Soldatul de la Crucea-Iancului (III)

Ziua sorocită vestitului târg abia se dezmeticea din braţele întunericului. Ne-am zmuls din somn cu "ţurţuri"la nas şi tremurături sincopate în ritmul imaginar al tobelor lui Ţăndărică.

 Am avut putere să părăsim sacii de dormit, riscând să rămânem stane de gheaţă, adică nişte Baba-Dochia în variantă de vară; dar s-a probat mai puternic îndemnul  sclipătului de zori, desenat în înalturi: curcubeul lui Noe, adică o zi veselă. Am zis să urcăm primii gurguiul de piatră pe care se contura în zmalţuri de azur şi violet o cruce.

Fusese ridicată  în  1924, la îndemnul  şi în prezenţa regelui Ferdinand-Întregitorul , pentru cinstirea centenarului naşterii lui Avrămuţ—Doinitorul din fluieră de lacrimă rumânească. Că aici poposea în zori, cu inima şi mintea rătăcite.  Şi tot cânta şi iar cânta ca să-i  înveţe piatra , apele cântarea.

Ne doream să fim primii  martori la zimţuirea munţilor cu soare.

Aşa că am lăsat jos o omenire încremenită, încă, în somn, sugerând un câmp de  bătălie medievală, în care fiece oştean rămăsese în poziţia în care l-a prins sfârşitul.

Totul - estompat în umbre de negură.

 In vârf de munte ne aştepta altă lume, izvorâtă din porunca: ” Să fie lumină!”
La câţiva paşi de cruce am văzut că nu eram primii: cu fruntea la pământ , se prosternase în evlavie o umbră de om. Uimiţi am aşteptat câteva minute . Umbra şi-a prins contururile vii, s-a ridicat, cu greu, sprijinită în două cârje de invalid; avea o proteză simplă de lemn, în locul gambei. Era îmbrăcă într-o uniformă de soldat român din al doilea război.

 La braţ, avea un ecuson cu semne „VV”. Arăta un rănit în lupte.

-Sunt caporal Avrămuţ al Iancului, din Zărand şi am venit să mă rog la crucea  Iancului cel Mare! , ne salută cu rigoarea militară neştiută de noi. Unde ne erau vocile?! Duse!

Toată ziulica am fost nedespărţiţi de soldat,  ascultându-i amintirile şi dezlegarea înţelesurilor târgului de pe Găina.

 Spunea,  parcă vinovat, că-l chiamă Avram Iancu, că aşa-i la ei; trei fârtăi din sat se cheamă „al Iancului” şi toţi se întrec să-şi boteze feciorii—Avram!  A ajuns popa să scrie, de la sine, în  catastif „ Avram”!  Dar soldatul îşi zice, de-o viaţă—„Avrămuţ”, că nu se cade…altfel.

 S-a dus voluntir pe front, a văzut şi făcut multe acolo; a rămas olog la Cotu-Donului…şi-şi ciocăni demonstrativ, ciotul de lemn.

 L-a decorat chiar Mareşalul! Când s-a întors acasă i-a hotărât fetei care-l aşteptase, să se mărite cu altul…că nu voia să-şi facă milă de un cotonog. El a rămas singur, a îngrijit nişte nepoţi orfani şi era tare bucuros că-i zic „tată”.. Din acei ani a hotărât că la fiecare Sân’ilii să se închine la Crucea Iancului şi n-a lipsit batâr o  dată. Vine pe jos, hai-hai, hai- hai, mănâncă pită cu poamele pădurii şi ciuperci;  doarme în fân, în cetină şi muşchi, sub cioate, la vreme rea şi…ajunge! Îi ia o săpămână drumul.

Dar de-acu, simte că s-a gătat; se apropie… (şi simulează cu mâna marele somn).

Apoi , priveşte undeva, parcă în adâncul sinelui, iar noi - spre vârful brazilor, să nu ni se vadă ochii.

Ne-a pus soldatul în vorbă cu mulţi oameni care-l salutau cu respect; el răspunzând militareşte. De la unii lua câte un ţoi de tărie şi un colţ de pâine cu hartan de porc de pe jar; pe alţii, după criterii secrete,  îi refuza domol:

-Lasă, drăguţule, dă la altul năcăjit!
 L-am rugat să doarmă în cort, cu noi, ca pe front.Ne-a mulţumit, lăudând moldovenii, că-s  altfel, mai români şi s-a culcat, cum o făcea de-o viaţă, cu capul sprijit de Crucea Iancului şi cu ochii în Carul-Mare, care să-i vestească timpul plecării. Ne-am zis, îmbrăţişându-ne, ca la anul să ne revedem la Crucea de pe Găina.

Noi n-am mai fost. El …poate!

Când ne-am dus, dis-de-dimineaţă, la cruce ca să-l mai salutăm o dată, plecase încă de la răsăritul cloştii cu pui, de pe cer.

 Soră bună cu cea a Zânei de pe Muntele Găina.