Subiectele postate le
găsesc prin neuronii periferici care le ocrotesc, din lipsă de treabă. Unele se topesc prin
învechire, altele ţipă la mine furioase, că le vâr pumnul în gură, că nu le
respect dreptul, democratic, la liberă circulaţie. Altele îşi dau în stambă, se
autopostează prin artificiul memoriei involuntare şi mă fac de tot râsul.
Când pun piciorul în
prag şi decid să atac frontal numai creme de la creme, cum scrie franţuzul, cu accent
pe primul E din substantiv, se ivesc urgenţe perturbatoare.
Aşa am păţit şi-n aceste zile: pe 29 iulie plănuisem să comentez,
sine ira et studio, istoria delirantă a unei suspendări de preşedinte; numai
că, fiind cu treabă sub Rarău, m-au năpădit nişte istorii despre schimnicii care
umplu de aroma misticii creştine hăurile de nepătruns la muntelui. Amânate şi
acestea, la ştirea de la un canal tv. că este încă trăitor, un feroce
comandant de puşcărie politică, cea din Râmnicu-Sărat, vinovat important de genocid
în mecanismul carceral al comunismului care ne-a bântuit.
I-am văzut vreo câteva
secunde chipul, mersul contorsionate
hidos de cei 88 de ani purtaţi nevolnic. ( Fac păcat faţă de atâţia bătrâni, între
care mă număr, pentru cuvântul „hidos” nevalabil în nici un alt caz, dar aici
l-a pus scârba mea justificată faţă de un asemenea vierme.)
Aş fi clasat repede
informaţia, dacă un sclav cu lanţuri pe
minte, nu s-ar fi indignat ca şi mine, aseară, cerând judecarea rapidă şi
condamnarea nemiloasă a bătrânului torţionar.
Numai că acel sclav
mânuia( mânărea ?!) scula – ecran a unui aşijderea vierme, învechit în rele,
albit cu banii furaţi de la
Ceauşescu şi pus la masa la care se masacrează în ultimele
decenii binele ţării.
N-am mai putut răbda şi
am ţipat din toţi bojocii tuturor celulelor mele în faţa acestei adevărate
blasfemii care rămâne la mâna nepăsării noastre!
Odiosul comandant- al.v.-a
fost, prin anii ’50 şi torţionarul mamei
mele, la Mislea ,
de unde a fost avansat pentru meritul cruzimii cu care şi-a chinuit deţinutele,
mai ales pe studentele de le Cluj.
Mi-am defulat mânia
pe canalul cu scribul, apoi, căzut la pace cu mine însumi, am analizat ce-aş face, dacă mi -ar cădea în faţă comandantul
de la Gherla ,
care mi-a omorât, direct şi/sau prin
subalterni, tatăl.
Şi-am decis că l-aş supune
judecăţii, l-aş condamna pentru tot cimitirul fără cruci, rămas în urma lui;
apoi, l-aş graţia, lăsându-l să trăiască în cloacă cu viermii lui fosili.
Cu pensia - batjocură
de deţinut politic, primită câţiva ani
de mama.
Şi aş grava în stâlpul rămas din casa părintească,
pentru liniştea ţărânii: IERT, DAR NU POT UITA!