NASSTRÂMBĂUL

Mi se aduce un pacient în preajma comei alcoolice.
Cu fața tumefiată și cu nasul făcut terci.
Tot așteptam să comunic cu el.
Ioc !
 A trecut pe sforăit, ca sirena bietului Roaită*.
Hotărăsc să încep, cu grijă, reconstrucția feței și a nasului, acompaniată de sforăituri care făceau să-mi vibreze mâna.
Pun totul « la loc » și,mulțumită de rezultate ,împachetez « butoiul și-l pun la limpezit ».

Cum se apropie timpul de externare a  pacientului, acesta , mistuit de setea dacică, pedepsită de regele Burebista cu tăierea viilor, o zbughește pe ușă, fără de „ buna-ziua” și fără măcar să se uite în oglinda adusa de mine, pentru a-mi etala reușita.

Cam într-a III-a zi de la plecarea lui, mă trezesc luată pe sus de fostul pacient
si de rudele sale -vasluiene, si acuzată că i-am pocit chipul.
Încat râde tot satul de el .

 Perplexă, încerc să înteleg măcar ceva.
Chipul, nasul erau normale. Sau aproape.
Chiar eram mândră de reușită.

O iau deoparte pe mama băiatului; o descos să le înțeleg furia.

Bătrâna scoate o fotografie și pe ea îmi arată nasul « ante bellum » al individului.

Mă înfior și înțeleg...
O  pocitanie de nas, deviat cu vreo 30 de grade - stânga, ,cu cioturi și noduri, sfida estetica banală, a chipului uman.

 Zădarnică orice încercare de a-l lămuri să rămână cu nasul „ reparat și pus pe direcția bună”!
.Nimic !
 Își cerea nasul lui, din poză.


N-am încotro.
O iau de la capat : zdrobesc „capodopera ” mea, o reorganizez dup poză (greu lucru !) și livrez coletul la domiciliu, unde s-a făcut mare zaiafet-mare, de bucurie.

Peste cateva zile mă trezesc iar cu insul.
Am început să tremur.
Dar nu, n-aveam de ce să mă tem ; venise, vesel, să-mi mulțumească și să-mi spună că sătenii
 nu se mai opresc din laude la adresa mea.

Mi-a adus, într-un ziar, o sticlă de rachiu de sfeclă.
Pe care o păstrez, sub cheie, ca pe cel mai prețios al meu trofeu profesional.


Acum, când îmi mai vin nasuri ferfeniță, cer o poză a împricinatului,ca să scap de  ponoase, și de aroma sfeclei !