Modă retro la clasa I--tăşcuţa

De câteva zile bune, straturile primare ale subconştientului îmi trimit parfumuri subtile, parcă de undeva cunoscute, care-mi produc nelinişti grele.
Nu vi s-a-ntâmplat să tresăriţi la vreun semnal misterios, dintr-un alt timp, dintr-o altă trăire? O simţiţi şi aproape, şi departe; şi vi-i dor de ea, precum lui Ulyse de Ithaca.
Am defulat în aceste rânduri aproape o angoasă sâcâitoare, care azi s-a risipit, ca o ceaţă după ploaia repede de vară. Mări, ce era ?
”Iluminarea” s-a produs de dimineaţă, privind cetele de micuţi în drum spre şcoală. Îmi plăcea cum piruietau printre adulţi, legănându-şi ghiozdanele-rucsac, cu gravitatea omului responsabil. Când…
Mulţi nu mai aveau rucsaci! Le înlocuiseră cu o trăistuţă care se legăna burtoasă pe şolduri.
Asta era! Parfumurile pufăite de subconştient, veneau din alt mileniu, de pe când eram prin clasa I. Purtam la şold tăşcuţa cu baieră de lâneaţă colorată. În ea, o piesă antipatică, tăbliţa de ardezie*, abecedarul cu poze şi cu prima propoziţie, pastorală, O—I = OI** , câteva mere şi o turtă, coaptă pe plită, pe care o devoram, pe drum , ca să nu mi-o hăşlescă la şcoală gliganii de-a doua. Din mere mai dădeam câte o muşcătură şi altora; din azimă-nu!
Deci moda şcolară actuală e retro: cu tăşcuţe! Asta mi-a „cauzat ” neliniştile existenţiale, invocate mai sus.
Tăşcuţele actuale sunt mai dichisite, mai colorate, desenate şi, deloc neglijabil, mai burduşite; nivel crescut de viaţă, ce vreţi!?
Numai că mi-i milă de copii: studii riguroase probează că ducerea greutăţii în acest fel e contraindicată, provocând deformări ale coloanei, periculoase. E şi incomodă: să-i vezi cum se bălăgăne taşca , lovindu-le coapsele, funduleţul, dezechilibrându-i, când o iau la fugă!
Dar moda-i modă, merită sacrificii.

*La clasa I, nu aveam caiete, ci o plăcuţă de ardezie, cu rama de lemn, liniată cu roşu: linii paralele pentru scriere, pătrăţele, pentru aritmetică. Avea şi anexe: un fel de burete,cu care, umezit, se ştergeau cele scrise şi un fel de creion, dintr-o rocă mai moale, care lăsa o urmă albă pe negrul plăcuţei. Când pierdeam „creionul”, foloseam un cui, care producea zgârieturi ireparabile şi vărguţe la palmă.
**Doar veneam de la oi: unii chiar de la stână (mai fuduli, mai voinici!) alţii, invidioşi, păşteau pe tăpşane cârlanii înţărcaţi. Să vă imaginaţi încăierările în drum spre şcoală!

PS Cine are prin pod vreo plăcuţă de asta? O cumpăr. Cu euroi! La nevoie , merge şi donaţia