vineri, 21 septembrie 2012

Vânzarea Ursului Oltchim

Astăzi am un chef nebun „să mă râd”( remarcaţi aroma reflexivului acestuia, ciudat, pentru că devin simultan şi „subiectul” şi „obiectul ”acţiunii; ce mai , reflex balcanic, antonpannesc!)
Deci, la obiect , descriu tragicomedia , în desfăşurare, a privatizării unui mastodont industrial, Oltchim.
Şi mă întreb, vă întreb ce-mi veni?!
Păi îmi veni o aroma antică de spectacol cu gladiatori, jucat în stil „commedia dell arte”. Paiaţele cu mutre fioroase de gladiatori, vor, cică, să îmblânzească, nu să omoare, fiara -fiarelor, înnebunită de foame, o uzină de urs. (Din motive de UE, asemenea monştri , antedeluvieni, sunt protejati!).
Paiaţa-şefă este un circar vechi în răutăţi, care bântuie nopţile retardaţilor naţiunii cu fantomele unei elodii. Spectatorii de bază sunt vreo 3000 de muncitori care, la intrarea în circ, primesc pâinea – ajutor, adică salariul mediu- drept pomană. Exact după formula romană , consacrată – panem et circenses!( Nu suntem urmaşii Romei?! )
Mai departe, dincolo de Colosseum-ul local, trag cu ochiul invidiei, să fie acolo, vreo 18 milioane de năcăjiţi.
Oficiază, în hlamida roşie ( purpură socialistă, made Ilich!), cu volute de as al volanului, premierul. Dacă va ridica degetul mare, ursul trăieste într-o ogradă privată; dacă întoarce degetul spre glie, soarta este spre fier vechi.
Numai că planul circarului, originar de pe unde s-o răsturnat căruţa cu proşti, e unul electoral: să facă gălăgie, eschive, simulari, adică tot ce place mulţimii. Fiecare cuvânt este uns într-o alifie anesteziantă – fericirea poporului, plus umilirea ciocoilor!
Dacă ar câştiga (şi aş leşina de plăcere!) ar face orice să scape de povară, victimizâdu-se cu deochiul duşmanului.
Noroc de vremea rea, care m-a strâns în casă. Pot gusta deliciul bâlciului şi victoria prostiei, urmată de bocetul mioritic general.

PS Am întrerupt scrisul, ca să gust, de visu, cumpărarea ursului. Ursarul, aidoma celor din mirajele copilăriei mele, îşi joacă prada câştigată la babaroase , în faţa casei, lovind namila costelivă cu ciomagul peste ţurloaie :” Joacă, joacă , moş Martine,
Că-ţi dau pâne şâ masline…”
Namila se leagănă, ritmic, hârâie din mădularele ruginite, mai cade în ciotul cozii, dar, împuns de vârful bâtei, se ridică şi mai face câteva piruiete jalnice.
Spectatorii rod din codrul de pâine, fără măsline.De pe- afară mulţimea respiră prin frunzele toamnei un fel de scâncet.
Cortina de ploaie bacoviană scârţie un vers schilod din poemul „Cu voi”:
„O, ţară tristă, plină de humor!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu