Ne cam înţeapă "fiarele " de albine!

Zilnic, fătuţele înzestrate cu microfoane, de la şefu',  cu picioare ţâşnite din gât, de la măsele lor (pentru şefu?!), şi cu minte, de le zburdă, insistă prin teveuri   cu dezastrul provocat de albine printre prăjitorii de mici din codrii patriei: 
- Şi câte erau? Te doare? Unde ţi-au băgat acul?
-Le dai în judecată?  Le ceri daune moral-estetice?  ETC; ETC!
Ca unul, care n-are pori  pe piele câte ace a încasat, (mă jur!), reiau postarea mea de mai anu', că poate trebe!
Notă pentru fătuţe: albinele nu muşcă  cu C..., ci înţeapă, pe acolo!

Multe insecte îşi răpun prada sau se apără de duşmani  prin injectarea unui venin.

E şi cazul albinei ( apis mellifera), acuzată tot mai des , în ultimul timp, de necazuri produse unor oameni. De multe ori pe nedrept, confundată fiind cu mult mai agresiva viespe.

 Să precizez câteva situaţii în care putem primi dureroasa înţepătură.

Cele mai dese cazuri sunt fortuite ( ştiţi dv., adică  „întâmplătoare”): punem mâna pe ceva pe care se află o albină, mirosim o floare pe care o vizitează şi ea, este izbită de un vânt puternic în obrazul, părul nostru etc.

Există, însă, şi situaţii în care insecta caută, cu lumânarea, ceartă şi am putea, mai înţelepţi,  s-o evităm:

-          perioada roitului, când colonia pregăteşte  marea bejenie (albinele din roi nu înţeapă. Dar asta e altă poveste fascinantă!)

-          în zile caniculare, secetoase;

-          în perioadele lipsite de culesul nectarului;

-           când, în preajma unei stupine, intersectăm culoarul de zbor al „gâzelor”;

-          când trecem prin faţa urdinişului unui stup ne pot atăca gărzile de pază de pe scândura de zbor;

-          când emanăm mirosuri puternice de la parfumuri, alcool (atenţie!). Când suntem puternic transpiraţi; când lovim, răsturnăm, deschidem nepregătiţi un stup, ne putem trezi cu un atac masiv, nimicitor.

Comportamentul nostru este, de multe ori, hotărâtor la primirea înţepăturii.

Evitaţi gesturile bruşte de alungare a albinei agresive. Nu vom reuşi decât  s-o provocăm  şi mai abitir. Să exemplific, hazliu: una  ni se aşează pe nas; dacă suntem curajoşi, îi acceptam vizita scurtă, ca o gazdă amabilă. După câteva secunde ne zice „pe curând!” şi pleacă în lumea ei . Dacă o alungăm cu mâna, fulgerator ne lasă acul înfipt în braţ.

La un bâzâit periculos, cu gesturi line ne apăram faţa, ochii, ne întoarcem cu spatele şi plecăm. Agresoarea ne mai urmăreşte puţin şi se întoarce la treaba ei, bucuroasă că ne-a izgonit.

Un amănunt de ştiut: între un fricos de albine şi altul nepăsător, primeşte înţepătură primul! Este şi o explicaţie stiinţifică probată. La frică, epiderma noastră emană prin transpiraţie  adrenalină, care este magnetul atacului cu ace.

Adesea, vizitatori de-ai mei în stupină, care primesc sancţiunea fricii, mă acuză că eu scap pentru că mă cunosc „vrăjmaşele”. Fals total; habar nu au de stupar, ci-i acceptă comportamentul.

Între cei care primesc proiectilul chimic al zburătoarei  unii scapă numai cu durerea , alţii au consecinţe mai complicate, arar, fatale. Ultimii sunt alergicii la acest venin. Ar cam trebui să ne ştim reacţiile, pentru a ne comporta în consecinţă.

Pe lângă soluţiile preventive, amintite mai sus, mai citez câtevă:

-          scoaterea imediată a  acului albinei. După înţepare, insecta se răsuceşte brusc şi îşi lasă acul în rană. Cum puteţi vedea in imagine, ne mai lasă cadou punga cu venin, înconjurată de muşchi minusculi, care vor zvâcni, vizibil, minute întregi, ca să pompeze tot veninul în corpul victimei. Prima grijă este să răzuim , uşor,  acul , chiar cu unghia, fără să presăm punga. (Acum veţi înţelege de ce albinarii îşi lasă mai netăiate unghiile de  la degetetul mic al mâinilor!);

-          aplicăm tampoane cu diverse componente care pot încetini absorbţia veninului în organism ori  au efect antiinflamator / anestezic.

La îndemâna avem compresele cu apa rece(binecuvântată ar fi gheaţa!) , oţet, menthol, amoniac (sol. 2-3%) şi sucurile unor plante (pătrunjel, roiniţă -melissa officinalis, varză, busuioc, ceapă, usturoi). Plantele se macerează bine  pentru oblojeala rănii.

Dacă sunteţi în apropierea unei stupine, vă pot ajuta albinarii care sunt pregătiţi cu asemenea „bunătăţi”.

Când primiţi mai multe ace şi nu aveţi toleranţa bine verificată, sau vă ştiţi alergici la acest venin, luaţi drumul spre medic, iar dacă durează mult timp până acolo, şi puteţi procura medicamente antihistaminice, încercaţi: feniramin,romergan, nilfan. Numai medicul poate administra adrenalină,   injectabil, de regulă.

Sfaturile de faţă , de care sper să nu aveţi nevoie, vă sunt oferite de cineva care făcea o alergie înfiorătoare la înţepături, dar s-a autoimunizat în aşa măsură, încât a încasat, în practica sa apicolă, doze de venin considerate, teoretic mortale.

Dar ştiu,  din sat, de la mine, că lucrul rău are pielea groasă şi scapă cu bine!

Notă:

Acul albinei rămâne captiv numai în epiderma mamiferelor.In cazul atăcării altor vieţuitoare, este retractil. După pierderea acului, albina moare.

Acul viespii nu rămâne în piele. Aşa puteţi identifica "vinovatul".