luni, 30 noiembrie 2015

De ziua țării


 Un pribag al spațiilor siderale a bătut la poarta blogului meu căutând o sorbitură de apă neîncepută, ca să-și ostoiască seteA DORULUI DE ȚARĂ!
Nu  mi s-a liniştit vinul , cum nu mi-i liniştită nici România, secată de dezbinări fratricide.
A răscolit drumeţul prin terfeloagele blogului până la urările făcute anul trecut românilor de ziua lor naţională, le-a citit şi s-a dus!
 I-am găsit urma paşilor, în prag şi m-a cuprins ruşinarea că nu m-a găsit de veghe.Mi s-au umezit ochii la amintirea soldatului moţ găsit, cândva, îngenunchiat pentru rugăciune la Crucea Iancului de pe muntele Găina şi s-a prelins o lacrimă când mi-au bubuit, aevea, în urechea inimii, cuvintele copilului care, în miez de noapte, acum aproape o sută de ani, saluta trecătorii care pecetluiseră cu vrerea lor unirea veşnică, la Alba-Iulia:TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAŢĂ!
Şi am recitit textul pictat cu sufletul mai anu'.
Parcă nu s-a schimbat nimic.
Ziceam acolo că "avem o ţară numai una, nici mare, nici frumoasă, nici bogată. Asta ne-a hărăzit-o Dumnezeu! Cine vrea alta să-şi ia traista la drumul pribegiei!"
Anul acesta mi se cuibăreşte în inimă un gând netrebnic: MAI AMEM O ŢARĂ?
Da, ROMÂNIA e veşnică. Îi mai trebuie un popor!
Nu, nu plec de aici; n-am unde. Dar pribegesc prin ţară. Să caut poporul.
Diogene,înţeleptul vechimii, umbla prin mulţime, cu făclia aprinsă în amiază, să caute UN OM!
Dacă aş fi înţelept, în  pribegie, aş căuta oamenii  demni de ROMÂNIA!

Deocamdată, pun la fiert vin nou, roşu, din rănile acestui pământ şi oi aştepta noi pribegi. Şi om sorbi acest sânge şi om plânge. Şi om urla:
SĂ NE TRAIEŞTI,
ŢARĂ!


  E Ziua ROMÂNIEI!  Adică: a mea, a Ta ,a Noastră, a Voastră! Nu a lor! Ei au țara lor. Să vină in ospeție; le dăm vin cu pâine ca la împărtășania fraților; ȚARA--NU!
 Nu mă rușinez să reiau un text de mai anu-veacu, dintotdeauna!
 La Sărbătoarea -Sărbătorilor, pun pe mine cămeșa inflorată cu râurile Țării, sumanul de codru, care geme întunecat  răsuflarea pământului , ițarii, cu alb-griul Mioriței și opincile lui Badea Cârțan , rupte până la Roma, de dorul dacilor de pe Columna Traiana! 
 Am să pun steagul vechi,ferfeniță de la Plevna, Mărășești,Cotu-Donului, Carei!
Am să pun portetul Regelui Ferdinand-Loialul. Si, lângă lance, o poză de țăran desculț-tata, căruia bolșevicii nu i-au pus semn de mormânt sub zidurile Gherlei!

De ce să scriu un text nou?!
La Paști, scriem o noua Evanghelie despre Înviere?!
Acestea de mai sus sunt copiate din Evanghelia Invierii României!

 Cuvintele aste le aștern la picioarele mereu neostenite ale Țării, dar ostenite de zbucium  ale poporului Său!
 În zori , visez să mă deștepte spusele copilului evocat de Blaga. La trecerea mulțimilor care pecetluiseră  mărginile Tării celei Mari, el striga de răsunau văile:
                                TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAȚĂ

  PS. Scriam  anul trecut că ne-ar trebui UN POPOR! Cred că îl regăsim: viguros,demn, neînfricat ! Pe baricadele fiecărei zile care vine. De departe și spre mai departe! 
 Mai sper că drumul ales va fi acela cuvenit valorilor noastre intrinseci și nu utopiilor
vânturate de posedați mincinoși.

luni, 16 noiembrie 2015

Rămân la cafeaua bunicii

Ca să vezi ce noroc de gând avui dis-de-dimineață: despre Cafea și Orient! ( Le ridic rangul, amândurora, prin majuscule, ca semn de statornic respect întru reprezentarea unor coordonate esențiale, care mi-au purtat pașii prin bucuriile vieții din Levant.
  De altfel, sunt tot mai sigur, că  într-o altă existență, am fost / voi fi cafegiu-  Levantului.

Levant
 Spații îngropate în mister în triunghiul marilor civilizații ale Lumii: aici se interferează orgoliul  Bizanțului, care a filtrat adânca înțelepciune a Atenei, cu lenoasa patimă otomană, cu cea a narghilelei și cadânei; cu poemul„cântărilor” pentru frumoasa dintre cedrii Libanului și cu sacrificiul izbăvitor de pe Golgota.
  Între Levant , supus „logicii” paradoxului și Apusul european, stăpânit de gândirea carteziană,  se cască,  de pază, o falie de netrecut. Dacă nu ai un passpartout pe măsură, cafeaua.

În Levant, am intrat, cu Panait Istrati, vagabondul pescuitor de bureți pe Mediterana si am rămas pe tărâmul viselor acelor ținuturi, fermecat de nopțile  Seherezadei. 
ajutat de cafea.
Dar nările invadate de aroma cafelei mi-au umplut plămânii încă de la prima respirație,  pe când moașele satului vegheau, cu felegene de cafea în mâini, intrarea mea în lume. Ca adevărate ursitoare ce se credeau.
Mi se povestea că, din  aburii cafelei, le-a trezit țipătul meu țâfnos. Și am rămas, până azi, cu țâfna domolită numai cu cafea. Neagră, amară, la ibric de aramă! Si pe spuza cu jar din vatră.
Maestra de ceremonii a comunității mele era bunică-mea, chemată mai ieri de Sânchetru, la Rai, în spate cu peste suta de ani.
O păsuise așa de mult ca să deprindă toate tainele cafelei și să i le aducă lui, sfântului de veghe  acolo, Sus.
 Să vedeți! Când pofteau bunica și invitații ei a cafea, gazda scotea din niște ocnițe două tășuiețe, țesute în patru ițe din  bumbac.
 In una avea cafea, zăvorâtă într-o cutie de tinichea, cu literele aurite în cuvântul „halva”.
În cealaltă - mai dragă mie - bucăți de zahar.
   Ne fugărea la joacă, să ronțăim cuburi dulci și începea ceremonialul, veșnic același:
-  lua un pumn de boabe verzi-oliv, le prefira printre degete, dând drumul numai acelora mai rotofeie; numărate!
-  cele alese erau turnate într-un fel de tigaie-morișcă, pusă pe jar, învârtite vârtos, până ce slobozeau arome, să umple și deal și vale!
-  în ibricul roșiatic, turna cu măsură de șpițer, apă proaspătă (aduceam eu cofăielul pentru două felii de zahăr!) și  lingurițe- cuvenite cu cafea  atunci râșnită;
-  în jar (mereu din lemn de prun) făcea cărare, ca Moise prin Mare, râdea bunicul; pe cenușa fierbinte ibricul începea a bolborosi minciuni și buna îl domolea cu vorbe neînțelese și-l rotea în fel și chip. Astăzi sunt sigur că erau descântece iscusite și regret că le-am pierdut!
   Felegeanul, ceșcuță de porțelan, fără torți, primea întâi caimacul, cu semnul crucii, apoi, firicelul maroniu de cafea făcea plinul.
Cei fericiți primeau cafeauă cu „săru' mâna, nașă, fină, mamă, cumătră”-sau ce se mai întâmpla pe acolo.

În vremea „cicorii, năutului, mixturilor dubioase, bunică mea n-a mai pus gură pe așa cafea”-
A mai prins ceva ani după '90.
Numai că nu mai putea împlini ea ceremonialul complet de preparare a cafelei și scotea sufletul din cele nurori, care niciodată nu reușeau cafeaua ei. Ba, erau amatoare de ness, pe care buna n-o suporta, blestemând de mai-mai să crape ceștile cu„cafeaua lu' dracu'!”

Azi bunică-mea e în slujba lui Sânchetru și ce n-aș da să să mai sorb o picătură din patima grea a cafelei negre pe jar! 

   Notă: Textul a trecut prin avataruri numeroase și a ieșit din ele bine jumulit! Mea culpa!