duminică, 31 mai 2015
Cine a ros șvaițerul?
Cât pe ce să rămân în buclucașa de luna lui Mai, cu o singură postare, de râsul blogosferei în mahalaua căreia am tras teleguța blogului meu.
Cauze multiple și grave mă obligă la o mărturisire sub pulpana unui anteriu cu barbă!
Rarăul mi-a refuzat viza, după modelul Moscului și mi-au rămas urșii cetluiți în ghizunii, în loc să hălăduiască, sub miroazna florilor, zădărând albinetul.
Acasă, am mânat, câtu-i ziulica, lenea la deal. Noroc cu feisbucul, pe care am conversat profund ideatic, mânuind, după a listă, tot felul de muțunachi, și semne cabalistice, ezoterice,adică.
Mi-am scos și notițe, despre inversa proporționalitate dintre creier și țâțe. Uluitor!
Am și lăcrămat, când cineva a afișat o ințelepciune absolută din puțul gândirii ( furată expresia!) filozoafei contemporane ,Teo.
DACĂ CINEVA TE VORBEȘTE DE RĂU...NU TE SUPĂRA ALBINA ÎNȚEAPĂ MEREU FLOAREA CEA MAI FRUMOASĂ
( Tâmpenia cu „înțepatul florilor”, de către albină, punctuația-aparțin puțului amintit!)
Adevărata revelație mi-a aprins-o,însă, dărăbul de brânză șvițărească pe care vi-l dau, mai jos.
Omenirea a scociorât,mereu neadormită, taina bortilirii acestui cașcaval.
Prima ipoteză, luată în seamă, i-a aparținut legendarului erou-Wilhem Tell.
Ca să-și salveze brânza de lăcomia împăratului austriac, care îi cerea și cașcaval și țară, Tell prepară produsul după rețeta lui tătâne-su, strict secretă, cu găuri mari-brânza.
Când aude tiranul cum că au dat șoarecii iama și au ros catacombe prin bunătate de cașcaval, a strâmbat din nas și a renunțat și la munți și la hrană.
Prin secolul douăzeci, einsteinii moderni au luat cașcavalul, l-au măsurat, cântărit, gustat-mâncat, scuipat, ca să dea de originea borteliturilor. Și au decis: bioxidul de carbon, codoiul nostru neaoș, taie prin stânca brânzei din Alpi catacombe carstice, de mai mare meșteșugul. În anii actuali, iar o întorc. Nu la soareci!
Cică , urme de fân ajunse în laptele nu tocmai igienic, poartă vina!
Aștept veacul viitor, când extratereștrii vor scotoci tunelurile de sub Mont Blanc și din cașcavalul elvețian. Ori vor confisca marfa, ori vor oferi adevărul.
Și apropo, de cașcavalul din imagine...
Am primit în grijă, prin timp, o „fabrică” nu de popi, ci de învățători. Spuma absolvenților din sate, cu minți agere și cu ochi mari iscoditori, luau cu asalt școala.
Aproape toți veneau la internat, speriați de iureșul târgului. La cantina hrana- ca hrana din anii șaptezeci.
Aveam un administrator descurcăreț, care mai sclipuia și câte ceva mai special pentru țărănușii mei splendizi.
Pănă ce a/am dat de dracu': revoltă la cantină!
Băieții, incitați de unul originar din Flămâzi,(se putea de altundeva?!) au intrat furioși și mi-au pus pe birou un ziar, plin cu bucăți de brânză. În cor condamnau neglijența lucrătorilor de la cantină, care le dăduseră numai brânză găurită de șoareci.
Înghiții valul de râs, amintindu-mi plăcerea cu care administratorul mi se lăudase, înainte, că procurase ceva special pentru masa copiilor
Și astăzi ne râd inimile, când le calc pragul, pe coclaurii pe unde i-a plantat soarta și le cer să mă pedepsească, musai să înghit cașcaval ros de șoareci.
31.05, ora17.04 si nu la ora afișată,mincinos!
luni, 4 mai 2015
Zăpezi de Armindeni, pe Rarău
Moș Rarău îmi răspunde cu plăcere,cănd îl salut, prin fâlfâîrea a
zbor cu brațelor ; taie o felie din
cojocul de ceață și mă colorează cu un zâmbet de soare spart în țăndări de
sclipici pe fâșiile de zăpezi, înfășurate-fular, în jurul gâtului.
Știe că îl respect,
că îl iubesc. Și mai știe că nu-l scutesc de invidie, pentru că îmi estompează orgoliul
matusalemic.
Dar, dacă stau și mă gândesc. ( Nu înțeleg de ce tre’ să
stau, ca să gândesc!?) Ziceam, dacă stau, mai aflu că am și alți concurenți, la vechime,
în zonă: urșii, despre care am scris cum se bețivănesc, cu prunele mele,
pusnicii care poartă secolul în cârcă și-mi suflă, nevăzuți, hribii de prin văgăunile
pe care eu, naiv, le cred ferite de pasul omului. Și or mai fi!
De aici mi se trage
venerația cu care scurm întunecimea codrilor de pe acest Olimp, încă viu!
Am veni în preajmă de
Armindeni, sub poalele Muntelui meu Sacru, cu speranța că își va deschide
poarta dintre cele două piscuri, care se bat cap-în-cap, să nu scape înăuntru
vreun nedorit.
N-a fost să fie!
Vântoasele mi-au
încâlcit și prăvălit vreo două sute de metri de gard, la care ne-am rupt
oasele, printre picuri reci, ca să le punem pe verticală. Poate or mai dura „
până joi, dacă nu până mai apoi”!
( Pentru bună parte de gard rupt, vinovați au fost cerbii, care și-au încurcat coarnele în scândurile putregăite. Tot ei și-au frecat podoabele capilare pe o mândrețe de pin, lăsându-l in zdrențe.
( Pentru bună parte de gard rupt, vinovați au fost cerbii, care și-au încurcat coarnele în scândurile putregăite. Tot ei și-au frecat podoabele capilare pe o mândrețe de pin, lăsându-l in zdrențe.
Abia duminică s-a
luminat fața muntelui cam un fârtai de ceas.
Atunci m-a îngânat cucul, băsist stingher( adică bas!) printre
madonele privighetori, și porcăit de o țață mierlă, care ațipise la soare de atâtea
jocuri de glas!
Bani n-aveam, cuc aveam! Săracă vară mă paște!
Am sărit să fac poze
Frumosului din jur (mai puțin cântecului care vibra prin verdele crud și cel
negru, de iad, al brazilor.
Am apelat la o
fii-mea- a- mare, dar m-a repezit că stric peisajul, dacă bag căpățâna în cadru.
Am încercat un selfie, că văzusem model pe
unele mai multuțe ca mine, la cărnuri.
Dar, când să verific reușita, dispăruse muntele
în umbra mea.
Au mai rămas, la îndemână,
numai cuvintele, pe care oricât le-aș drege, nu ating înălțimea Rarăului!
Aș scânci după ajutor, dar mi-i rușine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)