Nu mă simt deloc stânjenit de reprezentările pe care şi le fac occidentalii despre români. Ba, mai mult, mă amuză. Ştiu bine cine suntem, ce putem şi ce nu. Aş declara, ritos, că, în esenţă, ne vine ca o mănuşă genialul autoportret al lui Nică, după care “…nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci ( Brucan=20!) nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”
Loviţi in creştetul orgoliului, ne buricăm, să dăm cu copita în liaota străinetului apusean, care ne zic (nu ne fac ei!) hoţi, ţigani,cerşetori şi cum le mai vine la gură. Şi le vine din plin.
M-a amuzat ideea unora. Să pornim cruciada orgoliului românesc, pe facebook. Unde încornoraţii ne fac PROŞTI, noi să ştampilăm- DEŞTEPŢI; unde scriu HOŢI, noi să mâzgâlim cu plaivazul CORECŢI! Şamd. Aşa, Europa se va trezi, îşi va cere iertare şi ne va pofti în fruntea bucatelor. Ce idee tâmpită!
Să vă relatez o întâmplare recentă de la Roma. O fată dragă s-a dus pe-acolo, bântuită de nevoi, “să mai astupe o gaură” (nu râdeţi, răilor!) din bugetul de 75%. Batantă =slugă umilă, la un sarcofag de babă, leat cu Tutankamon. Aţoasa stăpână , lăudată fie-i umbra făcută pământului, avea două apucături: seara,înainte de culcare, sau după plecarea musafirilor, să numere argintăria şi, alta mai nouă, să se laude cu studiile înalte ale batantei românce şi s-o umilească faţa de prietenele ei, multiseculare.
Duminică de duminică, îşi invita “fetele” la cafea. Batanta intra cu tava, când auzea bătaia din palme a stăpânei,saluta cu respect şi aşeza, cu grijă, ceşcuţele în faţa persoanelor. Şi începea circul: stăpâna,ţipa furioasă să-i fie dată cafeaua aproape. Sluga se supunea tăcută, gândind că ar pierde, altfel, 33,33 de euro din gaura invocată mai sus.
Dar într-o zi îşi iese din pepenii de Dăbulenii lui Geoană şi scapă scăzut,dar inteligibil :ia-ţi-o singură, în chizda mă-ti! Baba –pe recepţie: chizda inseana in rumeno chiesa? Si, si segnora! Si se topi,ingrozită, în bucatărie. Stapăna se sumeţi mândră de cunoştinţele ei într-ale limbilor.Sluga înşiră la cruci,întru iertarea blasfemiei,neputându-şi şterge un zâmbet obraznic.
…merită să scriu ceva pe facebook la alegaţia italienilor că românii sunt proşti?!
miercuri, 30 noiembrie 2011
marți, 15 noiembrie 2011
SINDROMUL GÂŞTELOR
Spuneam că terminasem cu gâştele şi luam abecedarul de coadă. In Abecedarul meu, simbol al unei Românii pastoral – agrare, primul cuvânt pe care-l dezlegam era O_I =OI. În concordanţă perfectă cu ceea ce aveam de făcut câteva veri la rând: chiar păscutul acestor patrupede. Mult mai măreţ decât cel al gâştelor.
Totuşi, episodul cu zborul misterios al stolului, terminat, tragicomic, cu zmulgerea aripilor, mi s-a fixat în memorie şi m-a condus, după câteva decenii, la o descoperire epocală, demnă de Nobel: SINDROMUL GÂŞTELOR.
Liceul pedagogic rămăsese cam singurul în care studiile se întindeau pe 13 clase. Şi toamna ce să vezi…
Intrau elevii din acea ultimă clasă, descumpăniţi , abătuţi, în băncile ridicol de mici pentru ei şi-şi pierdeau privirile aiurea. Nu auzeau întrebări, gângăveau răspunuri trunchiate sau anapoda, stăteau cu urechile ciulite.
Atunci, prin geamurile largi , a tremurat un gâlgâit de gâşte sălbatice. Plecau ! Nu ştiu cum, dar simţeam foşnetul gâştelor mele care m-au lăsat mofluz altădată, ţintind SUDUL.
Când am revenit , după pauză, clasa era goală. Şi a doua zi!
I-am găsit, vlăguiţi, apatici, discutând despre colegii lor,care, la alte licee, dăduseră bac-ul şi admiterea pe la facultaţi . Numai ai mei stăteau pleoştiţi, precum gâştele lecuite de mama să mai zboare.
Am revăzut scenele ani la rând şi am identificat extinderea dorului de zbor, în toamnă, de la gâştele copilariei,la tinerii siliţi să mai rămână încă un an în liceu.
Si, împreuna cu ei,am numit fenomenul SINDROMUL GÂŞTELOR SĂLBATICE !
Totuşi, episodul cu zborul misterios al stolului, terminat, tragicomic, cu zmulgerea aripilor, mi s-a fixat în memorie şi m-a condus, după câteva decenii, la o descoperire epocală, demnă de Nobel: SINDROMUL GÂŞTELOR.
Liceul pedagogic rămăsese cam singurul în care studiile se întindeau pe 13 clase. Şi toamna ce să vezi…
Intrau elevii din acea ultimă clasă, descumpăniţi , abătuţi, în băncile ridicol de mici pentru ei şi-şi pierdeau privirile aiurea. Nu auzeau întrebări, gângăveau răspunuri trunchiate sau anapoda, stăteau cu urechile ciulite.
Atunci, prin geamurile largi , a tremurat un gâlgâit de gâşte sălbatice. Plecau ! Nu ştiu cum, dar simţeam foşnetul gâştelor mele care m-au lăsat mofluz altădată, ţintind SUDUL.
Când am revenit , după pauză, clasa era goală. Şi a doua zi!
I-am găsit, vlăguiţi, apatici, discutând despre colegii lor,care, la alte licee, dăduseră bac-ul şi admiterea pe la facultaţi . Numai ai mei stăteau pleoştiţi, precum gâştele lecuite de mama să mai zboare.
Am revăzut scenele ani la rând şi am identificat extinderea dorului de zbor, în toamnă, de la gâştele copilariei,la tinerii siliţi să mai rămână încă un an în liceu.
Si, împreuna cu ei,am numit fenomenul SINDROMUL GÂŞTELOR SĂLBATICE !
luni, 7 noiembrie 2011
GÂSCANIADA ( II )
Mi-i teamă să revăd postările anterioare , pentru că aş descoperi o mulţime de datorii neonorate, datorii suverane, cum îs numite în economia crizei. Mai clar, îs dator vândut!
De ex., la povestea cu gâştele anunţam descoperirea epocală, făcută spre toamnă, când urma să primesc patalamaua de absolvire a cursului premergător abecedarului.
Numai că…
A dat nebunia-n gâşte! Pe bune.
Pe cer, se înfigeau agresiv nişte lănci cârâitoare, adevărat cap-compas către sudul fascinant; plecau gâştele sălbatice. Ţipetele lor făceau să vibreze aerul, producând infiorarea cârdului meu paşnic: Cele bătrâne găgăiau a răspuns,ţinteau cerul,cu lăsarea capului când pe-o parte,când pe alta şi dădeau semnale secrete.Nu mă prea supăra comportamentul lor, pentru că îmi impusesem Pax Magna şi ceream respectarea ei.
Dar orătăniile mele ştiau altceva. Au prins să încerce a zbor! Mă stricam de râs cum îşi repezeau aripile se ridicau câteva palme în aer şi cădeau caraghios, ca bolovanii. Numai că progresau văzând cu ochii.Am ajuns să fug după ele,să nu le pierd.
Într-o zi s-a produs catastrofa: la început s-au strâns ciopor, una-n alta, cu ciocurile jos, clămpănind a întrebare-răspuns. Apoi şi-au ridicat aripile agresiv, au vâslit aerul, au rupt-o la fugă, decolând toate, deodată, spre sud. Nu mai cădeau, nu se mai împrăştiau, ci o ţineau una.
Am încremenit. Nici măcar nu schiţasem vreun început de fugă. Erau deja departe, aşa ca am venit la mama, gâlgâindu-i păţania în plâns.
Nu m-a bătut, nu m-a certat, ci a luat-o repejor după gâştele care se mai zăreau ca o pată în zare. Eu după ea, cu ciudă răzbunatoare împotriva mişelelor .
Aşa am ajus în satul vecin , unde gâştele mele erau oprite care prin pomi,care pe case,prin curţi. A durat o vreme până când se aflau toate cetluite cu legături zdravene, ca haiducii lui Coroi, prinşi de poteră. Le-am adus cu o caruţă, acasă. Mama le-a luat , pe rand, şi le-a tăiat nişte pene mari, “vânturile”, ca să nu mai poată zbura. Când le-am văzut cum arătau,ca o oaste înfrântă, mi-a venit să plâng de milă şi le-am iertat pentru necazurile pricinuite.
Dar venea abecedarul cu O+I=OI şi am trecut chiar la oi, vara următoare.
De ex., la povestea cu gâştele anunţam descoperirea epocală, făcută spre toamnă, când urma să primesc patalamaua de absolvire a cursului premergător abecedarului.
Numai că…
A dat nebunia-n gâşte! Pe bune.
Pe cer, se înfigeau agresiv nişte lănci cârâitoare, adevărat cap-compas către sudul fascinant; plecau gâştele sălbatice. Ţipetele lor făceau să vibreze aerul, producând infiorarea cârdului meu paşnic: Cele bătrâne găgăiau a răspuns,ţinteau cerul,cu lăsarea capului când pe-o parte,când pe alta şi dădeau semnale secrete.Nu mă prea supăra comportamentul lor, pentru că îmi impusesem Pax Magna şi ceream respectarea ei.
Dar orătăniile mele ştiau altceva. Au prins să încerce a zbor! Mă stricam de râs cum îşi repezeau aripile se ridicau câteva palme în aer şi cădeau caraghios, ca bolovanii. Numai că progresau văzând cu ochii.Am ajuns să fug după ele,să nu le pierd.
Într-o zi s-a produs catastrofa: la început s-au strâns ciopor, una-n alta, cu ciocurile jos, clămpănind a întrebare-răspuns. Apoi şi-au ridicat aripile agresiv, au vâslit aerul, au rupt-o la fugă, decolând toate, deodată, spre sud. Nu mai cădeau, nu se mai împrăştiau, ci o ţineau una.
Am încremenit. Nici măcar nu schiţasem vreun început de fugă. Erau deja departe, aşa ca am venit la mama, gâlgâindu-i păţania în plâns.
Nu m-a bătut, nu m-a certat, ci a luat-o repejor după gâştele care se mai zăreau ca o pată în zare. Eu după ea, cu ciudă răzbunatoare împotriva mişelelor .
Aşa am ajus în satul vecin , unde gâştele mele erau oprite care prin pomi,care pe case,prin curţi. A durat o vreme până când se aflau toate cetluite cu legături zdravene, ca haiducii lui Coroi, prinşi de poteră. Le-am adus cu o caruţă, acasă. Mama le-a luat , pe rand, şi le-a tăiat nişte pene mari, “vânturile”, ca să nu mai poată zbura. Când le-am văzut cum arătau,ca o oaste înfrântă, mi-a venit să plâng de milă şi le-am iertat pentru necazurile pricinuite.
Dar venea abecedarul cu O+I=OI şi am trecut chiar la oi, vara următoare.
miercuri, 2 noiembrie 2011
TREI IEZI
Trei, Doamne ! Si toţi trei sunt bărbaţi: doi, gemeni , de cinci ani şi voinicosul şef de trib, de aproape şapte.
Mama este educatoare, într-un sat apropiat târgului,cu postul în piuneze, din cauza micşorării drastice a efectivului de preşcolari. Aşa că s-a pus pe refăcut efectivul cu forţe proprii . Dumnezeu i-a dat un deget de ajutor,adică două-gemeni. Zilnic, îi încarcă in Dacia veche şi-şi înşira cei trei ieduţi la măsuţele grădiniţei din sat, unde i-a înscris triumfătoare în catalog.
Curios este comportamentul gemenilor. Mereu se hârjonesc cu şeful. Dar, curios, niciodată nu-l încolţesc împreună. Când începe unul,celălalt geamăn,anunţă : “eu mă abţin” ( de la ceartă,bătaie sau ce mai e).
Mai ieri, la mare tărăboi, şoferiţa le striga că o deranjează să ia o curbă periculosă .
Cel mare: se poate răsturna maşina! Primul geamăn: şi murim! Al doilea geamăn,impasibil: eu mă abţin de la moarte!
-Aşijderea, adaug eu galanton!
Mama este educatoare, într-un sat apropiat târgului,cu postul în piuneze, din cauza micşorării drastice a efectivului de preşcolari. Aşa că s-a pus pe refăcut efectivul cu forţe proprii . Dumnezeu i-a dat un deget de ajutor,adică două-gemeni. Zilnic, îi încarcă in Dacia veche şi-şi înşira cei trei ieduţi la măsuţele grădiniţei din sat, unde i-a înscris triumfătoare în catalog.
Curios este comportamentul gemenilor. Mereu se hârjonesc cu şeful. Dar, curios, niciodată nu-l încolţesc împreună. Când începe unul,celălalt geamăn,anunţă : “eu mă abţin” ( de la ceartă,bătaie sau ce mai e).
Mai ieri, la mare tărăboi, şoferiţa le striga că o deranjează să ia o curbă periculosă .
Cel mare: se poate răsturna maşina! Primul geamăn: şi murim! Al doilea geamăn,impasibil: eu mă abţin de la moarte!
-Aşijderea, adaug eu galanton!
duminică, 23 octombrie 2011
INAINTE DE ABECEDAR
Am dat în mintea copiilor. Doamne , ce bine e! Intrând în rezonanţă cu ei, am ciupit câteva nestemate.
1.
Măriuca este şcolăriţă. În casa I. Ghinionul ei. Când stă în picioare, în bancă, se vede de la bărbie în sus. Are un lan de in înflorit sub pleoape,cu care te topeşte când te învăluie a mirare. Că se miră de tot ce-i iese în drum. Îşi împleteşte clopoţelul vocii cu clinchetul neauzit al celor doi zulufi care se leagănă peste urechi. Dacă este întrebată, se ridică pe vârfuri, să se impună, ridică o pălmuţă să-şi şteargă nasul, nu ştiu care, că nu se distinge şi răspunde. Atât despre ea. Nu-i suficient s-o adoraţi? !
Numai că,timpul lecţiei este pentru ea un veac întreg.
Învăţătoarea simte că-i scapă clasa din mână şi are metode validate de a readuce atenţia la cote productive. Pe prim loc- povestea.
- Copii, să ascultăm o poveste!
- Poveste? Îngaimă Măriuca; îşi lipeşte obrăjorul de bancă şi adoarme dusă.
Suferă de sindromul poveştii-somnifer, pe care l-a dobândit la grădiniţă.Când se trezeşte cu “frumuseţea refăcută”, Doamna o întreabă ce lecţie urmează. Ghemuleţul se încruntă a seriozitate, priveşte orarul desenat pe fiecare bancă şi raspunde rar, cu gravitate:
- Avem Doamne-Doamne!
2. La religie, vine Părintele,în locul sotiei sale,titulara de drept a orei. Un haiduc de popă,cu o burtă asortată meseriei. Se aşează pe scaunul de la catedră şi începe convertirea.Numai că Michiduţă îşi cheamă oştirea lui de drăcuşori la alte mai plăcute trebi. Bietul părintele îşi vede turma de mieluţi răvăşită de Satana şi are o revelaţie salvatoare.
Strigă baritonal : “Mă!” Copiii- ţintă la el. Se scoală de pe scaun, îşi ridica burtoiul cu amândouă mâinile pe catedră şi glăsuieşte:
-La clasa cealaltă am mâncat un copil obraznic.Acum mi-i iar foame. Am loc aici (şi-şi ridică burta) pentru încă doi obraznici! Clasa încremeneşte.
Măriuca ţâşneşte ca o mingiuţă din bancă,iese pe uşă şi ajunge în cancelarie; se ghemuie in braţele învăţătoarei, plânge cu sughiţuri moi , până adoarme cu Doamne-Doamne.
3.Alec e curiosul clasei. Învătatoarea îl stimulează,mereu, să întrebe, daca are ceva neclar. De altfel, copilul citeşte curent la calculator, despre orice.
Ieri l-a gasit doamna agitat şi încurcat.
- Alec, întreabă-mă !
- Doamna, am întrebat-o ieri pe mama ce- i SEX CU STRES .Mi-a dat o palmă si m-a trimis la tata, să-mi mai dea una. Tata nu mi-a tras palma şi a zis că să vă întreb pe dv.
Invăţătoarea,după o scurtă prăbuşire,chiar neştiind răspunsul, îngaimă:
-Păi, să-l mai faci o dată.
-Da ? Şi eu mă gândeam la fel. Şi se integrează, imediat în lecţie.
Alec nu-i Bulă, din bancuri. E un copil cu inteligenţa peste medie şi mereu cu întrebări.
1.
Măriuca este şcolăriţă. În casa I. Ghinionul ei. Când stă în picioare, în bancă, se vede de la bărbie în sus. Are un lan de in înflorit sub pleoape,cu care te topeşte când te învăluie a mirare. Că se miră de tot ce-i iese în drum. Îşi împleteşte clopoţelul vocii cu clinchetul neauzit al celor doi zulufi care se leagănă peste urechi. Dacă este întrebată, se ridică pe vârfuri, să se impună, ridică o pălmuţă să-şi şteargă nasul, nu ştiu care, că nu se distinge şi răspunde. Atât despre ea. Nu-i suficient s-o adoraţi? !
Numai că,timpul lecţiei este pentru ea un veac întreg.
Învăţătoarea simte că-i scapă clasa din mână şi are metode validate de a readuce atenţia la cote productive. Pe prim loc- povestea.
- Copii, să ascultăm o poveste!
- Poveste? Îngaimă Măriuca; îşi lipeşte obrăjorul de bancă şi adoarme dusă.
Suferă de sindromul poveştii-somnifer, pe care l-a dobândit la grădiniţă.Când se trezeşte cu “frumuseţea refăcută”, Doamna o întreabă ce lecţie urmează. Ghemuleţul se încruntă a seriozitate, priveşte orarul desenat pe fiecare bancă şi raspunde rar, cu gravitate:
- Avem Doamne-Doamne!
2. La religie, vine Părintele,în locul sotiei sale,titulara de drept a orei. Un haiduc de popă,cu o burtă asortată meseriei. Se aşează pe scaunul de la catedră şi începe convertirea.Numai că Michiduţă îşi cheamă oştirea lui de drăcuşori la alte mai plăcute trebi. Bietul părintele îşi vede turma de mieluţi răvăşită de Satana şi are o revelaţie salvatoare.
Strigă baritonal : “Mă!” Copiii- ţintă la el. Se scoală de pe scaun, îşi ridica burtoiul cu amândouă mâinile pe catedră şi glăsuieşte:
-La clasa cealaltă am mâncat un copil obraznic.Acum mi-i iar foame. Am loc aici (şi-şi ridică burta) pentru încă doi obraznici! Clasa încremeneşte.
Măriuca ţâşneşte ca o mingiuţă din bancă,iese pe uşă şi ajunge în cancelarie; se ghemuie in braţele învăţătoarei, plânge cu sughiţuri moi , până adoarme cu Doamne-Doamne.
3.Alec e curiosul clasei. Învătatoarea îl stimulează,mereu, să întrebe, daca are ceva neclar. De altfel, copilul citeşte curent la calculator, despre orice.
Ieri l-a gasit doamna agitat şi încurcat.
- Alec, întreabă-mă !
- Doamna, am întrebat-o ieri pe mama ce- i SEX CU STRES .Mi-a dat o palmă si m-a trimis la tata, să-mi mai dea una. Tata nu mi-a tras palma şi a zis că să vă întreb pe dv.
Invăţătoarea,după o scurtă prăbuşire,chiar neştiind răspunsul, îngaimă:
-Păi, să-l mai faci o dată.
-Da ? Şi eu mă gândeam la fel. Şi se integrează, imediat în lecţie.
Alec nu-i Bulă, din bancuri. E un copil cu inteligenţa peste medie şi mereu cu întrebări.
sâmbătă, 15 octombrie 2011
GÂSCANIADA LUI ION DE PE DRĂSLEUCA
Motto : Îmi cer scuze că Nică de pe Ozana s-a născut înaintea mea.Aşa că, de ciudă, eu renunţ la literatură!
În softul educativ al familiei mele,locul grădiniţei îl ţinea păscutul gâştelor. Nu primeam abecedarul fără diploma de gâscar.
Am primit toiegelul,semn de menire şi autoritate, intrând în pâinea dus-adusului cârdului si paza lui straşnică. Prima instrucţie am făcut-o cu gâscanii (sau gânsacii, cum vă place!).
Numai că …s-au repezit, ca nebunii la picioarele goale , lăsând inscripţii vinete pe pulpe.Nu se voiau conduşi de un nimenea ca mine şi erau gata să moară pentru autoritatea lor.
Plângeam de ciudă si de durere. Mă pregăteam, chiar, pentru dezertare.
Dar am avut o idee genială (au urmat mii şi mii!) .
Când se repezeau cu şerpii şuierători ai gâturilor spre mine, făceam si eu la fel, spre ei,îmi repezeam mâna stângă ,la mine cea voinicoasă, îl apucam pe cel mai agresiv de gât. Adăugam şi dreapta, de ajutor. Vai şi amar! Învârteam duşmanul, precum atleţii ciocanul şi-i loveam pe ceilalţi, pâna o luau la fugă.
În scurt timp am impus Mea Pax Magna; şi-trai neneacă!
Alternam la scăldat cu gâştele, având grijă să pun la adăpost cămeşoiul gros, de cânepă. L-am lăsat o dată pe iarbă si gâştele s-au răzbunat, găinăţându-l peste tot, de nu l-a mai scos mama din boli cu o putină plină de leşie din ciucălăi.
Aşa mi-a mers toată vara,din plin.
Nota: Dau în mintea lui Nică, or, eu pregătesc ceva, aici, cu rigoare ştiinţifică, : anunţarea solemnă a unei descoperiri epocale în psihologia animală şi umană ( ca şi cum ar fi diferite!).
În softul educativ al familiei mele,locul grădiniţei îl ţinea păscutul gâştelor. Nu primeam abecedarul fără diploma de gâscar.
Am primit toiegelul,semn de menire şi autoritate, intrând în pâinea dus-adusului cârdului si paza lui straşnică. Prima instrucţie am făcut-o cu gâscanii (sau gânsacii, cum vă place!).
Numai că …s-au repezit, ca nebunii la picioarele goale , lăsând inscripţii vinete pe pulpe.Nu se voiau conduşi de un nimenea ca mine şi erau gata să moară pentru autoritatea lor.
Plângeam de ciudă si de durere. Mă pregăteam, chiar, pentru dezertare.
Dar am avut o idee genială (au urmat mii şi mii!) .
Când se repezeau cu şerpii şuierători ai gâturilor spre mine, făceam si eu la fel, spre ei,îmi repezeam mâna stângă ,la mine cea voinicoasă, îl apucam pe cel mai agresiv de gât. Adăugam şi dreapta, de ajutor. Vai şi amar! Învârteam duşmanul, precum atleţii ciocanul şi-i loveam pe ceilalţi, pâna o luau la fugă.
În scurt timp am impus Mea Pax Magna; şi-trai neneacă!
Alternam la scăldat cu gâştele, având grijă să pun la adăpost cămeşoiul gros, de cânepă. L-am lăsat o dată pe iarbă si gâştele s-au răzbunat, găinăţându-l peste tot, de nu l-a mai scos mama din boli cu o putină plină de leşie din ciucălăi.
Aşa mi-a mers toată vara,din plin.
Nota: Dau în mintea lui Nică, or, eu pregătesc ceva, aici, cu rigoare ştiinţifică, : anunţarea solemnă a unei descoperiri epocale în psihologia animală şi umană ( ca şi cum ar fi diferite!).
duminică, 9 octombrie 2011
CU PLECĂCIUNE
M-am aflat in situatia ingrată să folosesc surse despre tema dragă mie, fără să precizez , cu rigoare, autorul. Aici s-au războit mai multe păreri.Am crezut de cuviinţă să accept ideea oralităţii sursei, ca în folclor. Cred că se cade să evaluăm dramele individuale din închisorile românesti drept un tot organic, o sferă din care nu poţi extrage un individ fără să deformezi întregul.
De aceea, mulţumesc tuturor celor care au trudit sa aştearnă gânduri şi imagini despre Mislea, pentru ca eu sa le folosesc .Tuturor, recunoştinţă. Multe nume îşi au locul în panteonul faptelor eroice naţionale şi, cu pietate ne apropiem de ele. Mi-au folosit azi, pentru evocarea figurii legendare a Mariei Antonescu şi a unei umile ţăranci,mama mea, Tasia Aniţei.
Cu plecăciune,tuturor!
De aceea, mulţumesc tuturor celor care au trudit sa aştearnă gânduri şi imagini despre Mislea, pentru ca eu sa le folosesc .Tuturor, recunoştinţă. Multe nume îşi au locul în panteonul faptelor eroice naţionale şi, cu pietate ne apropiem de ele. Mi-au folosit azi, pentru evocarea figurii legendare a Mariei Antonescu şi a unei umile ţăranci,mama mea, Tasia Aniţei.
Cu plecăciune,tuturor!
sâmbătă, 8 octombrie 2011
PRECIZARI SI PORTRET
As fi avut nevoie de o documentare riguroasa pe tema gulagului romanesc, numai ca lucrul e anevoios si obstructionat, chiar, de catre ocultă. E explicabil, daca ne gandim ca toata suprastructura politica si economica are continuitate organica,ombilicala cu regimul comunist,(nu si cu ideologia respectiva; cei mai inversunati sincer- sustinatori ai capitalismului salbatic, sunt fostii ideologi comunisti, convertiti rapid, prin avere, la dreptul de a-si apara “agoniseala” cu puşca.
Am avut acces la memorii ale unor detinute din inchisoarea Mislea, dar oprit in fata arhivelor de un tabu aparent inexplicabil. Memoriile sunt doar o parte, chiar mica, a universului concentraţionar In aceste pagini găsim lacrimi si suferintă ,foame si degradare fizica a detinutelor , dar nimic despre strategia,metodele si vinovatii ierarhici ai operatiei.
Totusi…
Operatia de documentare a căpătat reazim de autoritate intelectuala a unor martore nemijlocite avizate, devenind pentru mine background la relatarile despre viata unei ţărănci printre “feţele spălate” din inchisoare.
Dupa ce astern si randurile unei schite de portret –Maria Antonescu, ma intorc la povestirile mamei despre acest personaj tragic.
Maria Antonescu
S-a nascut intr-o familie de militari, in Calafat, la 3 noiembrie, 1892. Dupa moartea primului soţ,cu care are un baiat cu handicap grav locomotor (dupa poliomelita) , se recasatoreşte, la Paris, cu un om de afaceri. Divorţeaza, iar in1927 devine sotia viitorului mareşal si “conducator”, Ion Antonescu. Regele Carol al II-lea vede in incoruptibilul militar un pericol pentru relaţia lui imorală cu frumoasa evreică, Elena Lupescu si pune la cale inscenarea unui ridicol proces de bigamie impotriva lui Antonescu . Doamna Maria va avea de suportat atat ura amantei regale, cât si pe cea a reginei Elena, care presimtea un pericol pentru imaturul viitor rege –Mihai, din partea Mareşalului.
In timpul razboiului, Maria Antonescu isi pune toata energia in ajutorarea familiilor soldaţilor cazuţi la datorie. Este sprijinită de sotia marelui poet O. Goga, in conducerea Consiliului de Patronaj, institutie de binefacere pentru soldatii raniti si pentru orfanii de razboi.
Dupa reusita complotului, girat de Mihai, in1944, pentru arestarea Mareşalului, cade victima si Maria.Soţii ajung separat la Moscova, unde rămân inchisi doi ani, ca apoi, printr-un proces regizat la Kremlin, Maresalul sa fie adus în ţară şi condamnat la moarte. Maria il va reîntâlni, pentru cateva ultime minute, inaintea executiei Conducătorului, la Jilava.
Si doamna Maria, Maresal Antonescu va suporta condamnari pentru “crime economice” imaginare. Intre 1950 si 1955 va fi detinuta la Mislea. Dupa eliberarea din 1955 va avea domiciliu fortat in Bărăgan. Moare la 18 octombrie, 1964.
Am avut acces la memorii ale unor detinute din inchisoarea Mislea, dar oprit in fata arhivelor de un tabu aparent inexplicabil. Memoriile sunt doar o parte, chiar mica, a universului concentraţionar In aceste pagini găsim lacrimi si suferintă ,foame si degradare fizica a detinutelor , dar nimic despre strategia,metodele si vinovatii ierarhici ai operatiei.
Totusi…
Operatia de documentare a căpătat reazim de autoritate intelectuala a unor martore nemijlocite avizate, devenind pentru mine background la relatarile despre viata unei ţărănci printre “feţele spălate” din inchisoare.
Dupa ce astern si randurile unei schite de portret –Maria Antonescu, ma intorc la povestirile mamei despre acest personaj tragic.
Maria Antonescu
S-a nascut intr-o familie de militari, in Calafat, la 3 noiembrie, 1892. Dupa moartea primului soţ,cu care are un baiat cu handicap grav locomotor (dupa poliomelita) , se recasatoreşte, la Paris, cu un om de afaceri. Divorţeaza, iar in1927 devine sotia viitorului mareşal si “conducator”, Ion Antonescu. Regele Carol al II-lea vede in incoruptibilul militar un pericol pentru relaţia lui imorală cu frumoasa evreică, Elena Lupescu si pune la cale inscenarea unui ridicol proces de bigamie impotriva lui Antonescu . Doamna Maria va avea de suportat atat ura amantei regale, cât si pe cea a reginei Elena, care presimtea un pericol pentru imaturul viitor rege –Mihai, din partea Mareşalului.
In timpul razboiului, Maria Antonescu isi pune toata energia in ajutorarea familiilor soldaţilor cazuţi la datorie. Este sprijinită de sotia marelui poet O. Goga, in conducerea Consiliului de Patronaj, institutie de binefacere pentru soldatii raniti si pentru orfanii de razboi.
Dupa reusita complotului, girat de Mihai, in1944, pentru arestarea Mareşalului, cade victima si Maria.Soţii ajung separat la Moscova, unde rămân inchisi doi ani, ca apoi, printr-un proces regizat la Kremlin, Maresalul sa fie adus în ţară şi condamnat la moarte. Maria il va reîntâlni, pentru cateva ultime minute, inaintea executiei Conducătorului, la Jilava.
Si doamna Maria, Maresal Antonescu va suporta condamnari pentru “crime economice” imaginare. Intre 1950 si 1955 va fi detinuta la Mislea. Dupa eliberarea din 1955 va avea domiciliu fortat in Bărăgan. Moare la 18 octombrie, 1964.
joi, 6 octombrie 2011
CATEVA IMAGINI CUTREMURATOARE PENTRU MINE
Poarta de intrare, vazuta din afara
marți, 4 octombrie 2011
DIRI
La intrarea în închisoare, fiecare deţinută era prelută în prezenţa directoarei. Mama a cunoscut-o doar pe Diri, perfect descrisă de o tânără studentă de la Cluj.
...directoarea ni s-a înfăţişat ca prototip al teroristei bolşevice şi ne-a înfiorat. Aveam în faţa noastră o femeie căpitan, luptătoare din ilegalitate, care ne vorbea cu voce dură, aproape bărbătească. Cuvintele biciuitoare erau impregnate de zeflemeaua, copios stimulată de şiragurile de covrigi din mâinile noastre.
Era bondoacă, îndesată, lipsită de orice farmec feminin, la prima vedere părea chiar urâtă. Purta părul prins pe ceafă într-un coc din care cădeau şuviţe rebele. În special bucla căzută pe frunte îi dădea un aer de permanentă răzvrătire. Avea ochi negri foarte expresivi, o privire directă, sfredelitoare, plină de cinism şi sarcasm dar scăpărând de inteligenţă. Îi plăcea să poarte în păr sau la reverul hainei o floare imensă, roşie, care varia după sezon. Preferate erau daliile.
Elena Tudor, fiică de sculptor, licenţiată în filosofie, era pe lângă director de închisoare, căpitan în M.A.I. şi deputat în Marea Adunare Naţională. Era cultivată, fărăîndoială, avea predilecţie pentru lucruri frumoase, rafinate dar nu ştiu din ce spirit de frondă folosea cu voluptate expresii vulgare şi se purta în cea mai autentică manieră proletară. Atunci când nu purta uniforma se îmbrăca într-un fel care-i menţinea alura cazonă. Iarna purta un cojoc lung care te făcea să te gândeşti cu groază la Siberia şi să mulţumeşti lui Dumnezeu că cel puţin te aflai în ţară şi nu acolo.
Avea o voce joasă şi puternică pe care o folosea teatral atunci când avea chef să ne beştelească cum îi venea la gură: "neam, de traistă", "a doua coajă de la mămăligă", "protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă" şi multe alte epitete pitoreşti erau greu înghiţite de persoane cu educaţie aleasă. Afişa un dispreţ făţiş pentru informatoare, îi plăceau curajul şi spontaneitatea, dar uneori o ţinută perpendiculară i se părea impertinenţă şi atunci pocnea cu sete cu mâna ei lipsită de fineţe, care exprima patimă şi violenţă. Cu toată duritatea ei afişată, cu tot cinismul usturător, cu toate urletele ce treceau dincolo de garduri, cu toate palmele împărţite din când în când, în scurt timp Diri nu mai reuşea să ne păcălească. Deţinutele de drept comun o botezaseră Diri - neni. Noi n-am înţeles de ce această poreclă maghiarizată şi i-am spus simplu, Diri.
Într-un târziu aproape toată temniţa a înţeles că toate demonstraţiile lui Diri nu porneau din nevoia vulgară de a se îmbăta cu puterea ce o avea asupra destinelor noastre şi nici (în impulsul meschin de a se amuza cu un joc al terorii pentru care nu avea de dat socoteală nimănui, ci pentru a-şi masca decepţia cruntă şi amară faţă de felul în care se realiza un ideal în care crezuse şi pentru care luptase cu entuziasm şi bună credinţă. Pe acest fond de decepţie profundă Diri a venit în contact cu caractere puternice, cu valori morale de înaltă spiritualitate, victime care îşi surclasau schingiuitorii cu o nobilă generozitate. Cu inteligenţa ei pătrunzătoare nu i-a fost greu să facă paralele, să tragă concluzii. Diri a fost fără ăndoială un caz unic în peisajul nomenclaturii comuniste.
Nu-mi mai amintesc exact ce ne-a spus. Îmi amintesc întrebarea rostită retoric: "ce caută tineretul universitar într-o cauză definitiv pierdută? În lumea cea nouă, cea mai bună şi cea mai dreaptă, tinerii trebuie să se alinieze marşului triumfal spre gloria societăţii comuniste şi nicidecum agenturilor retrograde care nu mai au nici o şansă." Şi aşa mai departe...
În sfârşit şi-a dat seama că suntem atât de ostenite încât cuvintele ei nu mai ajungeau la înţelegerea noastră şi s-a potolit. Ne-a scutit de carantină, I-a chemat pe primul gardian şi i-a dat dispoziţie să ne introducă în secţia "reţinutelor". Primul gardian Agapie şi soţia sa Aurica ne-au luat deci în primire. Trecând pe sub clopotniţă, prin poarta masivă, am intrat în prima curte a închisorii. Aici se aflau magazia de alimente, bucătăria, baia cu duşuri, spălătoria cu troci din beton, dispensarul medical şi faimosul izolator, pe care, cu adevărat, aveam să mă conving mai târziu, curgea apă.
Izolatorul putea cu adevărat să-ţi trezească coşmaruri numai la vederea lui.
Nota 1.Mama mi-povestit ca a luat o palma de la Diri.Motivul- a izbucnit în râs, când a văzut-o cu o floare roşie,"cât o baligă",în corset,la o inspecţie.
Nota 2.Apoi s-a putat frumos cu ţaranca.Numai că o ameninţa cu unguroaicele, dacă nu are grijă să nu moară Antoneasca.Şi mama tremura şi avea grijă!
...directoarea ni s-a înfăţişat ca prototip al teroristei bolşevice şi ne-a înfiorat. Aveam în faţa noastră o femeie căpitan, luptătoare din ilegalitate, care ne vorbea cu voce dură, aproape bărbătească. Cuvintele biciuitoare erau impregnate de zeflemeaua, copios stimulată de şiragurile de covrigi din mâinile noastre.
Era bondoacă, îndesată, lipsită de orice farmec feminin, la prima vedere părea chiar urâtă. Purta părul prins pe ceafă într-un coc din care cădeau şuviţe rebele. În special bucla căzută pe frunte îi dădea un aer de permanentă răzvrătire. Avea ochi negri foarte expresivi, o privire directă, sfredelitoare, plină de cinism şi sarcasm dar scăpărând de inteligenţă. Îi plăcea să poarte în păr sau la reverul hainei o floare imensă, roşie, care varia după sezon. Preferate erau daliile.
Elena Tudor, fiică de sculptor, licenţiată în filosofie, era pe lângă director de închisoare, căpitan în M.A.I. şi deputat în Marea Adunare Naţională. Era cultivată, fărăîndoială, avea predilecţie pentru lucruri frumoase, rafinate dar nu ştiu din ce spirit de frondă folosea cu voluptate expresii vulgare şi se purta în cea mai autentică manieră proletară. Atunci când nu purta uniforma se îmbrăca într-un fel care-i menţinea alura cazonă. Iarna purta un cojoc lung care te făcea să te gândeşti cu groază la Siberia şi să mulţumeşti lui Dumnezeu că cel puţin te aflai în ţară şi nu acolo.
Avea o voce joasă şi puternică pe care o folosea teatral atunci când avea chef să ne beştelească cum îi venea la gură: "neam, de traistă", "a doua coajă de la mămăligă", "protoplasme ce întindeţi pseudopode după mămăligă" şi multe alte epitete pitoreşti erau greu înghiţite de persoane cu educaţie aleasă. Afişa un dispreţ făţiş pentru informatoare, îi plăceau curajul şi spontaneitatea, dar uneori o ţinută perpendiculară i se părea impertinenţă şi atunci pocnea cu sete cu mâna ei lipsită de fineţe, care exprima patimă şi violenţă. Cu toată duritatea ei afişată, cu tot cinismul usturător, cu toate urletele ce treceau dincolo de garduri, cu toate palmele împărţite din când în când, în scurt timp Diri nu mai reuşea să ne păcălească. Deţinutele de drept comun o botezaseră Diri - neni. Noi n-am înţeles de ce această poreclă maghiarizată şi i-am spus simplu, Diri.
Într-un târziu aproape toată temniţa a înţeles că toate demonstraţiile lui Diri nu porneau din nevoia vulgară de a se îmbăta cu puterea ce o avea asupra destinelor noastre şi nici (în impulsul meschin de a se amuza cu un joc al terorii pentru care nu avea de dat socoteală nimănui, ci pentru a-şi masca decepţia cruntă şi amară faţă de felul în care se realiza un ideal în care crezuse şi pentru care luptase cu entuziasm şi bună credinţă. Pe acest fond de decepţie profundă Diri a venit în contact cu caractere puternice, cu valori morale de înaltă spiritualitate, victime care îşi surclasau schingiuitorii cu o nobilă generozitate. Cu inteligenţa ei pătrunzătoare nu i-a fost greu să facă paralele, să tragă concluzii. Diri a fost fără ăndoială un caz unic în peisajul nomenclaturii comuniste.
Nu-mi mai amintesc exact ce ne-a spus. Îmi amintesc întrebarea rostită retoric: "ce caută tineretul universitar într-o cauză definitiv pierdută? În lumea cea nouă, cea mai bună şi cea mai dreaptă, tinerii trebuie să se alinieze marşului triumfal spre gloria societăţii comuniste şi nicidecum agenturilor retrograde care nu mai au nici o şansă." Şi aşa mai departe...
În sfârşit şi-a dat seama că suntem atât de ostenite încât cuvintele ei nu mai ajungeau la înţelegerea noastră şi s-a potolit. Ne-a scutit de carantină, I-a chemat pe primul gardian şi i-a dat dispoziţie să ne introducă în secţia "reţinutelor". Primul gardian Agapie şi soţia sa Aurica ne-au luat deci în primire. Trecând pe sub clopotniţă, prin poarta masivă, am intrat în prima curte a închisorii. Aici se aflau magazia de alimente, bucătăria, baia cu duşuri, spălătoria cu troci din beton, dispensarul medical şi faimosul izolator, pe care, cu adevărat, aveam să mă conving mai târziu, curgea apă.
Izolatorul putea cu adevărat să-ţi trezească coşmaruri numai la vederea lui.
Nota 1.Mama mi-povestit ca a luat o palma de la Diri.Motivul- a izbucnit în râs, când a văzut-o cu o floare roşie,"cât o baligă",în corset,la o inspecţie.
Nota 2.Apoi s-a putat frumos cu ţaranca.Numai că o ameninţa cu unguroaicele, dacă nu are grijă să nu moară Antoneasca.Şi mama tremura şi avea grijă!
Mozaic II
Penitenciarul avea 17 camere mari pentru deţinute, în care puteau fi internate, în total, 527 de persoane (conform standardului MAI, potrivit căruia un deţinut avea nevoie de 5 mc). Adiacent era izolatorul, “format din patru celule de un metru lăţime şi doi metri lungime, cu nişte uşi metalice închise cu zăvoare imense la partea superioară. Păreau nişte cavouri. Toate se deschideau într-un culoar strâmt; atât celulele, cât şi culoarul aveau geamuri înguste sus de tot, zăbrelite cu zăbrele dese. La capătul culoarului se afla carcera, un fel de dulap metalic atât de strâmt, încât erai obligat să stai în picioare.” (Aspasia Oţel-Petrescu) . La izolator, “primeai la două zile, pâine şi apă”. Camerele, cu excepţia izolatorului şi a carcerei, erau dotate cu sobe de tablă, care însă nu ofereau căldură în timpul iernii. Deţinutele aveau dreptul la duş o dată pe săptămână, cel mult 10 minute, timp în care trebuiau sa îşi spele şi lenjeria
În dreapta se afla dormitorul mobilat cu paturi din metal aşezate pe trei etaje. Era destul de complicat pentru fetele de talie mică sau pentru persoanele în vârstă să urce până sus, păşind pe capetele paturilor ca pe o scară. Pe parcurs n-au lipsit nici accidentele. Mica (se numea de fapt Silvia, dar era micuţă) şi-a rupt coastele căzând la coborâre, iar pe Veronica am găsit-o într-o noapte agăţată între două paturi, imobilizată de o cumplită criză renală. Noroc că, fiind micuţă şi slabă, deci uşoară, am putut să o cobor în braţe ca pe un copil. În ce mă priveşte preferam să stau la ultimul etaj deoarece nu aveam tavan format din patul de deasupra. Dezavantajul urcatului şi coborâtului era dublat de faptul că sus se aduna un aer greu, încărcat de vapori, mai ales vara, iar lumina becului permanent aprins era atât de aproape şi de puternică încât o percepeam chiar dacă puneam peste ochi o basma sau un prosop.
Paturile cazone aveau un fel de plasă foarte rară formată din benzi de tablă, care, prin multă întrebuinţare, se lăsau sub greutatea corpului. Aveam, de rău de bine, saltelele umplute cu paie mai mult sau mai mult tocate, după cum ne era norocul şi o perinuţă umplută şi ea cu paie sau cu tărâţe de paie. La început, când încă mai persistau urmele închisorii burgheze, fiecare pat avea un cearceaf din pânză populară, o feţă de perină şi o pătură cazonă, reformată de la armată, unele puternic impregnate cu miros de grajd. Pătura, de cele mai multe ori uzată, cu aspect de strecurătoare, era total insuficientă pe timp rece. Cu timpul ne-am învăţat să scoatemcearceaful de pe pat şi să aşternem sub noi un prosop. Aşezam între cearceaf şi pătură toate zdrenţele cu care ne îmbrăcam formând astfel un înveliş mai consistent. La frigul care ne pătrundea în oase fiecare "foiţă de ceapă" conta. De fapt ne număram anii de detenţie în ierni deşi şi verile aveau cortegiul lor de suplicii, mai ales când erau toride. Dar odată ce iarna trecea, anul se considera depăşit, atât de cumplită era teroarea frigului.
Intrarea şi ieşirea din dormitor se făcea cu un ceremonial, în prezenţa primului gardian. Cu timpul s-a transformat într-un adevărat ritual.
În dreapta se afla dormitorul mobilat cu paturi din metal aşezate pe trei etaje. Era destul de complicat pentru fetele de talie mică sau pentru persoanele în vârstă să urce până sus, păşind pe capetele paturilor ca pe o scară. Pe parcurs n-au lipsit nici accidentele. Mica (se numea de fapt Silvia, dar era micuţă) şi-a rupt coastele căzând la coborâre, iar pe Veronica am găsit-o într-o noapte agăţată între două paturi, imobilizată de o cumplită criză renală. Noroc că, fiind micuţă şi slabă, deci uşoară, am putut să o cobor în braţe ca pe un copil. În ce mă priveşte preferam să stau la ultimul etaj deoarece nu aveam tavan format din patul de deasupra. Dezavantajul urcatului şi coborâtului era dublat de faptul că sus se aduna un aer greu, încărcat de vapori, mai ales vara, iar lumina becului permanent aprins era atât de aproape şi de puternică încât o percepeam chiar dacă puneam peste ochi o basma sau un prosop.
Paturile cazone aveau un fel de plasă foarte rară formată din benzi de tablă, care, prin multă întrebuinţare, se lăsau sub greutatea corpului. Aveam, de rău de bine, saltelele umplute cu paie mai mult sau mai mult tocate, după cum ne era norocul şi o perinuţă umplută şi ea cu paie sau cu tărâţe de paie. La început, când încă mai persistau urmele închisorii burgheze, fiecare pat avea un cearceaf din pânză populară, o feţă de perină şi o pătură cazonă, reformată de la armată, unele puternic impregnate cu miros de grajd. Pătura, de cele mai multe ori uzată, cu aspect de strecurătoare, era total insuficientă pe timp rece. Cu timpul ne-am învăţat să scoatemcearceaful de pe pat şi să aşternem sub noi un prosop. Aşezam între cearceaf şi pătură toate zdrenţele cu care ne îmbrăcam formând astfel un înveliş mai consistent. La frigul care ne pătrundea în oase fiecare "foiţă de ceapă" conta. De fapt ne număram anii de detenţie în ierni deşi şi verile aveau cortegiul lor de suplicii, mai ales când erau toride. Dar odată ce iarna trecea, anul se considera depăşit, atât de cumplită era teroarea frigului.
Intrarea şi ieşirea din dormitor se făcea cu un ceremonial, în prezenţa primului gardian. Cu timpul s-a transformat într-un adevărat ritual.
ÎNCHISOAREA MISLEA- mozaic din amintirile deţinutelor şcolite
Pentru că n-am decât vagi imagini,frânturi din convorbirile cu mama despre inchisoare, am căutat amănunte în evocările unor foste deţinute,înalt şcolite, şi chiar talentate,din care decupez,cu respect,bucăţi colorate pentru mozaicul imginar al închisorii.La urmă, voi posta şi date reţinute din spusele mamei.
La capătul aleii se deschidea o poartă masivă peste care se arcuia dominatoare turla clopotniţei. Închisoareaapărea ca un masiv patrulater înconjurat de ziduri străvechi de mănăstire, înalte, sprijinite pe contraforturi puternice. În afara incintei propriu - zise sprijinite de zidurile masive, în dreapta porţii se aflau clădirile administraţiei. Spre stânga, o clădire cu etaj, discret străjuită de arbori, era destinată direcţiunii. Pe partea dreaptă a patrulaterului, tot în afara incintei, se afla carantina. Aici erau ţinute timp de două săptămâni loturile de deţinute care veneau de pe tot cuprinsul ţării. De aici se repartizau deţinutele la expirarea carantinei fie în secţiile de producţie, fie în secţiile închise. În faţa carantinei se afla magazia cu materiale pentru secţiile de producţie. Dinfaţa clădirilor de administraţie, perpendicular pe aleea cu plopi, se deschidea o altă alee care ducea la clădirile corpului de gardă.
(Aspazia Oţel Petrescu - Strigat-am către Tine, Doamne)
Pe latura din faţa bisericii se aflau dormitoarele. O parte erau vechile chilii mănăstireşti, o parte erau clădiri noi refăcute după cutremur, toate pe două nivele, sprijinite pe vechile pivniţe mănăstireşti, solide încă, minunat boltite, bine întreţinute.
Pe latura stângă se afla o sală de mese folosită ca atare de deţinutele care lucrau la atelier. Erau mese mari de lemn cu bănci lungi şi un fel de cutii suprapuse în caredeţinutele care primeau pachete îşi ţineau alimentele. Este vorba la acest moment numai de deţinutele de drept comun, singurele care aveau dreptul să lucreze. N-am ştiut dacă această sală era vechea trapeză a mănăstirii sau era o construcţie mai nouă. Tot pe această latură se aflau şi WC -urile turceşti, construite sub Diri, un obiectiv foarte salutar pentru întemniţate.
Pe latura din dreapta se afla o clădire cu un singur nivel format din două încăperi, unde stăteau deţinutele inapte de muncă. În spatele bisericii se afla un alt zid înalt şi gros care despărţea această curte de curtea atelierelor. Între biserică şi sala de mese se afla poarta prin care se intra la ateliere. Am trecut şi prin această poartă şi am traversat curtea atelierelor, unde deţinutele de drept comun torceau şi vopseau lână, torceau cânepă şi in şi ţeseau pânză ţărănească şi covoare persane şi olteneşti.
Un gard din scânduri despărţea curtea atelierelor de secţiile destinate "politicelor". Erau trei secţii despărţite între ele prin garduri înalte şi groase. În secţia I - a se aflau deţinutele politice condamnate drept criminale de război, secţia a II - a era destinată deţinutelor ce urmau să vină nou condamnate şi secţiile a III - a şi a IV - a, care acum formau o singură secţie, cea a deţinutelor la dispoziţia securităţii. Aici se aflau loturi de femei cu ancheta terminată şi aduse în aşteptarea proceselor ce urmau să se ţină, sau arestate, dar cu situaţia neclarificată încă. Mai târziu am aflat că în secţia I-a deţinutele stăteau numai în cursul zilei, iar noaptea dormeau în corpul vechi al clădirii. Tot în corpul vechi, pe colţ, afla şi o secţie secretă unde era şi Maria mareşal Antonescu şi Sanda Pop, tânără studentă condamnată la moarte într-un proces cu rezistenţa din munţi (lotul Dabija, ţin bine minte). Fiind micuţă şi slăbuţă, Sanda se îmbrăca asemeni unui băieţel de 10 - 12 ani şi în felul acesta a trecut de nenumărate ori, fără probleme, peste cordoanele securiştilor, făcând legătura între rezistenţă şi familii.
Corpul nostru se sprijinea pe zidul exterior, puternic fortificat şi se compunea din patru încăperi. În mijloc era un mic hol din care se intra în trei încăperi. În fund era oîncăpere foarte mică, fără nici un geam, posibil să fi fost camera neagră de pedeapsă, dar acum nu avea nici o întrebuinţare, în dreapta era o cameră destul de mare, era şi sufragerie şi camera în care se stătea ziua. Avea mese şi laviţe de lemn şi un hârdău pentru apa de băut. Avea duşumele din scândură, toate străluceau de curăţeniedeoarece săptămânal erau frecate cu leşie din paie.
La capătul aleii se deschidea o poartă masivă peste care se arcuia dominatoare turla clopotniţei. Închisoareaapărea ca un masiv patrulater înconjurat de ziduri străvechi de mănăstire, înalte, sprijinite pe contraforturi puternice. În afara incintei propriu - zise sprijinite de zidurile masive, în dreapta porţii se aflau clădirile administraţiei. Spre stânga, o clădire cu etaj, discret străjuită de arbori, era destinată direcţiunii. Pe partea dreaptă a patrulaterului, tot în afara incintei, se afla carantina. Aici erau ţinute timp de două săptămâni loturile de deţinute care veneau de pe tot cuprinsul ţării. De aici se repartizau deţinutele la expirarea carantinei fie în secţiile de producţie, fie în secţiile închise. În faţa carantinei se afla magazia cu materiale pentru secţiile de producţie. Dinfaţa clădirilor de administraţie, perpendicular pe aleea cu plopi, se deschidea o altă alee care ducea la clădirile corpului de gardă.
(Aspazia Oţel Petrescu - Strigat-am către Tine, Doamne)
Pe latura din faţa bisericii se aflau dormitoarele. O parte erau vechile chilii mănăstireşti, o parte erau clădiri noi refăcute după cutremur, toate pe două nivele, sprijinite pe vechile pivniţe mănăstireşti, solide încă, minunat boltite, bine întreţinute.
Pe latura stângă se afla o sală de mese folosită ca atare de deţinutele care lucrau la atelier. Erau mese mari de lemn cu bănci lungi şi un fel de cutii suprapuse în caredeţinutele care primeau pachete îşi ţineau alimentele. Este vorba la acest moment numai de deţinutele de drept comun, singurele care aveau dreptul să lucreze. N-am ştiut dacă această sală era vechea trapeză a mănăstirii sau era o construcţie mai nouă. Tot pe această latură se aflau şi WC -urile turceşti, construite sub Diri, un obiectiv foarte salutar pentru întemniţate.
Pe latura din dreapta se afla o clădire cu un singur nivel format din două încăperi, unde stăteau deţinutele inapte de muncă. În spatele bisericii se afla un alt zid înalt şi gros care despărţea această curte de curtea atelierelor. Între biserică şi sala de mese se afla poarta prin care se intra la ateliere. Am trecut şi prin această poartă şi am traversat curtea atelierelor, unde deţinutele de drept comun torceau şi vopseau lână, torceau cânepă şi in şi ţeseau pânză ţărănească şi covoare persane şi olteneşti.
Un gard din scânduri despărţea curtea atelierelor de secţiile destinate "politicelor". Erau trei secţii despărţite între ele prin garduri înalte şi groase. În secţia I - a se aflau deţinutele politice condamnate drept criminale de război, secţia a II - a era destinată deţinutelor ce urmau să vină nou condamnate şi secţiile a III - a şi a IV - a, care acum formau o singură secţie, cea a deţinutelor la dispoziţia securităţii. Aici se aflau loturi de femei cu ancheta terminată şi aduse în aşteptarea proceselor ce urmau să se ţină, sau arestate, dar cu situaţia neclarificată încă. Mai târziu am aflat că în secţia I-a deţinutele stăteau numai în cursul zilei, iar noaptea dormeau în corpul vechi al clădirii. Tot în corpul vechi, pe colţ, afla şi o secţie secretă unde era şi Maria mareşal Antonescu şi Sanda Pop, tânără studentă condamnată la moarte într-un proces cu rezistenţa din munţi (lotul Dabija, ţin bine minte). Fiind micuţă şi slăbuţă, Sanda se îmbrăca asemeni unui băieţel de 10 - 12 ani şi în felul acesta a trecut de nenumărate ori, fără probleme, peste cordoanele securiştilor, făcând legătura între rezistenţă şi familii.
Corpul nostru se sprijinea pe zidul exterior, puternic fortificat şi se compunea din patru încăperi. În mijloc era un mic hol din care se intra în trei încăperi. În fund era oîncăpere foarte mică, fără nici un geam, posibil să fi fost camera neagră de pedeapsă, dar acum nu avea nici o întrebuinţare, în dreapta era o cameră destul de mare, era şi sufragerie şi camera în care se stătea ziua. Avea mese şi laviţe de lemn şi un hârdău pentru apa de băut. Avea duşumele din scândură, toate străluceau de curăţeniedeoarece săptămânal erau frecate cu leşie din paie.
duminică, 2 octombrie 2011
Blogglobtrotter
GLOBBLOGTROTTER
M-am trezit, vezi Doamne, într-o încurcătură. Pe furiş, prin postările mele aiurite, fojgăie nişte omuleţi. Nu verzi, că ăia-s de pe Marte şi n-au treabă cu mine! I-am simţit şi mă pregăteam să dau cu flit. Intrigat, şi cu intuiţie ţărănească, m-am oprit la timp.
Noroc chior! Mă mai trezeam cu vreo bombiţă atomică peste blog. Erau clienţii la lectură, veniţi de peste mări şi ţări. Erau aşa de mititei pentru ca stăteau la căşile lor şi-şi trimiteau numai mausul să ronţaie la paginile mele de vânt. Dacă au ajuns să-şi hrănească şoriceii tocmai la mine, apoi ,una din doua: ori s-au bolânzit, ori i-a strâns rău criza de gât.
Aste gânduri m-au luminat paşnic; am mâgâiat şoriceii, care, de plăcere, mi-au spus de unde vin, dar că, despre stăpânii lor, sunt juruiţi să nu scoată o vorbă. Pregătiţi Harta Lumii şi coloraţi ţările de unde m-au invadat rozătoarele: Italia =200 de bucaţi; SUA (ăia cu bombiţa) = 40; Germania şi R.Moldova, Anglia,Canada, Spania, Brazilia (!), Serbia, Rusia şi, cu o singură sculă distrugătoare, Venezuela (aici, sigur, a fost prietenul meu, Hugo Chavez).
Măi,să fie! spioni! Vor informaţii despre Nokia, despre aurul de la Roşia, să afle dacă am pile la Ponta şi la Antonescu,(ultimul-nerudă cu Mareşalul!).
Efectul imediat al descoperirii vizitatorilor mei de pe trei continente a fost prăbuşirea dolarului, creşterea leului. Ca bonus- primirea mea în Schengen.
M-am trezit, vezi Doamne, într-o încurcătură. Pe furiş, prin postările mele aiurite, fojgăie nişte omuleţi. Nu verzi, că ăia-s de pe Marte şi n-au treabă cu mine! I-am simţit şi mă pregăteam să dau cu flit. Intrigat, şi cu intuiţie ţărănească, m-am oprit la timp.
Noroc chior! Mă mai trezeam cu vreo bombiţă atomică peste blog. Erau clienţii la lectură, veniţi de peste mări şi ţări. Erau aşa de mititei pentru ca stăteau la căşile lor şi-şi trimiteau numai mausul să ronţaie la paginile mele de vânt. Dacă au ajuns să-şi hrănească şoriceii tocmai la mine, apoi ,una din doua: ori s-au bolânzit, ori i-a strâns rău criza de gât.
Aste gânduri m-au luminat paşnic; am mâgâiat şoriceii, care, de plăcere, mi-au spus de unde vin, dar că, despre stăpânii lor, sunt juruiţi să nu scoată o vorbă. Pregătiţi Harta Lumii şi coloraţi ţările de unde m-au invadat rozătoarele: Italia =200 de bucaţi; SUA (ăia cu bombiţa) = 40; Germania şi R.Moldova, Anglia,Canada, Spania, Brazilia (!), Serbia, Rusia şi, cu o singură sculă distrugătoare, Venezuela (aici, sigur, a fost prietenul meu, Hugo Chavez).
Măi,să fie! spioni! Vor informaţii despre Nokia, despre aurul de la Roşia, să afle dacă am pile la Ponta şi la Antonescu,(ultimul-nerudă cu Mareşalul!).
Efectul imediat al descoperirii vizitatorilor mei de pe trei continente a fost prăbuşirea dolarului, creşterea leului. Ca bonus- primirea mea în Schengen.
miercuri, 28 septembrie 2011
INTERMEZZO
Am primit mai multe reactii la ultimele materiale postate. In general, favorabile.
O obiectie s-a referit la oprirea ciclului Mislea, in favoarea unor teme facile, cum ar fi deschiderea anului scolar, sau notarea unor impresii despre comentatorii laterali din presa.
Toate – adevarate. Numai că …exista un “numai că”:
-am citit , undeva, ca perioada cea mai activă pentru organismul omului este in jurul datei anuale a naşterii. La mine e putin pe dos. (Cănuţă,om sucit!) Explodez de energie in septembrie,in apropierea zilei de 15- deschiderea anului şcolar. Cum sa ramân insensibil la eveniment?
-am descoperit doua documente legate de deţinerea mamei la Mislea : o fişă matricola de inchisoare si o fotografie a fostei celule in care a zăcut atâta timp.Foto mi-a fost trimisă de o familie in care au fost doua femei,mama şi fiica inchise acolo.Mai anii trecuţi, au organizat o ceremonie de pomenire, la Mislea si au luat imagini din fosta inchisoare. Mi se mentioneaza ca au descopetit celula in care a stat Maria Antonescu. Ştiind ca mama a insoţit- o tot timpul pe Doamna Mareşal, m-am cutremurat la vederea imaginii şi mi s-a parut inutil si imoral sa brodez texte legate de Tasia. Incerc sa reproduce aceste documente. Poate reuşesc. Sper!
O obiectie s-a referit la oprirea ciclului Mislea, in favoarea unor teme facile, cum ar fi deschiderea anului scolar, sau notarea unor impresii despre comentatorii laterali din presa.
Toate – adevarate. Numai că …exista un “numai că”:
-am citit , undeva, ca perioada cea mai activă pentru organismul omului este in jurul datei anuale a naşterii. La mine e putin pe dos. (Cănuţă,om sucit!) Explodez de energie in septembrie,in apropierea zilei de 15- deschiderea anului şcolar. Cum sa ramân insensibil la eveniment?
-am descoperit doua documente legate de deţinerea mamei la Mislea : o fişă matricola de inchisoare si o fotografie a fostei celule in care a zăcut atâta timp.Foto mi-a fost trimisă de o familie in care au fost doua femei,mama şi fiica inchise acolo.Mai anii trecuţi, au organizat o ceremonie de pomenire, la Mislea si au luat imagini din fosta inchisoare. Mi se mentioneaza ca au descopetit celula in care a stat Maria Antonescu. Ştiind ca mama a insoţit- o tot timpul pe Doamna Mareşal, m-am cutremurat la vederea imaginii şi mi s-a parut inutil si imoral sa brodez texte legate de Tasia. Incerc sa reproduce aceste documente. Poate reuşesc. Sper!
duminică, 25 septembrie 2011
POFTA DE DIALOG
Românii sunt guralivi. ( Şi mă iau etalon pe mine!) Nu pentru că-s, cică, latini, nu. Nu au nici pasiunea dialogului din cetatea antică, grecească. Aţi auzit un stol de grauri? Acolo-i grupa mica de la grădiniţa vorbitorilor. Noi suntem la grupa mare, dincolo de drum. Să detaliem formele de manifestare ale acestei distincţii naţionale.
De la începutul omenirii române, a ţâşnit cearta.Din orice pricină, n-avea importanţă;ceartă să fie! Sunt pline arhivele,cronicile şi tratatele de istorie de modele.
Apoi, pâra: te spun tatei, stăpânului, şefului, domnului, paşei, sultanului,Domnului celui de Sus. Şi tot aşa , cât mi ţi-i veacul. A venit apoi, spre fericirea naţională, Epoca de Aur; acum a înflorit delaţiunea = nota informativă a soţului/sotiei , părintelui, (şi a părintelui de spovedanie!), a colegilor , şi, ca o culme kafkiană, nota ta despre tine.
A trecut si vremea de aur şi am ajuns în ziua de azi. Aici e aici. Ne-am schimbat? Am devenit platonicieni? Aş!
Ne-am întors la poiana lui Iocan, ca la Marin Preda, după formula: doi, cu un cap deşteptăciune deasupra noastră, dezbat problema ; noi=ha-ha-ha şi hi hi hi! Dă-i,ia-l de gât,zi-i de mă-sa! Pân’ se face noapte.
Dar ne-am şi modernizat. Au apărut publicaţiile online şi am năvălit pe ele. Suntem în Schengenul informatic ,nu-ţi trebuie buletin, nu tu, control la gură, nu tu, răspundere. Trai, neneacă!...Aşa că pândim articolele; preferate cele despre politica,partide,sex; totuna! Şi ne scoatem plaivazul-maus. Dă-i şi dă-i şi dă-i! Interzis minorilor să citească!
Am descoperit, prin analiza ortografică si stilistică,un fenomen necitat în bibliografie: partidele au pentru fiecare foaie a vitelor cibernetice de pripas ( parafrază după Eminescu), au, zic , detaşamente de arnăuţi care tăbărăsc pe adversari cu injurii porcoase.Taberele se confruntă cu atâta violenţă, de se inroşeşte eterul de atâta patimă. Şi iar, şi iar, dupa comandă şi promisiuni de funcţii.
Pentru ca m-am luat etalon, aşa fac şi eu;ca s-o iau apoi, la cocoaşă.
Aceste rânduleţe neserioase anunţă, într-un viitor incert, precum ieşirea din criză, un eseu despre dialogul în cetate: Agora online. Sper.
De la începutul omenirii române, a ţâşnit cearta.Din orice pricină, n-avea importanţă;ceartă să fie! Sunt pline arhivele,cronicile şi tratatele de istorie de modele.
Apoi, pâra: te spun tatei, stăpânului, şefului, domnului, paşei, sultanului,Domnului celui de Sus. Şi tot aşa , cât mi ţi-i veacul. A venit apoi, spre fericirea naţională, Epoca de Aur; acum a înflorit delaţiunea = nota informativă a soţului/sotiei , părintelui, (şi a părintelui de spovedanie!), a colegilor , şi, ca o culme kafkiană, nota ta despre tine.
A trecut si vremea de aur şi am ajuns în ziua de azi. Aici e aici. Ne-am schimbat? Am devenit platonicieni? Aş!
Ne-am întors la poiana lui Iocan, ca la Marin Preda, după formula: doi, cu un cap deşteptăciune deasupra noastră, dezbat problema ; noi=ha-ha-ha şi hi hi hi! Dă-i,ia-l de gât,zi-i de mă-sa! Pân’ se face noapte.
Dar ne-am şi modernizat. Au apărut publicaţiile online şi am năvălit pe ele. Suntem în Schengenul informatic ,nu-ţi trebuie buletin, nu tu, control la gură, nu tu, răspundere. Trai, neneacă!...Aşa că pândim articolele; preferate cele despre politica,partide,sex; totuna! Şi ne scoatem plaivazul-maus. Dă-i şi dă-i şi dă-i! Interzis minorilor să citească!
Am descoperit, prin analiza ortografică si stilistică,un fenomen necitat în bibliografie: partidele au pentru fiecare foaie a vitelor cibernetice de pripas ( parafrază după Eminescu), au, zic , detaşamente de arnăuţi care tăbărăsc pe adversari cu injurii porcoase.Taberele se confruntă cu atâta violenţă, de se inroşeşte eterul de atâta patimă. Şi iar, şi iar, dupa comandă şi promisiuni de funcţii.
Pentru ca m-am luat etalon, aşa fac şi eu;ca s-o iau apoi, la cocoaşă.
Aceste rânduleţe neserioase anunţă, într-un viitor incert, precum ieşirea din criză, un eseu despre dialogul în cetate: Agora online. Sper.
marți, 20 septembrie 2011
OMAGIU PENTRU DOMNU' TRANDAFIR
S-ar cuveni să mă fi vindecat de nostalgii profesionale, dar nu pot scăpa de emoţia primei zile de şcoală. Aşa că, azi, stau molcom pe prispa casei şi arăt, imaginar, drumul spre şcoală copiilor si părinţilor, cu sufletele vâlvoi, de bucurie, cu florile (captatio benevolentiae!) purtate semeţ sau stângaci. Aştept, apoi, amiaza—ca să-mi răsfăţ ochii cu aceleaşi flori, acum în braţele neîncăpătoare ale dascălilor. Şi le zic acestora,în gând, ( receptioneaza simpatetic!): SĂ FIŢI SĂNĂTOŞI, CALMI ŞI PROFUNZI ÎN TOT CE VEŢI ZIDI ÎN ACEŞTI COPII, PLĂTIND SPERANŢA ŞI ÎNCREDEREA CU CARE AŢI FOST ÎNVESTIŢI. NU RECUNOSTINŢA IMEDIATĂ , PENTRU TOPIREA ZILNICĂ ÎN EI, VĂ VA ASTEPTA,CI PROIECŢIA, ÎN TIMP,A SUPRAPUNERII IMAGINII VOASTRE CU ACEEA A DASCALULUI LUI SADOVEANU. DOMNU’ TRANDAFIR. SUCCES! PS Transmiteti aceste urari si colegilor care nu le vor fi citit pe acest spaţiu generos.
Notă-1. Aţi înţeles de ce am întrerupt ciclul dramatic despre Mislea…A început şcoala.
Doamne,învaţă-i pe cei mari ALFABETUL!
-2.Am reprodus textuldin media locala,unde un comentator mi-a trantit o balega intre ochi. Asa-mi trebuie, daca nu-mi gatui, la timp, lirismul.
S-ar cuveni să mă fi vindecat de nostalgii profesionale, dar nu pot scăpa de emoţia primei zile de şcoală. Aşa că, azi, stau molcom pe prispa casei şi arăt, imaginar, drumul spre şcoală copiilor si părinţilor, cu sufletele vâlvoi, de bucurie, cu florile (captatio benevolentiae!) purtate semeţ sau stângaci. Aştept, apoi, amiaza—ca să-mi răsfăţ ochii cu aceleaşi flori, acum în braţele neîncăpătoare ale dascălilor. Şi le zic acestora,în gând, ( receptioneaza simpatetic!): SĂ FIŢI SĂNĂTOŞI, CALMI ŞI PROFUNZI ÎN TOT CE VEŢI ZIDI ÎN ACEŞTI COPII, PLĂTIND SPERANŢA ŞI ÎNCREDEREA CU CARE AŢI FOST ÎNVESTIŢI. NU RECUNOSTINŢA IMEDIATĂ , PENTRU TOPIREA ZILNICĂ ÎN EI, VĂ VA ASTEPTA,CI PROIECŢIA, ÎN TIMP,A SUPRAPUNERII IMAGINII VOASTRE CU ACEEA A DASCALULUI LUI SADOVEANU. DOMNU’ TRANDAFIR. SUCCES! PS Transmiteti aceste urari si colegilor care nu le vor fi citit pe acest spaţiu generos.
Notă-1. Aţi înţeles de ce am întrerupt ciclul dramatic despre Mislea…A început şcoala.
Doamne,învaţă-i pe cei mari ALFABETUL!
-2.Am reprodus textuldin media locala,unde un comentator mi-a trantit o balega intre ochi. Asa-mi trebuie, daca nu-mi gatui, la timp, lirismul.
duminică, 4 septembrie 2011
MISLEA—MÂNĂSTIREA PUŞCĂRIE
Între Câmpina şi Ploieşti, într-un peisaj colinar-submontan, daţi de satul Mislea. Aşezare pitorească,cu livezi aromitoare,cu oameni la locul lor.
Din pacate, zona stă sub amintirea malefică a lagărului politic în care comuniştii au zavorât floarea tinerimii studentesti şi pe marile femei ale scenei politice din epocă . Închisoarea preluase spaţiile unei mânăstiri-cetăţuie,ctitorie a domnitorului RADU PAISIE. Zidită în anii 1536—1537, a fost dotata cu odoare scumpe şi moşii de ctitorul care,după câţiva ani , va fi surghiunit şi va muri în Egipt. Zidirea era în stilul modest al lăcaşurilor munteneşti ,departe de arta celor din Moldova: un zid patrulater, masiv, cu contraforturi medievale,de care se sprijineau chiliile şi alte dependinte. In mijloc-mânăstirea. Poarta, voinică, izola etanş spaţiul dintre ziduri. Deasupra porţii, trona grav turnul clopotniţei.
Destinul mânastirii prefigurează pe cel al deţinutelor de mai târziu. Urmaşul la tron, Mircea Ciobanul, pustieşte lăcaşul,care va fi refăcut de Petru Cercel şi de Mihai Viteazu. După două secole de înflorire,activitatea monahală se va stinge,treptat , odată cu secularizarea averilor mânastireşti din timpul lui Al.I.Cuza .
I se va da o altă destinaţie – şcoală corecţională pentru minorii delincvenţi. Mareşalul Antonescu va crea aici o aripă specială pentru detenţia femeilor (predominant studente) legionare. Şi, ca o ironie a sorţii, tot aici va ajunge întemniţată de comunişti, după un deceniu,soţia sa, Maria Antonescu. (Deţinutele legionare au populat închisoarea,fără întrerupere.)
Şi tot ca ironie, aici a ajuns şi mama ,fără a fi nici studentă, nici legionară şi nici din fruntea ţării,ca celelalte deţinute politice. Biserica a fost avariată de cutremurul din 1940,dar studentele au refăcut totul. Picturile au fost luate in grijă de cateva fete, de la belle-arte, care după eliberare, s-au şi specializat în pictură bisericească.
Cutremurul din 1977 a pus capăt zidirii sfinte. Avariată,din nou,comuniştii au definitivat ce făcuse natura cu buldozerele,cărând orice piatra din biserică în afara zidurilor. Au mai dăinuit doar celulele. După 1989 îsi duc aici, zilele batrâni fără alt sprijin şi persoane cu handicap psihic.
Pentru descrierea compartimentarii spaţiului interior, voi folosi citate din cărţile , BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE, de Nicole Grossu (chiar prietenă cu mama) şi STRIG CĂTRE TINE, DOAMNE ! , de Aspazia Oţel-Petrescu
luni, 29 august 2011
ATENTIONARE
Vad ca ma afund si ma dispersez tot mai mult in subiectul despre inchisoarea Mislea. N-ar fi nimic rau, daca ar fi vorba despre o cercetare stiintifica riguroasa.
Din pacate, voi amesteca informatia documentara certa cu reprezentarile puternic afective ale cuiva, care si-a ruinat ultimii ani ai tineretii, deja sfartecate de razboi, intre zidurile de iad ale acestei inchisori. Si n-o sa iasa nimic interesant. Daca voi mai dezvolta subiectul,o fac din mai multe alte motive :
# dintr-o vina fata de mama, careia nu cred ca i-am acordat destula grija, ca sa se simta compensata pentru tot ce-a patimit in viata in care a fost tarata de evenimente ca de un cumplit tszunami;
# din interesul de a cunoaste mai adanc si mai uman ce-a facut din noi comunismul si bolsevismul;
# pentru a intelege cum isi alege istoria antropofaga victimele;
# pentru a pricepe comportamentul politic al unor oameni politici la situatii-limita pe care le-au avut in fata intre anii ’44-- ‘64 ;
#ca sa-mi verific puterea de discernamant in analiza unor date despre familia mea.
E mult, e putin,domnul stie!
Imi fac o datorie prin acest avertisment catre posibilii cititori,ca sa inteleaga ca nu pentru ei am scris , ci pentru pacatosul din mine.
As scrie si pentru ei daca as putea realiza absolut-necesarul feed-back pentru a-mi asigura echilibrul. Dar nu e sa fie!
Si inca ceva: faptele evocate nu vor fi cursive, ca intr-o telenovela, ci contorsionate temporal,pe baza fluxului memoriei involuntare. Precizez ca nu folosesc procedeul,ca pe-o gaselnita a literaturii moderniste, pentru ca nu-s in stare sa uncropesc nici macar o pagina in acest domeniu. Scriu ce-mi vine sa scriu ,din ceea ce stiu. Or, asta nu-i deloc beletristica; nici macar memorialistica. Si ,cu atat mai putin,istorie !
Acestea fiind zise,voi incerca sa adun date despre “fortareata”manastirii-temnita-Mislea; din documente istorice,dar mai ales ,din descrierile facute cu simtul observatiei si talent de catre celebrele puscariase din lotul de studente de la Cluj. Le-am gasit in volume de evocari, ale catorva dintre cele care au supravietuit gulagului romanesc. Mama n-avea priceperea sa prezinte “totul” inchisorii.Pentru ea ,universul se reducea la patru pereti umezi-mucegaiti, la bucatica de curte de unde vedea un ogor de cer si la clocotul din suflet. Atat!
Multumesc acelora care m-au urmarit,in scris, si nu ma supar ,daca se despart de aceste pagini .
PS 1. Numai in acest text, cu stil neutru, din motive evidente,nu am folosit literele cu semen diacritice: ă,î â ş ţ.
2. Multumesc unui distins colonel din Scheia—Sucevei, care s-a mirat de ce nu scriu o carte. Nu i-am raspuns. O fac acum: nu-s in stare!
Vad ca ma afund si ma dispersez tot mai mult in subiectul despre inchisoarea Mislea. N-ar fi nimic rau, daca ar fi vorba despre o cercetare stiintifica riguroasa.
Din pacate, voi amesteca informatia documentara certa cu reprezentarile puternic afective ale cuiva, care si-a ruinat ultimii ani ai tineretii, deja sfartecate de razboi, intre zidurile de iad ale acestei inchisori. Si n-o sa iasa nimic interesant. Daca voi mai dezvolta subiectul,o fac din mai multe alte motive :
# dintr-o vina fata de mama, careia nu cred ca i-am acordat destula grija, ca sa se simta compensata pentru tot ce-a patimit in viata in care a fost tarata de evenimente ca de un cumplit tszunami;
# din interesul de a cunoaste mai adanc si mai uman ce-a facut din noi comunismul si bolsevismul;
# pentru a intelege cum isi alege istoria antropofaga victimele;
# pentru a pricepe comportamentul politic al unor oameni politici la situatii-limita pe care le-au avut in fata intre anii ’44-- ‘64 ;
#ca sa-mi verific puterea de discernamant in analiza unor date despre familia mea.
E mult, e putin,domnul stie!
Imi fac o datorie prin acest avertisment catre posibilii cititori,ca sa inteleaga ca nu pentru ei am scris , ci pentru pacatosul din mine.
As scrie si pentru ei daca as putea realiza absolut-necesarul feed-back pentru a-mi asigura echilibrul. Dar nu e sa fie!
Si inca ceva: faptele evocate nu vor fi cursive, ca intr-o telenovela, ci contorsionate temporal,pe baza fluxului memoriei involuntare. Precizez ca nu folosesc procedeul,ca pe-o gaselnita a literaturii moderniste, pentru ca nu-s in stare sa uncropesc nici macar o pagina in acest domeniu. Scriu ce-mi vine sa scriu ,din ceea ce stiu. Or, asta nu-i deloc beletristica; nici macar memorialistica. Si ,cu atat mai putin,istorie !
Acestea fiind zise,voi incerca sa adun date despre “fortareata”manastirii-temnita-Mislea; din documente istorice,dar mai ales ,din descrierile facute cu simtul observatiei si talent de catre celebrele puscariase din lotul de studente de la Cluj. Le-am gasit in volume de evocari, ale catorva dintre cele care au supravietuit gulagului romanesc. Mama n-avea priceperea sa prezinte “totul” inchisorii.Pentru ea ,universul se reducea la patru pereti umezi-mucegaiti, la bucatica de curte de unde vedea un ogor de cer si la clocotul din suflet. Atat!
Multumesc acelora care m-au urmarit,in scris, si nu ma supar ,daca se despart de aceste pagini .
PS 1. Numai in acest text, cu stil neutru, din motive evidente,nu am folosit literele cu semen diacritice: ă,î â ş ţ.
2. Multumesc unui distins colonel din Scheia—Sucevei, care s-a mirat de ce nu scriu o carte. Nu i-am raspuns. O fac acum: nu-s in stare!
Cântecul mamei din Închisoarea Mislea
IV
Am reuşit, cu ajutorul soră-mii să reconstitui un cânticel, trist, pe care-l
cânta - plângea mama, când era năcăjită şi i se părea că n-o aude nimeni . Vai, cu câtă indiferenţă treceam peste acele momente. Acum ar fi altfel, dar e prea târziu!
Mislea-i închisoare grea
De-mi curg lacrimi de sub ea.
Şi-mi curg lacrime părău,
Din dorul de satul meu .
Dor de casă, de părinţi,
De copiii mei cuminţi.
Fă-mă, Doamne,-o rândunea,
Ca să pot zbura din ea,
Să-i dau foc,când scăp din ea.
Şi să ardă-n foc şi pară
Cum m-o ars la inimioară.
Şi să ardă şi duşmanii,
Cum mi-au ars ei ,mie, anii.
Misleo, Misleo,fund de iad,
Cum m-ai rupt de ce mi-i drag,
Cum îmi chinui zilele
Şi-mi furi tinereţele.
Să te ardă Dumnezeu
Cum mă arde zidul tau!
(Textul era pus pe-o melodie ardelenească şi era adaptat pentru mama de o studentă din Cluj, din lotul legionarelor.Voi reveni la aceste studente,în baza rememorărilor, de peste ani, ale mamei.)
Am reuşit, cu ajutorul soră-mii să reconstitui un cânticel, trist, pe care-l
cânta - plângea mama, când era năcăjită şi i se părea că n-o aude nimeni . Vai, cu câtă indiferenţă treceam peste acele momente. Acum ar fi altfel, dar e prea târziu!
Mislea-i închisoare grea
De-mi curg lacrimi de sub ea.
Şi-mi curg lacrime părău,
Din dorul de satul meu .
Dor de casă, de părinţi,
De copiii mei cuminţi.
Fă-mă, Doamne,-o rândunea,
Ca să pot zbura din ea,
Să-i dau foc,când scăp din ea.
Şi să ardă-n foc şi pară
Cum m-o ars la inimioară.
Şi să ardă şi duşmanii,
Cum mi-au ars ei ,mie, anii.
Misleo, Misleo,fund de iad,
Cum m-ai rupt de ce mi-i drag,
Cum îmi chinui zilele
Şi-mi furi tinereţele.
Să te ardă Dumnezeu
Cum mă arde zidul tau!
(Textul era pus pe-o melodie ardelenească şi era adaptat pentru mama de o studentă din Cluj, din lotul legionarelor.Voi reveni la aceste studente,în baza rememorărilor, de peste ani, ale mamei.)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)