sâmbătă, 4 mai 2013

În aşteptarea Paştilor


În ajun de Paşti, am fost nevoit să stau strâmb, (mai exact, cocârjat de şale de la munca s/zilnică!) ca să judec drept:  am merit , prin ani, bucuria luminii Învierii să-mi pătrundă în tainiţele sufletului , ori ba?!
Cu ruşine, răspund: NU!
Şi nu pentru păcatul de a fi fugit de la spovedania înţeleptului popă din sat, care abia aştepta să aplice cu asupra de măsură mijloace iscusite de penitenţă. Ne era vecin, prieten cu tata. Şi avea o livadă, Doamne, a Raiului şi o fată şi mai roditoare. Mă temeam de întrebările lui, legate de ambele bunuri; şi ce bunuri!
 Biata mamă bănuia câte ceva, când  vedea cum mă codeam  să păşesc în cerdacul casei părintelui, unde se făcea judecata.
-Du-te şi tu la schit, la călugarul P. că tare vă mai loviţi la taclale. Am mulţumit cerului pentru gândul trimis mamei, i-am cerut iertare şi pe fugă!
 Până să ajung la schit, intram într-o pădurice, năpădită de ciuboţica-cucului  şi înnebunită de dialogul proprietarilor de ciuboţele: cu-cu!; cu-cu! Pe zeci de glasuri.
M-am lăsat, involuntar, pe-o rână, ca să număr câţi bani aveam în buzunar , la primul auzit de cuc; parcă patru monede cu capul regelui Mihai. Şi cântau cucii şi cântau , picurând somn proaspăt de primăvară.
 M-a trezit  un cuc, pus pe şotii la o palma de capul meu. Se terminase totul la schit şi câteva băbuţe  băteau cărarea spre sat. Mama, cu trebile pe cap, a mormăit ceva. Soră-mea, mai mică, inamicul public numarul unu, a ginit ceva neregulă. M-a costat două capete de rege, ca să tacă.
Nemernicia din mine şi-a arătat, însă, colţii cu  încă ani în urmă. Şi mă spovedesc domniilor-voastre, ca  popii din sat.
Cu postul mare am dus-o greu. Ocnă, nu alta! Aduc mărturie şi o postare anterioară- „Lăsata Secului”! De pe atunci am înţeles că nu fac faţă lăcomiei.
 Mama, slăvită fie-i înţeleciunea, făcea cozonaci inegalabili. Şi ne ştia pofta. Îi dădea soră-mi bucăţi de aluat să facă şi ea unii, mai mititei; şi păscuţe!
La scosul din cuptor, aceste bunătăţi erau lăsate mai fără pază şi şterpelite de mine.
 Soru-mea, acum zâmbind din  cer, la pătărăniile mele,  venea la împărţeală şi lua, autoritară, partea leului.
Şi merita, pentru că a găsit o soluţie excepţională de grăbit înghiţirea copturii furate.
În grajd , cu  ugerul doldora de lapte,  îşi aştepta viţelul Miecurica, vaca noastra, numită aşa, pentru că fusese fătată într-o miercuri.
Era blândă şi avea cei mai frumoşi ochi din lume, pe care şi i-ar fi dorit orice femeie, cred.
 Ne aşezam de o parte şi de alta a ugerului, luam câte o ţâţă între degete, muşcam hulpavi din cozonac şi storceam  în gură regescul lapte cald. Până când burţile ne erau atât de pline, că omorai uşor un purice pe ele.
Şi se tot mira mama că de  ce nu dă Miercurica semnale să-i fie adus viţelul înfometat, la supt!



Un comentariu:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere