce ne usca şi curăţi... După ce se împarte ceaiul şi cartuşele, atăcăm din nou... 

                                                    *   măști= adâncituri scormonite în pământ, ca să protejeze și să mascheze soldatul Se săpau cu niște lopeți scurte, numite Linemann, purtate la brâu.