ÎNTÂMPLĂRI DIN VIZUINĂ ( I )

În zi de Sân’Alexii, când se zice / crede că Ocrotitorul lumii din ghizunii  primește defilarea supușilor săi, mai ales șerpi, urși și altecelea, în zi deAlexii, zic, destup intrarea  vizuinii mele din dotare, ca să măsor potopul de zăpadă adus as’noapte de semințiile barbare de la Pol.

Și mă bucur, că-n ajun, am adus o poală de tuberculi stranii, dintr-un mușuroi de pe grădină.

Guliile, napii porcești …și cu alte nume fistichii, fac bucuria amintirilor mai tuturor acelora care „au purtat opinci” și poartă toată viața lor, chiar ajunși academicieni, stigmatul ofensator de „țărani”.

Trag zăpada pufoasă ca astupuș  pe gârliciul ascunzătorii și mă dedau plăcerilor ascunse în adeneul copilăriei din alt mileniu ,  alt secol.

Scot la ronțăit bunătatea  de gulii, salvate de la nămeții nopții.

 Și mă trezesc, dus într-o clipită, în primăverile acelui timp, când pe la  Păresimi (Miezul Păreților),miezul postului, adicătelea,  încercam cu tălpile goale, dacă s-a aprobat porunca sfântului de mai sus ( din cer! ), de ieșire la colțul ierbii.

Mai întâi și-ntâi, formam ceata, podghiazul încă androgin, după criteriul uliței de adresă. Alegeam capul și judele =legiuitorul, singurii răspunzători în fața victimelor șotiilor de peste vară:

-M-o pus Nicu:  să dau în geam, să fur verzăruri ( pentru cufureală), la canonitul pisicilor.

Și… și…

Și făceam proiecte, sofisticate și cu juruieli de împlinire, până la prima zăpada a iernii. 

Erau, mă jur, acum, mai realiste și mai operaționale decât (vai, ce „barbarisme neadecvate epocii de atunci!) decât cele ale guvernelor efemere de azi bată-le să le bată…

Prima năvală … prima bucurie ne era otrocolul prin grădinile vecinilor, în căutarea guliilor. Le săpam cu bățul, cu ghearele din dotare-iernare, le puneam în poalele cămeșoiului de cânepă (pe atunci nu se fumau frunzele cânepii, că rămâneam fără izmănuțe; încercam cu mătase uscată din strujeni=coceni).

Ne adunam, în fugă și, la adăpost de curenții încă reci, în vreo risipitură de coastă, începeam ronțăitul prăzii.

Ritualul era același,  an de an: * ne făceam  scăuieșe în pământul râpii, după rang,

                                                     * adânceam la/între picioare o gropiță ușor de apărat de furii megieși;

                                                     * luam  „fructul”, îl ridicam spre soare și-l scrutam atenți, să-i  savuram transparența violeta a mugurilor țuguiați;

                                                      * ștergeam țărâna de 2-3 ori, pe cămeșoi , de formă;

                                                      * mușcam hulpavi, până ce istoveam toată prada;

                                                      *începeam iscodirea granițelor, la vecinii mai avuți sau mai înceți la masticație.

Și începea războiul de întregire a rezervei.

Astăzi știu multe despre poreclita gulie porcească. E la modă, ies din ea bunătăți neimaginate .

 Și mai lecuiește, pe negândite, tot felul prăpădenii, în cap cu diabetul zaharat.

Pe domnește, i se zice TOPINAMBUR. Are lungi și captivante istorii.

Ba chiar și o statuie din bronz, prin Franța!

Notă: Când sfântul șerpilor, va zice din clopot, noua ieșire  din vizunii  vă mai spun câteva pătărănii despre miraculoasa „fructă”!

A!  Și uitam: pe acelea aduse aseară le-am hăpăit aidoma ceremonialului …

Ce-om fi fost și ce ajungem

Căutam astăzi o informație despre cea mai catastrofală dezlănțuire a iadului din măruntaiele pământului peste bicisnicul și visătorul om.

Nicio legătură cu oareșice  vânzoleli mitice (adjectiv drag ardelenilor, derivat după Unire, din Mitică, al lui Caragiale!) de pe malul Dâmboviței.

Aveam în tărâța  memoriei un nume ciudat – Krakatoa  ( update:  Krakatau, cică, cel mai destructiv vulcan, care , în 1883 se sumețise să îngroape, apocaliptic, neamul lui

Adam.

 Dar nu, nu-mi era deajuns.

 Am insistat!

Așa am ajuns în preistorie, unde  Întelepții-Înțelepților (spendid superlativ!!) adică Strabon și Platon, localizau un vis de civilizație – Atlantida, îngropată în apele Mării Egee.

Și…

Și ce ?!

 Adevărul.

 Cel mai mare vulcan al Europei -  THEIA  - a produs o explozie, se zice, cam cât 1000 de bombe atomice, tip Hiroshima, și de 3 ori mai puternic decât mizilicul de Krakatau; cu vreo 3500 de ani în urmă.

 Două consecințe memorabile:

-          Atlantida – visul mitologic al tinerei umanități zace în adâncuri, înflăcărând imaginația corăbierilor  ;

-          Exegeții moderni ai Bibliei pun desfacera mării, ca să treacă evreii lui Moise, pe seama presiunii suflului exploziei.

Și…?!

 Și, din râgâiala  Vulcanului a ieșit un sfârâiac de insulă – Santorini, unde se îngrămădesc turiștii,  care după ce se ghiftuiesc cu minciuni și  Ouzo visează Edenul Atlantidei, de sub picioarele lor.

Și…

Mucaliții râd că pe buricul de insulă„ sunt mai multe biserici decât case*, mai mult vin decât apă și mai mulți măgari decât bărbați!”

Ca la noi?!

* 

Din cele 6 sate ale insulei,  Pyrgos are  75 de biserici și doar 60 de case.

ȚIGAN - cuvânt izgonit din limba română

Îngropăm înțelepciunea  populară, de dragul unui moft!

 Țiganii s-au cerut romi ,ca să fie egalitate între neamurile lui Adam!

Au  și  sărit salvatorii năuci din Balamucul Țării să dea ucaz peopotrivă.

Și au scris: Să se cheme „romm”! Că-i plină Roma de ei. Și cu doi de„r”, ca să fie mai cu  moț decât românii.

Ceea ce e deplin adevăr, cu dreptate!

O comisie- ceva stă cu ochii pe rumânii pizmași, să-i prindă dacă uneltesc contra noilor

„ rommani” ( ce nobil arată!), să-i prindă că mai au în subconștient vechea denominație etnică de „țigan”.

  Și – la ocnă cu pricinașii.

Am scris pe-aici-pe undeva, de ce IUBESC eu țiganii și nu-i insult cu porecla votată de aleșii mei.

Dar ieri , 1 martie, de MĂRȚIȘOR, altă bazaconie ce ne va fi scoasă, prin lege, din cap, s-a produs o crimă.

Un fel de PAȘĂ de UE, a venit la București , să ne sfătuiască, jignitor, să nu se mai amestece , la noi, „politicul” în treburile juzilor.

 Bun diplomat,  sfătuitorul, cunoscând  rafinamentul cultural-sportiv al capilor- cheloși, (să se vadă crierii) – mustăcioși de la noi,  a îmbrăcat povața într-o  metaforă greu de priceput:

…cică politrucii naționali aleargă de vreo 28 de ani la marathonul statului de drept,  și mai au o sutică de metri; dar se împotmolesc, gata s-o ia ca racul!

Fiecare a înțeles ce-a vrut / putut.

Par egzamplî, o fătucă, de curând pensionată dintr-o șefie, a transpus învățătura, într-o parabolă neaoșă, dar ilegală. Cică  …ar fi zis, oaspetele,  că ne înecăm CA ȚIGANUL  LA MAL!

Blasfemie cumplită! …La ocnă cu ea!

------------------------------------------------------------------------------------

 Numai că acest incriminant substantiv, ȚIGAN, stă atât de adâncit în gândirea noastră, încât a creat podoabe adânci de gândire și frumusețe, care fac mândria prigonitului popor român.

Mii de toponime, mii de zicale și proverbe, vorbe de duh, reflecții existențiale și-au încremenit cristalele prețioase în tezaurul nemuritor al limbii,  având ca nucleu această vocabulă, azi prigonită

Și țiganii pot fi mândri de aceste valori!

Mai jos, dau câteva exemple despre țigani, dintr-o monumentală lucrare cu proverbele românilor . (I. Zanne- „Proverbele românilor”)

 CÂTEVA DINTRE SUTELE DE ZICERI DESPRE ȚIGANI, CUPRINSE IN
"PROVERBELE ROMANILOR"

-I-i frică ca țiganului de albină.
-De aia n-au țiganii biserică.
-Un țigan spune adevărul o singură data și, apoi, se caină toată viata.
-Bani au și țiganii,numai că nu au și omenie.
-Țiganul dă cu ciocanul si face banul.
-Si-a mâncat cinstea, ca țiganul biserica.
-Fereasca-te Dumnezeu de romanul ciocoit si de țiganul boierit!
-Ovrei prost si țigan cinstit, nu se poate!

-Dintr-o iapă țigănească, iese un cal boieresc.

Notă ascunsă, de citit numai pentru Comisia de discriminare „Recunosc, responsabil, că mănânc, când am, MUȘCHI ȚIGĂNESC și îmi place floarea buruienii  PIZDA-- ȚIGĂNCII!”*

* 

Pizda țigăncii | Ierburi Uitate

https://ierburiuitate.wordpress.com/2014/03/06/pizda-tigancii/

 - PIZDA-ȚIGĂNCII. Lamium purpureum. Plantă erbacee anuală din familia Lamiaceae, genul Lamium, rudă cu urzica  moartă (Urticaceae), cu care se aseamănă și cu care poate fi confundată datorită frunzelor similare - înainte de faza de înflorire, căci florile au aspect diferit. Flori violete...

În prag de Lăsata-Săcului

În prag de Lăsata-Săcului

   De mic, am fost un păcătos, dăruit burții. Poate de asta n-am uitat chefurile pantagruelice care  precedau despărțirea de lumea de „dulce” și intrarea în asceticul Post-Mare.
 De aceea nu pot uita petrecerea de Lăsata- Săcului,  la gospodăria bine așezată a bunicului
 dinspre tată.

  Om bogat, cu relatii privilegiate. În sat și primprejur. Jumătate din comunitate era formata din fini și cumetri... Care veneau , cu respect și, mai ales, cu poftă, la chiolhanul « de dulce » din acareturile bunicului, dezmierdat « Moș Nică », să-i sărute mâna!

   Cu câteva zile înainte, bunica nu mai avea somn. Își strângea ajutoare pricepute si pregatea numai bucate consacrate evenimentului.

 In seara menită, se adunau 20-30 de petrecăreți, în frunte cu popa,primarul, învățătorul și se așezau pe laițe cu măcaturi, la mese improvizate din lătunoaie. Dupa ritual: « cum li-s anii, cum li-i rangul ».
  În țipăt de viori si zdrăngănit de cobze, purtate țanțoș de cumetrii-țigani, din Pârlita, se făceau urările cuvenite, cu pruna galbenă, învechită, care nu prea avea păcat de oprire, în familia mea, nici măcar în postul de șapte săptămâni !

   Și se infierbânta ospățul.

   Făceau cu ochiul, mai intâi, colțunașii burduhoși de atâta brânză, impinși pe gat de țuica din hectarul de goldane de Dupădeal. Tăvăliți, coltunașii, prin unt ori smântână, la voie.
   În străchinoaie vărgate de lut, tronau pastrama de berbec, curcanii și alt păsăret care se jertfiseră, ca să-și salveze timp de șapte săptămâni de post neamurile din cotețe.

 Totul era devorat cu falsă indiferență, accentul căzând pe vinul licoros de fragă, care nu mai avea timp să-si etaleze mărgelele.

 Țiganii lălăiau, unii meseni ieșeau la joc ; cei mai multi nu se ridicau(nu puteau ?!) ; dar tropăiau la mese, cât puteau din picioare, ori se legănau in ritmul jocului și-și îndemnau soațele să-l joace pe cumătrul / nașul Nică.  Care învârtea, vesel- deodată , sub « răutatea aluziilor cu văzutul puței 

finuțelor », câte 4-5 mândruțe.

   Târziu, dar riguros inainte de miezul nopții, musafirii se duceau (mai degrabă erau duși de nevestele mai suferitoare la chef) spre case. Păcatul mă indeamnă să adaug adevărul că popa dădea tonul plecării, spre împotrivirea șovăielnică a celorlalți, care motivau că nu  aud cântând cocoșii a miezul duhurilor.

   Popa își zburutucea  mătura bărboiului a lehamite: „ Păcătoșilor, Iadul o să vă înghită!”

   La astă muștruluială,  fumeile speriate, iși făceau cruci repezite ,  tăbârcind bolovanii de bărbați și sugrumându-le din gâtleje cântecele porcoase, necuvenite inceputului  de prohibiție a dragostei. 

Bunica suporta, mai departe, greul : spăla bine, cu leșie, străchini, linguri și linguroaie de lemn, oalele si le urca în podul casei.
Tot de  acolo era adusă în blidare, « vesela » absolut nouă, pentru folosința de post.

 Abia in zori se aciua si ea pe un colț din patul posedat abuziv,da-a hoarța, cu sforaieli, de capul casei.

   Si începea Postul Mare !

   Numai eu rămâneam gata să dau iama prin chiupurile cu afumături ; de unde scocioram cu degetele,numai macra si cârnații ; și-mi astâmpăram setea cu ouă crude,din coșărcile uriase.
   Mam’bătrâna se prefacea că afla abia in Săptămâna-Mare,când mă probozea și mă trimitea la spovedit, unde Vrednicul nostru popă asculta, zâmbind, jălania mea de căință, imi sorocea "mătăniile" cuvenite, să mă scoată curat de păcat.
 Pană a II-a zi,când recădeam in vinovăție!
 Așa n-am putut eu deveni vegetarian. Nici măcar in Postul Mare!

   Pare copiat din Creangă; dar a pus punct bănuielii adâncul George Călinescu: Humuleșteanul a scris despre „copilaria copilului universal".
   Deci  ca și mine”!

   Fie pomenite chipurile bunicilor Nică și Catinca, pe care-i / le uit prea des, în vremelnicia mea fragilă!

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Notă:Textul e mai vechi, dar recitindu-l, am înțeles că mai proaspăt, n-aș putea isca altul.

4 comentarii:

1. 
   Vienela19 februarie 2015, 12:09

   Ce de amintiri mi-a trezit povestea aceasta...
   Parintii mei faceau cate o Lasata-Secului in fiecare saptamana si se lasa cu valuri de vodca sau tuica batrana pentru domni si cu lichioruri parfumate pentru doamne, cu cantece si cu povesti vanatoresti. Tot din vanatoare era si carnea de care noi, copiii, nu ne mai saturam. Din pacate, numai de cateva ori in viata am avut ocazia de a ma bucura de macra si carnatul de la untura. Asa-i cand te nasti si cresti la bloc... :( Dar as putea spune ca avantajul e de partea mea: inca imi mai mentin silueta de domnisoara. :)))

   RăspundețiȘtergere
2. 
   anitzei19 februarie 2015, 23:33

   Numai când avem înțelepciunea rememorării celor trăite ne dăm seama cât de bogați suntem! Mă bucur că te bucură silueta de domnișoară!

   RăspundețiȘtergere
3. 
   Ioana20 februarie 2015, 02:18

   Ce frumos trebuie să fi fost. Eu nu-mi aduc aminte să se fi sărbătorit Lăsata Secului, de fapt în Ardeal nici nu se spune așa, ci ”prinderea postului” dar nu se lasă cu chiolhanuri :)

   RăspundețiȘtergere
   
   

   Răspunsuri
   

   
   

   
   
   
   anitzei20 februarie 2015, 07:15
   Închide ochii, te iau de mână și ne cufundăm în „demult”!
   Ștergere

O poveste rău... de bună

Impresionat de cohortele de colhoznici care, renunțând la țărănie, au sărit din opinci , direct în pantofi și...cizme, fără să inventeze săpunul, am conchis că socialismul românesc a lansat  o clasă socială nouă, pe care am botezat-o, în secret față și de mine însumi, „intelectualitatea analfabetă conducătoare”.

Profitând de poziția dominantă, puteau da orice ordin. Cum am primit și eu.

Depindeam , pentru cumpărarea unei locuințe, pe care o „port” și azi, depindeam, zic, de voința unui politruc, care s-a lăsat învins / convins de rugăciunile mele, de a-mi aproba actele.

 Auzise că am ceva glagorie, în căpățână și m-a pus la o încercare: să mă detașeze de la o
școală rurală pe  unde-mi străluciseră ochii și să-i sclipuiesc o lucrare:

„Soluții eficiente de creștere a randamentului, în filatura ...prin...”

Ca filolog sufeream de boala obsesivă a „scărmănării și filării” cuvintelor.
Deci eram supracalificat în meseria de filator-scărmănător!

 Așa că am acceptat,  preluînd cheia de la sompuosul  birou de „ prim” și dreptul de a pune la  transpirat  doi sclavi-scribi, din Primărie, cărora le dictam textele „create”, cu îndemânarea umanistului, care se pricepea la toate.

Rezultatul: la 5 septembrie lucrarea era scrisă, corectată, legată în piele plină de vignete aurite.

Și depusă urgent la „Ștefan Ghiorghiu”, ca teză de doctorat.

Peste câteva luni, eu vopseam lemnăria din vârful fandosit al „noii mele case”!
Altcineva, își scria, înaintea numelui și „ pronumelui”( !), fascinanta vocabulă DOCTOR.

Amândoi eram fericiți, sub soarele socialismului multilateral dezvoltat.

GÂNDURI SADICE

Găsiți pe acest blog câteva postări în care evoc momente legate de Odiseea mamei mele prin pușcăria de la Mislea, unde a prins o parte din câinoasa conducere a acestei ocne de recent condamnatul criminal securist -- Vișinescu.
N-a mai apucat acestă mică dreptate făcută de justitie, așa că am lăsat eu să țâșnească din partea neagră a sufletului, aste rânduri, de care nu sunt chiar mândru.

                                         * * *
N-am puterea și omenia iertării, de care ar fi dat probă mama, revăzându-l pe monstrul Vișinescu, dus la ocnă. Nu am nici cultul Hristic al obrazului cel'lalt oferit Răului spre pălmuire.
Dar aș schimba pedeapsa.
Aș alege alt loc de „odihnă și meditație asupra faptelor comise”:
O celulă din închisoarea acum părăsită, probabil, de la Rm. Sărat, amenajată, mobilată exact ca pe vremea șefiei lui.
L-aș incarcera în acest spațiu, singur-cucuvea în toată hardughia,
și aș plăti un om care să-i aducă mâncare bună, apă, medicamente, zilnic.
I-aș impune acelui om să nu scoată o vorbă cu criminalul. Să lase cele aduse pe cimentul celulei, să încuie ușa,cu vizorul deschis, ca să intre fantomele amintirilor, și să plece acasă.
 Să nu aibă „bravul” Vișinescu  niciun paznic. Afară de acele fantome.
Poate, după o lună- două ,l-aș grația, deși cred/sper că n-ar mai fi nevoie!

Sadic!

DICTIONAR

Nou dicționar anonim al limbii române
( Numai pentru uz feisbucistic)
ABUZ = fără buze
ACRU =unit. de măsură pentru soacră;
AMÂNAT = fără mână;
AMPULĂ =1. fiolă, balon ( de bec); amintire de tinerețe
APOI = apă mare
AȚÂȚAT = fără sâni

BIZAR = două zaruri
BOSUMFLAT = șef gras
CASCĂ ! = ordin dat soldatului înainte să adoarmă
CELULOZĂ = boală de închisoare
CHILOT = moldovean care chilotează
COLONEL = maț colon devenit subțire
CONTRADICȚIE = ceva care strică dicția
EVADAT = ( măr) dat de Eva lui Adam
EXTRACTOR = rămășiță de la un tractor
GENERALIZA = a urca în grad un colonel
GHINIOANE = var. moldovenească la „Bine, Ioane”
ÎNCHINAT = ajuns în China
ÎNVINUIRE = transformarea mustului în vin
ÎNVIORARE = melodie executată la vioară
LEȘINA = ( franțuzism) loc de circulat pentru tramvai
MĂCEL = mac mic
MERITORIU = teritoriu ocupat de meri
MICROSCOP = scop mărunt
MOLIERE = cutiuțe pentru naftalină contra moliilor
MONOLOG = olog de un picior ( față de „biolog”- de amândouă)                                                                          
NASTURE = plasture pentru nas
NATRABT = Trabant care lovește o pisică

PAPANAȘ = nașul papei
PAPARUDE = rudele papei
PASPARTU = salut cu care te desparți de un musafir care a mâncat mult
PIRELLI = firmă concurentă cu cea moldovenească „Pi bunii”
PIRON = locul unde oprește trenul la Iași
PLASTURE = nasture din plastic
POLIȚIA CĂLARE = echipaj special care se ocupă de violuri
PRUDENT = pastă de dinți făcută din prune
RATEU = pateu din carne de rață
SCARABEU = scara a doua la un bloc
SCUMPETE = alint pentru iubită, in timpul crizei economice
SEXOLOG = miriapod cu șase picioare rupte
TRACTOR = actor cu trac
TUTUN = arma artileristului bâlbâit
ȚURȚUR = semnalul soneriei iarna
VEDETĂ = navă mică de război, elegantă

TOBĂ...de carte

Mă gândesc încă de ieri! Dacă eram milițian sau izmănar în spatele frontului. semnam cu „ Doctor-general X” Dar așa, frig frigul la... buzunarele goale!
Totuși îmi place dr. Tobă, ministrul. Mai întâi, pentru că nu-i plesnește toba de untură. Apoi, cu ochelarii lui, are călcătură de intelectual fin, tobă ...de carte. Mai apoi, adică terțio, nu se dezice de înaintași, adică de milițienii, care, sincron cu Bulă, erau eroii celor mai suculente bancuri.
Să probez spusele, cu stofa clientului!
Un secret bine păzit al redactării unei teze de doctorat este acela de a mânui codurile care fac trimiterile la sursele de documentare. Adică, arăți lumii că ai luat, ce ai luat, cât ai luat de al alții, mai deștepți decât tine.
Sau îți afirmi atitudinea pro - contra față de idei, atitudini ale altora,în tema dezvoltată.
Așa a descoperit Toba, în subsolul stiințific al unor cărți din care copia, cuvântul „apud”.
Măi, să fie...!
Copie generalul Tobă totul, meticulos, ca din Evanghelie și crede că „ Apud” este prenumele autorului copiat . Adică, dacă era lucrarea șefului său, ar fi scris în teză: Dr. G-ral Apud G. Oprea -Calitatea izmenelor”.
 Și tot așa, peste tot.


Notă: prepoziția lat. „apud” , în fața unui citat, consemnează o referire la o idee, comentariu, ale unui autor care n-a fost studiat direct, ci găsite într-o referire a altui autor! Greu -rău!

Greierii nopților nebune

Vouă vă cântă greierii?! Ho, nu de ăia! Am și de ăia. Dar acmu, aduc vorbă despre ceilalți, amestecați cu literele lui Topârceanu: „ Cri-cri-cri, toamnă gri...” Geme gădina de fierăstraiele lor, cu care toacă toată iarba nopții. Doamne, ce bine se doarme în țârâitul lor țâfnos.
Cred că i-a înnebunit luna plină și nebună de dorul nunților,de pe „când se gată boala că se coace poama”.
Unul a sărit pe pervazul ferestrei și cred că mi se laudă cu performanța comică a a cricăitului. Se lasă prins. Îl ating cu freamătul buzelor și îl arunc pe razele unei stele.
Și de acolo îmi face semn: cri-cri-cri!
Voi aveți greieri, cu care să vă îngânați?

Eu am o grădină plină!

Sânzienele

Sânzienele
Sunt nevoit să închid bine geamurile, că au înnebunit teii.
Îți pătrund în moleculele sufletului, Înnoadă amintiri, topite prin ani în cercurile din trupul lor și te trezesc cu doruri ,în nopți bântuite de iele. Ce vreți miracole mai mari, decât acelea ale retrăirilor transcendente din noptile de Sânziene?!
Atât de mult sunt așezate la temelia noastră ielele păgâne încât n-au putut fi zmulse și au fost îngăduite să ne bucure și zbuciume sufletul prin suprapunerea unui nume de sfânt; în zi de bucurii și teamă, când teiul își împletește miroaznele cu mistica bucurie a aceleia de Sânziene!

Mareșalul Moș Teacă

Bacalbașa, nu cimpanzeul ăsta din Parlamentul actual, ci unul serios, Anton, a nemurit un oficeriu de tot hazul, Moș Teacă, din lumea cazonă a sfârșitului de secol nouăsprezece.
Eu încercam râsul cu un exemplar de civil, ajuns Ministrul Oficerilor, mai amu anu'.
Uitasem de el, dar ciacârul de feisbuc, mi l-a adus, azi, aminte. Și am constatat că nici nu știu cine a fost ministru peste pușcoci, în guvernul devorat, la cină, ieri, de ghenerarul Dragănea.
De aceea reiau textulețul vechi, care chiar îmi place!

Gânduri de Volintir cu scăfârlia în soare

De-aș fi tânăr, m-aș face volintir la mareșalul Dușa, la capul patului cu un pușcoci de soc să-mi apăr ușa.Și când m-aș oțărî spre Soare-răsare,să înghețe votka în moscalul călare; spre Soare-apune-- s-o tulească boanghina-n lume.
Si când să mă rotesc în amiezi, nici urme de de ieniceri să nu vezi; de-oi clipi spre miază- noapte, să vorobească leahul cu ruteanul în șoapte!
Dar, păcate, nu mi-s tânăr deloc.Și nici măcar pușcociul meu de soc nu mai face Poc!

A ÎNNEBUNIT ȘI VIA!

Dumnezeule, n-am putut sta în grădină decât un fârtai de ceas. Și țuști înapoi în casă!
M-a speriat, m-a fugărit o miroznă așa de profundă, de dulce și de mistică, încât părea izvorâtă din Grădina inaccesibilă a Raiului.
Am tras adânc în bojoci, ca un fumător înrăit la mahorcă ; și simțeam volutele amețelii spiralându-se în juru-mi cu brațe de iele. Prevestitoare de bulboane din care nu mai vrei să ieși.
Au înnebunit florile de Vie.
Mărunte, precum sămânța macului, îsi scutură haina de monahie ascunsă în noapte de ziduri și se dedau orgiilor olfactive, „otrăvitoare” pentru ingenui.
E prima beție cu care ne fericește(sau „nefericește”!) liana care ne însoțește viața de la păcatul capital - la picătura Cuminecăturii izbăvitoare, întru UNA voința Domnului.
Răul și Binele, între care avem libertatea să alegem.
Arunc de pe mine miasmele Nopții, să mă reîntorc în beția de efluvii a Viei înflorite. ( Cât despre roada ei, intră în altă înțelepciune a vieții.)
Și mi-ar trebui o tonă de nas- ajutător întru deplina împlinire a beției fericite din grădină.

Repejor, Toți / Toate, cu nasul în butucii de Vie.
Că minunea, ca oricare minune, nu ține nici măcar trei zile.
Și gata!
NB Am citit că nasul câinelui are niște cămăruțe speciale. în care îngrămădește mirosul după care caută urma. Aș vrea să fiu câine, să comprim tot parfumul Viei. Sigur aș găsi, astfel, drumul spre Absolutul Paradis.
Dar nu-s!

DIALOG la...mare distanță

COPILUL DE ACU' 20 DE ANI
NU spunea atâtea minciunele, câte le croșetezi tu, ici - mai jos, ca să evoci cei doi ani de când ne întâlnim în eter. Mi te amintesc, cât pot, ca pe o persoană care n-avea nevoie de un așa dascăl, precum acela pe care îl hiperbolizezi tu aici, fiind în stare să se autodefinească.
Dar înțeleg și de ce m-ai împopoțonat atât:...

Nadia Nadi Nu am exagerat cu nimic!!! Imi place de mine pentru ca incep sa scriu din ce in ce mai mult cu sufletul si mai putin cu mintea care analizeaza prea mult. Fiecare cuvant pe care l-am asternut e atent filtrat prin harpa mea sufleteasca in asa fel incat sa rezulte doar muzica lui. Am uitat sa mentionez, totusi, simtul umorului pe care il aveti si pe care il ador!

Hehe, astăzi se sărbătoresc 2 ani de când suntem prieteni prin intermediul noilor tehnologii însă nici nu stiu când au trecut anii în care erați prezent pentru a mă învață a scrie, vorbi și gândi românește corect! Și nu doar atât! Ați deschis o adevărată fereastra în inima mea spre curiozitate, explorarea frumosului și drag de graiul românesc! Mulțumesc cu sufletul copilului pe care l-ați cunoscut acum 20 de ani si cu tot respectul adultului care am devenit! Cu drag de 1Iunie!

Nadia şi Vani sărbătoresc 2 ani de prietenie pe Facebook!

Învățați din ...

Ce-am pățit , că n-am știut!
Abia azi m-a informat șturlubaticul de Yahoo! că
„un sărut de 1 minut consumă 26 de calorii”!
În consecință,
 tot azi mi-am explicat de ce port, prin lume, ditamai bărdahanul, de un qintal.
Prea târziu!

I-AM CĂLCAT PE COADĂ CÂINELE!

Acu' ceva timp, am avut un ghid valoros în încercările mele de a mă familiariză cu ascunzișurile periculos de fascinante ale feisbucului.
M-a legat o prietenie virtuală de maestra mea- Maică Tereza și totul părea veșnic. Apreciam talentul, umorul și istețimea replicilor,exigența stilistică. Până într-un moment nefast. I-am insultat lătrătorul de pripas, devenit BRUNO- simbolul Universului pentru ea , cu vocabula plină de alint: „javră”.
Și am prins și pe stăpână-sa într-o rară criză de umor.
Cataclismul Apocalipsei după IOAN a căzut în capul lui Ioan = EU!
Așa s-a rupt o relație respectuoasă din parte-mi cu Vienela. Revenindu-mi postarea buclucașă de la stăpânul cel mare,
o salut pe generoasa Vienela, dacă n-o fi plecată, cu traista-n băț să salveze „alte javre”.
La mulți ani, Vienela, ”Iubesc viața” ,de la un necunoscut!
PS Pup și javra pe vârful cozii (atât!)!
---------------------------------------------------------------------
I-am călcat pe coadă câinele
Chiar așa!, pe feisbuc.
Lașul și pidosnicul patruped de apartament, n-a mârâit, nu m-a mușcat, ca între bărbați.
S-a uitat, cu lacrimi la stăpână-sa, prefăcându-se pe moarte.
Să-l iau în brațe, să-i fac respirație bușabuș? Nooo! I-am zis, încă o dată: „ Javră!”
Rupere de nori, tunete- trăsnete!
În loc de ploaie cu gheață, am distins două voci, venite, parcă, din căruța de foc a lui Sân’Ilie:
- Auzi, mi-o insultat scumpetea de flăcăul mamii!
- De ce citești comentariile idioate ale ăstuia (eu!) ?! Șterge-l!
- Îl șterg!
Și tot ecranul s-a blanșat, într-o clipită.
Talentata blogăriță, care m-o dresat cu osârdie să aștern textul în primele postări, iar acum își dresează maidanezul să îmbrace pijamaua la culcare, această Maică Tereza a dezmoșteniților, mi-a dat peste ochi, de văd numai ecrane albe.
M-ar ierta, poate, numai dacă aș învăța să latru.
- Ham-haaam!

NU DA...! DĂ...!

Ca un Coleric pur -  sânge -zero grupă și mai mult nedus, decât dus pe la icoane, îmi recunosc răutatea mustind refulat, cu mari costuri. Niciodată pe gratis. 
Paradoxul psihic că nu mi-o descarc, precum Jupiter, pe alții a mirat pe mulți, dar n-am reușit să le explic DE CE.
Până azi.

Mă prefăceam că pun ordine prin terfeloage .( Eu și ordine!?)
 Dintre mucegaiul foilor a curs o frântură de pagină, din uitatul, deja, „Contemporanul”.
Buchisit de cei de la filologie mai dihai decât „Cele 10 cuvântări mai des citite ale lui Mao-Țe-Dun.
(Nu știți de ele? Semidocților!!)

De pe galbenul pișătiu  al petecului de ziar, mă furnica textul primului meu poem publicat, fără comentarii, la „Poșta redacției” cu precizarea „Debut” :

                                     Nu a...! Dă...!

                            Nu da-n mine!   Dă în tine!
                          Nu da-n fabrici și uzine! 
                          Nu da-n clasă mucitoare,
                          C-ar putea să te coboare 
                           Să nu vezi mult timp soare! 
                          Nu da în mineri și-n mină;
                          Că nu știi cum se termină!
                       
                           Dai în mine?!...
                                                  Dă în tine!
Toți colegii m-au îmbrățișat, urându-mi/mă să-i întrec pe Cucuzel și pe Labiș”

Am bombardat toată viața redacțiile cu manuscrise. De la toate primeam răspunsul: „ Tovarășe Ioane , „Dă în tine!”
Și am dat și încă dau, ca soldatul ăla japonez, care uitat fiind pe o insulă pustie, la sfârșitul războiului, a mai tras cu tunul vreo douăzeci de ani în vapoarele americane, de la orizont!

Sunt fericit că mi-am recuperat  „OPERA MAGNA” 

Ps: Dați în mine!


 

ZILELE „BABEI”

Pun tot ce scriu despre luna martie sub semnul unor tulburatoare practici magice.

 Asta dovedește că, pe măsură ce a intrat tot mai adânc în natură, omul a trăit tot mai dramatic spaimele forțelor ei și incapacitatea de a le supune, sau evita.

 Structura primitivă a percepțiilor și reprezentărilor, pe care le acumula despre « jurul » său,

 l-au obligat să caute forme de apărare, îmbunare, sau de folosire a acestor forțe necunoscute.

 A recurs, mai întâi, la antropomorfizarea lor.(Atribuirea de forme și trăsături umane, de nume create ad hoc, pentru a le face mai prietenoase.)
A urmat alegerea de chipuri (idoli, talismane) și de ceremoniale ,de ofrande toate supuse unor practici respectate cu sfințenie, prin veacuri.

La venirea primăverii, de exemplu, se dezvoltă obiceiuri precum :
- zilele « babei » ;
- alegerea (pusul) « babei » ;
- moartea Dochiei ;
- focuri purificatoare ;
- afumarea pentru alungarea « relelor » din gospodarie ;
- baterea pamântului cu ciomege, pentru eliberarea caldurii ascunse de IARNĂ ;
- pomeni cu alimente ritualice ;
- alegerea unei „babe”  pentru sondarea destinului ;
- protectia de rău prin martșoare, snurul anului agricol.

“Babele” sunt zilele din intervalul 1-9 martie. La inceput, erau alese 12 zile care să prezinte corespondențe cu lunile anului. Trebuie să mai observăm că zilele de 1-12, din calendarul actual, gregorian - trebuie translatate  în calendarul iulian (stil vechi ), deci la limita cu echinocțiul de primăvară .

Alegerea, sau »pusul babelor » se bazează pe veșnica speranță a omului că va putea, cândva, să găseasca mijloace de a sonda și primi semnale despre viitorul său, sorocit de destin

(„ augurii” din practica romană! ).

După datină, fiecare iîi alege o zi ( « baba lui ») din intervalul 1-9 martie și așteaptă s vadă cum va fi vremea, atunci.

-Daca « baba » sa se arata fără soare, friguroasă, cu ploaie sau ninsoare, atunci :
posesorul zilei, dacă-i necăsătorit, se va alege cu o pereche hâdă, calică , cu beteșug, zgârcită.

Deci , s-o ia la fugă din calea ei ! Sănătatea îi va lasa de dorit, norocul –pe sponci, banii-lipsă, primejdii la tot pasul ; secetă, foamete.

- Daca se întâmplă o zi caldă ,cu soare și bâzâit de albine, norocosul se va bucura de pereche (dacă n-o are !) ruptă din soare de frumoasa, bogată, va avea noroc la bani, sănătatea va dudui, cămara se va burduși cu roade. Ce mai !

Dar, pentru, că,  mai adesea, se întămplă ca ziua să fie cam pestriță - meteo, se trece la interpretarea segmentelor de zi, chiar pe ore, punând bunele și relele la locul lor, cât mai convenabil.

 In zilele alese nu se prea lucrează, iar de Dochia -  deloc !

In Bucovina, pe urmele babei care-și leapădă cojoacele, sunt trimise surorile ei , mai tinere, dezmierdate cu diminutive de la numele zilelor săptămânii: Lunica, Mărțica, Miercurina, Joița, Vinița, Sâmbița, Domnica.

 Se exprima speranța că la bătrânețe, ele  vor fi mai generoase decât Dochia .

După zilele “babelor”(in Transilvania numite “vântoase”), se restabilește speranța,

 urmând zilele “moșilor”, calme, călduțe.

 Moșii mai sunt numiți „ Sâmți”, sau Sfinți și au ca simbol sfințișorii cu miere si nucă

 și, mai ales, cele 40 de pahare, ce trebuie băute , cu stoicism, dacă vrei s-o duci bine tot anul.

 Si cine nu vrea ?!

Despre alte întâmplări și obiceiuri magice ale lui Martie – altădată!

Distribuiți pe Facebook.  Poate mai sunt „nevoiți”- nevolnici care și doresc „Baba”.

 

 

MĂRȚIȘOR

PENTRU  TOATE FEMININELE CARE „MI-AU TRECUT” PRIN OCHI ȘI PRIN SUFLET!

Vremile-s vremuri tulburi, vremea- la fel!
Numai că,  un cronicar moldav mi-a mustăcit, din alt timp, că nu-s vremurile sub om, ci bietul om sub vremi !

Bine! Chiar dacă m-am prefăcut că nu înțeleg ce însemna la el « vremi »

Așa că , mai bine să vorbim despre mărțișor, că acela este ce este; adică- primăvară!

Fermecător și descărcat, astăzi, de magia pe care o conținea în trecut, mărțișorul este multimilenar. (Spuneam, undeva, că l-am găsit, sub forma unui șirag de pietricele albe si roșii intr-un mormănt neolitic, dintr-o așezare cucuteniană de pe Valea-Lupului, Iași.

Mărțișorul avea rol magic, de a ocroti pe purtator de rele, într-o perioada a anului acoperită de

 Neobișnuit pentru omul din vechime.

Nimic nu înspăimânta mai mult, pe atunci, decât vremea instabilă, zvârcolirile iernii aducatoare de boli ,foamete, ( merindele și nutrețurile – pe sponci, ca și acum, de altfel. ) întârzierea vegetației etc.

Omul se proteja și el, cum putea : mai ales, prin practici și obiecte magice.

 Între ele, mărțișorul  s-a păstrat, ca semnificație, până astăzi.

Ne-au rămas câteva legende asupra originii sale.

  O să înfurie pe câte o „pravoslavnică, cu tulpan pe ochi  și fustă lungă ”( copiat de pe undeva!), dar mărțișorul este „invenție păgână, veche de peste 5000de ani! E drept , creștinii au împănat-o cu elemente de-ale lor, bine conservate.

.Una dintre  legende  zice că Dochia (cea bună !) a vrut sa protejeze venirea primăverii cu o funie împletită din fire de lână albă și neagră. (E adevarat că, la început,  marțișorul era împletit din fire de aceste culori, semnificând împletirea destinului în viață și moarte).

Altă legendă dezvolta un subiect puternic romantic :

 Baba Iarna a furat Soarele, ca să înghețe omenirea.

 Planul ei este dejucat de un flăcău,  Făt-Frumos, care se luptă cu Vântoasele , scapa Soarele din temniță și-l arunca pe cer.

Numai că , în luptă, este grav rănit.

 Se târăște,  pe frunzele moarte, din pădure și, unde cădeau picăturile de sânge, nfloreau ,

Pe  dată, ghiocei.

 Ultima picatură a căzut, însă, pe un petec de zăpadă, unde o găsește iubita sa, plecată  în căutare.

 Fata destramă din ie fire de matase, albe și roșii, înconjoară cu ele sângele; ia in palme zăpada și o încălzește la inimă.

Pe ie  rămâne o pata roșie.

 Și toate fetele din sat și-au prins și ele fire roșii pe albul iilor, spre amintirea voinicului…

In realitatea practică, magico-istorică, la 1 martie, se prindea la mână sau la gât, un șnuruleț din fire albe și roșii, ca să-l apere, să-l izoleze pe purtător de toate relele aduse de rămășițele iernii.

De altfel, Cercul Magic înseamnă la toate popoarele  apărarea, izolarea, separarea,( precum șanțul, zidul la o cetate! )

 Mai târziu,s-a adăugat și un bănuț de argint la șnur.

 Constante au ramăs culorile : rosșu = simbol pentru viata, energie, sanatate ; alb = credinta, sinceritate,frățietate, binele.

.Mărțișorul era purtat până la înfloritul primului pom, când era desprins si aruncat (agățat) între flori.

 Era incă  o forma de protecție magică : deoarece se strânseseră  toate relele în șnuruleț

 el trebuia pus într-un mediu vitalist-puternic, pomul înflorit.

De la aceste practici, cu obioecte  pur- magice, s-a ajuns, astăzi, la altele, afective, de socializare formală, comerciale.

Domina kitsch-ul, se banalizeaza gestul, dar înca rezistă!

 !
Vorba ceea : depinde de CE  și CUI dai, precum și de CINE și CUM primeste !

PS

 Mi-i, totusi, dor, de măgarii,bovinele și purceii pe care mi-i atârnau, aluziv, pe piept, ucenicii!  Cu mutrele mucalite!

LĂSATA - SECULUI

N-am deloc pofte vegetariene!

 Și nici nu pot ține posturile religioase.Deși mi-ar prinde bine.

Dar nu pot uita fastul rural al Lăsatei –Secului ( Lăsatei-de-sec), din gospodaria bunicului dinspre tată.

Om bogat, cu relat

ții privilegiate. In sat și primprejur.

 Jumatate din comunitate era formatâ din fini și cumetri. Care veneau , cu respect și, mai ales, cu pohte, la chiolhanul « de dulce » din acareturile bunicului, dezmierdat « Moș Nică ».

Cu cateva zile inainte, bunica nu mai avea somn. Își strângea ajutoare pricepute și pregatea numai bucate consacrate evenimentului.

 In seara menită, se adunau 20-30 de petrecăreți, în frunte cu popa, primarul, învățătorul ...și se așezau pe laițe cu macaturi, la mese improvizate din lătunoaie. Ocupând lodurile, dupa ritual: « cum li-s anii, cum li-i rangul ».
În țipăt de viori și zdrăngănit de cobze, scoase de cumetrii-țigani,din Pârlita, se făceau urările cuvenite; cu prună galbenă, învechită. Care nu prea avea păcat de oprire, în familia mea, nici măcar în postul de șapte săptămâni !
  Și se înfierbânta ospățul!
Făceau cu ochiul, mai întâi, colțunașii burduhoși de atâta brănză, împinși pe gât de țuica din hectarul de goldane de Dupădeal.

 Tăvăliti, colțunașii, prin unt ori smântână, la voie.

În străchinoaie vargate de lut, tronau pastrama din berbec, curcani si alt păsăret care se jertfiseră, ca să-și salveze timp de șapte ăaptămâni de post neamurile din cotețe. Totul era devorat cu falsă indiferență, accentul căzând pe vinul licoros de fragă, ce nu mai avea timp să-și etaleze mărgelele.

 Țiganii lălăiau, unii meseni ieșeau la joc ; cei mai multi nu se ridicau(nu puteau ?!) ; dar tropoteau la mese, din picioare, ori se legănau în ritmul jocului și-și îndemnau soațele să-și joace  cumătrul / nașul Nică. 

 Care  învârtea, vesel, deodată , sub « răutatea aluziilor cu văzutul puței finuțelor », cate 4-5 mândruțe.

Târziu, dar riguros înainte de miezul nopții, musafirii se duceau (mai degrabă erau duși de nevestele mai suferitoare la chef) spre case.

Bunica suporta, mai departe, greul : spala bine , cu leșie, străchini, linguri și linguroaie de lemn, oale și le urca in podul casei.
De acolo era adusa în blidarele din cuhne, « vesela » absolut nouă, petru folosința de post.

 Abia în zori se aciua și ea pe un colț din patul posedat abuziv, da-a hoarța, cu sforăieli, de capul casei.

Și începea Postul Mare !

Numai eu rămâneam gata să dau iama prin chipurile cu afumaturi ; de unde scocioram cu degetele, numai macra și cârnații ; și-mi astâmpăram setea cu oua crude,din coșărcile uriase, de unde așteptau Paștile.
Mam’bătrâna se prefacea ca afla abia în Săptamâna-Mare, despre stricăciunile făcute, când mă probozea și mă trimitea la spovedit. 

Vrednicul nostru popă asculta, zâmbind, jălania mea de căință, îmi sorocea "mătăniile" cuvenite, să mă scoată curat de păcat.
 Până a II-a zi,când recădeam n vinovăție!
 Așa n-am putut eu deveni vegetarian.

 Nici măcar în Postul Mare!

Pare copiat din Creangă, dar  a descoperit George Călinescu că Humulesteanul a scris depre „copilaria copilului universal"
Deci și despre mine.

Fie pomenite chipurile bunicilor Nică și Catinca, pe care-i uit / le uit prea des chipul, în vremelnicia mea fragilă

Notă
Am reluat acest text evocator, pentru simplul motiv că altul mai bun n-aș mai putea așterne
pe zăpezile amintirilor .

„ NĂVALNICUL” Dragobete

Între numele date „zânului” Dragobete, unul contrariază -
„ Năvalnicul” - denumirea unei ferigi impozante.
Legenda spune :
Pus pe șotii, după ce îi trece sorocul (24 februarie), eroul, mai potrivit - Erosul nostru - așteaptă prin păduri să ajungă la « pedepsit » fetele care s-au răzbunat pe el, pentru că, la sărbătoarea lui nu le-a găsit un logodnic și s-au apucat să lucreze, în acea zi.
Încurcând cărările « păcătoaselor », care se cam lasă păcălite, Dragobete a dat și de Maica Domnului, care trecea și ea, în treburile ei, pe-o cărare a codrului.
Așa că, după obicei, îi iese în cale, ademenind-o cu dragostea.
Maica Domnului îl ceartă cu asprime, pentru îndrăzneală și-l preface într-o plantă viguroasă din umbra pădurii.
A numit-o Navalnic,după firea drăgăstoasă a voinicului și i-a dat menirea să fie de leac .
Chiar și-n suferințe de dragoste.
În unele sate, tinerii , rămași nelogodiți la Dragobete , intră în codru, la culesul plantei, cu o căpățână de zahar în mână, chiuind și strigând:
« Cum năvălește lumea la zahar, așa să năvălească fetele / flăcăii la mine ! »
O fi ?!
ÎNCERCAȚI, ROGU-VĂ! Și-mi ziceți și mie de-i adevărat.