Ca un Coleric pur - sânge -zero grupă și mai mult nedus, decât dus pe la icoane, îmi recunosc răutatea mustind refulat, cu mari costuri. Niciodată pe gratis.
Paradoxul psihic că nu mi-o descarc, precum Jupiter, pe alții a mirat pe mulți, dar n-am reușit să le explic DE CE.
Până azi.
Mă prefăceam că pun ordine prin terfeloage .( Eu și ordine!?)
Dintre mucegaiul foilor a curs o frântură de pagină, din uitatul, deja, „Contemporanul”.
Buchisit de cei de la filologie mai dihai decât „Cele 10 cuvântări mai des citite ale lui Mao-Țe-Dun.
(Nu știți de ele? Semidocților!!)
De pe galbenul pișătiu al petecului de ziar, mă furnica textul primului meu poem publicat, fără comentarii, la „Poșta redacției” cu precizarea „Debut” :
Nu a...! Dă...!
Nu da-n mine! Dă în tine!
Nu da-n fabrici și uzine!
Nu da-n clasă mucitoare,
C-ar putea să te coboare
Să nu vezi mult timp soare!
Nu da în mineri și-n mină;
Că nu știi cum se termină!
Dai în mine?!...
Dă în tine!
Toți colegii m-au îmbrățișat, urându-mi/mă să-i întrec pe Cucuzel și pe Labiș”
Am bombardat toată viața redacțiile cu manuscrise. De la toate primeam răspunsul: „ Tovarășe Ioane , „Dă în tine!”
Și am dat și încă dau, ca soldatul ăla japonez, care uitat fiind pe o insulă pustie, la sfârșitul războiului, a mai tras cu tunul vreo douăzeci de ani în vapoarele americane, de la orizont!
Sunt fericit că mi-am recuperat „OPERA MAGNA”
Ps: Dați în mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu