joi, 20 aprilie 2017

I-AM CĂLCAT PE COADĂ CÂINELE!

Acu' ceva timp, am avut un ghid valoros în încercările mele de a mă familiariză cu ascunzișurile periculos de fascinante ale feisbucului.
M-a legat o prietenie virtuală de maestra mea- Maică Tereza și totul părea veșnic. Apreciam talentul, umorul și istețimea replicilor,exigența stilistică. Până într-un moment nefast. I-am insultat lătrătorul de pripas, devenit BRUNO- simbolul Universului pentru ea , cu vocabula plină de alint: „javră”.
Și am prins și pe stăpână-sa într-o rară criză de umor.
Cataclismul Apocalipsei după IOAN a căzut în capul lui Ioan = EU!
Așa s-a rupt o relație respectuoasă din parte-mi cu Vienela. Revenindu-mi postarea buclucașă de la stăpânul cel mare,
o salut pe generoasa Vienela, dacă n-o fi plecată, cu traista-n băț să salveze „alte javre”.
La mulți ani, Vienela, ”Iubesc viața” ,de la un necunoscut!
PS Pup și javra pe vârful cozii (atât!)!
---------------------------------------------------------------------
I-am călcat pe coadă câinele
Chiar așa!, pe feisbuc.
Lașul și pidosnicul patruped de apartament, n-a mârâit, nu m-a mușcat, ca între bărbați.
S-a uitat, cu lacrimi la stăpână-sa, prefăcându-se pe moarte.
Să-l iau în brațe, să-i fac respirație bușabuș? Nooo! I-am zis, încă o dată: „ Javră!”
Rupere de nori, tunete- trăsnete!
În loc de ploaie cu gheață, am distins două voci, venite, parcă, din căruța de foc a lui Sân’Ilie:
- Auzi, mi-o insultat scumpetea de flăcăul mamii!
- De ce citești comentariile idioate ale ăstuia (eu!) ?! Șterge-l!
- Îl șterg!
Și tot ecranul s-a blanșat, într-o clipită.
Talentata blogăriță, care m-o dresat cu osârdie să aștern textul în primele postări, iar acum își dresează maidanezul să îmbrace pijamaua la culcare, această Maică Tereza a dezmoșteniților, mi-a dat peste ochi, de văd numai ecrane albe.
M-ar ierta, poate, numai dacă aș învăța să latru.
- Ham-haaam!

sâmbătă, 1 aprilie 2017

NU DA...! DĂ...!

Ca un Coleric pur -  sânge -zero grupă și mai mult nedus, decât dus pe la icoane, îmi recunosc răutatea mustind refulat, cu mari costuri. Niciodată pe gratis. 
Paradoxul psihic că nu mi-o descarc, precum Jupiter, pe alții a mirat pe mulți, dar n-am reușit să le explic DE CE.
Până azi.

Mă prefăceam că pun ordine prin terfeloage .( Eu și ordine!?)
 Dintre mucegaiul foilor a curs o frântură de pagină, din uitatul, deja, „Contemporanul”.
Buchisit de cei de la filologie mai dihai decât „Cele 10 cuvântări mai des citite ale lui Mao-Țe-Dun.
(Nu știți de ele? Semidocților!!)

De pe galbenul pișătiu  al petecului de ziar, mă furnica textul primului meu poem publicat, fără comentarii, la „Poșta redacției” cu precizarea „Debut” :

                                     Nu a...! Dă...!

                            Nu da-n mine!   Dă în tine!
                          Nu da-n fabrici și uzine! 
                          Nu da-n clasă mucitoare,
                          C-ar putea să te coboare 
                           Să nu vezi mult timp soare! 
                          Nu da în mineri și-n mină;
                          Că nu știi cum se termină!
                       
                           Dai în mine?!...
                                                  Dă în tine!
Toți colegii m-au îmbrățișat, urându-mi/mă să-i întrec pe Cucuzel și pe Labiș”

Am bombardat toată viața redacțiile cu manuscrise. De la toate primeam răspunsul: „ Tovarășe Ioane , „Dă în tine!”
Și am dat și încă dau, ca soldatul ăla japonez, care uitat fiind pe o insulă pustie, la sfârșitul războiului, a mai tras cu tunul vreo douăzeci de ani în vapoarele americane, de la orizont!

Sunt fericit că mi-am recuperat  „OPERA MAGNA” 

Ps: Dați în mine!