Şi se duc , pe rând, pe rând...

În drumul generaţiei mele, frânt în zig-zaguri de cataclismele postbelice am cunoscut un popor întreg de bejenari, hălăduind  după false stele polare, . Numele s-au sters. Dar am păstrat imagini şi întâmplări, multe halucinante. Ici-acolo, am reîntâlnit, peste decenii foşti colegi de drum; mulţi ,  aproape necunoscuţi, alţii celebri. Am răsucit cu ei, firul anilor trăiţi împreună, completând reciproc continentele albe ale uitării. De unii am fost legat prin adevărat legământ haiducesc, de sânge, spre neuitare, luminat de bonomia înţeleptului „nenea” Dumitrache, râmniceanul sărat, cum îndrăzneam a-l tachina; de alţii, despărţit de teama că vor reuşi să mă îndepărteze din şcoală prin descoperirea unor dureri ascunse bine în tainiţele familiei.

Nu-s în stare să evoc  multe chipuri,  din aceste fresce şterse  de viforniţe. Câteodată îmi bântuie amintirile, visurile. Alteori aflu veşti; în ultimul timp din cele triste. Azi am să înnod câteceva despre colegul de grupă, (  230, română- istorie, păstorită părinteşte de „nenea” ca şef de grupă şi "duhovnic" )—Ghiţă Buzatu, istoricul celebru, dispărut în aceste zile.

Venise  la facultate cu traista lui plină de ţărănie , cuminţenie  şi bunăcuviinţă; din satul Sihlea, ţinutul Vrancei.

 Am aflat, mai târziu, că sihlenii erau , de multe ori, numiţi peiorativ „cojani”- venetici, saraci de la câmp, în opoziţie cu bogătanii podgoreni de la Coteşti, Urecheşti, Tâmboieşti.

Era nedespărţit de mai aşezatul în vârstă, nenea Dumitrache, de baştină din Tâmboieşti, dar mutat cu tot calabalâcul la Râmnic, unde lăsase casă, masă soţie, copil, de dragul  învăţării istoriei.

Pe cei doi îi unea baştina, pasiunea pentru trecutul ţării şi calmul aşezat în vorba hotărâtă şi neechivocă. Nu ieşeau din ea nici dacă veneau turcii.

Vă imaginaţi cât de greu m-am insinuat în acest binom aparent indivizibil, eu un împrăştiat coleric, dar nenea dăduse binecuvântare trinomului. Şi Ghiţă, tătarul, cum îi menisem porecla pentru faţa lui „ciotoroasă” înghiţi în sec, imaginându-şi că eu sunt dumicatul. Am dus-o bine un an. Dar veni o aprobare să se înfiinţeze secţia de istorie pură şi doritorii au abandonat româna-istoria, cu preţul unui an în plus la studenţie. Eu-nu, de sărăcie; nenea –nu, de dorul familiei. Aşa am redevenit binom . Tătarul meu s-a pus pe carte gospodăreşte, a hotărât să facă o carieră în cercetare şi a excelat.

Între noi s-a construit un triunghi geografic, cu laturi de sute de kilometri, vânturaţi de seisme diferite.

 Arar ne revedeam, tot mai diferiţi în abordarea timpurilor şi a viziunilor. Nenea s-a dus în Rai, să facă rânduială, cu spiritul lui gospodaresc. Mai deunăzi la chemat şi pe Ghiţă Buzatu, savantul; să-i facă ordine lui Dumnezeu, în terfeloage şi să închege monografiile Raiului şi Iadului. 

Eu…

Notă: 50 de titluri de lucrări monumentale, sute de articole îşi vor aştepta cuminţi, în biblioteci, învăţăceii. „Tătarul” nu le-a luat cu el! Este moştenirea pe care un ţărănuş din Sihlea Vrancii o lasă averii naţionale.