Sărbătorii de
Armindeni i s-a mai zis şi „Ziua
beţivilor "din motive perfect legitime: vinurile mai fragile sau cele rămase în
butoaie începute erau în mare primejdie; căldurile mari ( mai alaltăieri erau 30*
C) le depreciază rapid, iar rumânimea nu poate suporta aşa ruşine. Trebuie grabnic
băute. Şi nu de unul singur, ci la clacă.
Aşa că, la vremea soarelui de-o suliţă,
satele se agită; câteva şarabane, adică nişte cară burduhoase, trase , la
nevoie de patru boi, colindă uliţele şi strâng balercuţele cu vinul sorocit lichidării. Câţiva flăcăi de strânsură le
aburcă peste draghină şi le cetluiesc bine, cu otgoane de tei.După şarabane,
vin gospodarii cu toate cimotiile lor,” cum li-s anii, cum li-i rangul”. În
grupuri gureşe, femeile tăbârcesc panere
cu tot ce era de frupt, prin podul
caselor, la afumat. Locul de popas e bine fixat din veac: poieniţe năpădite de
florăraie, margini de ape,hanuri străvechi, cu legende viforoase.
Şi să te ţii, Ioane!
Totul, dar absolut totul,
este devorat, sorbit, până în târziul nopţii. E mare păcat să se piardă ceva.
Doar firimiturile sunt menite păsărilor cerului , iar din ulcelele duse
tremurat spre gură se preling firicele de băutură:”să fie pentru sufletele
neamurilor care, demult, au poposit în ăst loc!”
Te cruceşti de
mirare; unde au dispărut cele aduse?
Simplu: mama ne-a dezvăluit esenţa teoriei, când ne silea să mâncăm totul din
strachină; „decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate!” Asta era filosofia populară a dispariţiei alimentelor.
Vinul salvat de la borşire, s-a cocoţat în
creştete şi face tot felul de tumbe, cu stăpâni cu tot.
Şi începe marea întoarcere spre case.
Slugile lasă balercuţele la locul de popas, pentru a doua zi. Acum au probleme
cu urcatul stăpânilor în şarabane- claie peste grămadă. Unii se îmbăţosează că
urcă singuri, dar se lasă repede ajutaţi. Pe draghină, înşirate ca rândunelele
pe sârmă, stau femeile, mai stăpâne pe ele însele; ori mai rezistente la
beutură, ori mai cumpătate. Greu de zis!
După cum vedeţi, Ziua
beţivilor n-are nimic peiorativ la români. E o soluţie pragmatică la un necaz
cu vinul pârdalnic, gata să se strice. Şi aşa ceva nu se poate.
Aţi înţeles
că v-am relatat ceva trăit, la un Armindeni real.
Am să va redau şi
scene de Armindeni la târgoveţi. Ne-au lasat însemnări Ion Ghika, Al. Russo
şi mai puţin celebrul N. Vatamanu, într-o istorie a Bucureştiului:
„În Cişmigiu,
petreceau Armindenul tineri zurbagii, printre care se găseau şi beizadele. Veneau
însoţiţi de femei dispuse să le risipească aleanul”. (v. Mazăre sau Vama-Veche,astăzi!).
„De Armindeni,era
plin de boieri, în pădure la Băneasa. La
Şi ca să vedeţi că
nu-i nimic nou sub soare, Alecu Russo asculta fermecat manele, pe care le
acompania cu pocnete de pistoale şi cu oftat de amar. El le aprecia:” dulci,
mângâioase şi dureroase, de rup inimile!”
Dar timpul ne-a
trecut de la ziua unui Făt-Frumos tracic, la cea a beţivilor de nevoie şi la
celebra zi a muncii.
Ultima a venit prin împrumut, ca zi de luptă, nu de
petrecere., prin 1889.
Ce a ajuns, ni-i încă
proaspăt în minte şi ar fi păcat să vă stric plăcerea Zilei beţivilor, atât de
necesară românimii, ameninţată cu stricarea vinului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu