ATENTIONARE
Vad ca ma afund si ma dispersez tot mai mult in subiectul despre inchisoarea Mislea. N-ar fi nimic rau, daca ar fi vorba despre o cercetare stiintifica riguroasa.
Din pacate, voi amesteca informatia documentara certa cu reprezentarile puternic afective ale cuiva, care si-a ruinat ultimii ani ai tineretii, deja sfartecate de razboi, intre zidurile de iad ale acestei inchisori. Si n-o sa iasa nimic interesant. Daca voi mai dezvolta subiectul,o fac din mai multe alte motive :
# dintr-o vina fata de mama, careia nu cred ca i-am acordat destula grija, ca sa se simta compensata pentru tot ce-a patimit in viata in care a fost tarata de evenimente ca de un cumplit tszunami;
# din interesul de a cunoaste mai adanc si mai uman ce-a facut din noi comunismul si bolsevismul;
# pentru a intelege cum isi alege istoria antropofaga victimele;
# pentru a pricepe comportamentul politic al unor oameni politici la situatii-limita pe care le-au avut in fata intre anii ’44-- ‘64 ;
#ca sa-mi verific puterea de discernamant in analiza unor date despre familia mea.
E mult, e putin,domnul stie!
Imi fac o datorie prin acest avertisment catre posibilii cititori,ca sa inteleaga ca nu pentru ei am scris , ci pentru pacatosul din mine.
As scrie si pentru ei daca as putea realiza absolut-necesarul feed-back pentru a-mi asigura echilibrul. Dar nu e sa fie!
Si inca ceva: faptele evocate nu vor fi cursive, ca intr-o telenovela, ci contorsionate temporal,pe baza fluxului memoriei involuntare. Precizez ca nu folosesc procedeul,ca pe-o gaselnita a literaturii moderniste, pentru ca nu-s in stare sa uncropesc nici macar o pagina in acest domeniu. Scriu ce-mi vine sa scriu ,din ceea ce stiu. Or, asta nu-i deloc beletristica; nici macar memorialistica. Si ,cu atat mai putin,istorie !
Acestea fiind zise,voi incerca sa adun date despre “fortareata”manastirii-temnita-Mislea; din documente istorice,dar mai ales ,din descrierile facute cu simtul observatiei si talent de catre celebrele puscariase din lotul de studente de la Cluj. Le-am gasit in volume de evocari, ale catorva dintre cele care au supravietuit gulagului romanesc. Mama n-avea priceperea sa prezinte “totul” inchisorii.Pentru ea ,universul se reducea la patru pereti umezi-mucegaiti, la bucatica de curte de unde vedea un ogor de cer si la clocotul din suflet. Atat!
Multumesc acelora care m-au urmarit,in scris, si nu ma supar ,daca se despart de aceste pagini .
PS 1. Numai in acest text, cu stil neutru, din motive evidente,nu am folosit literele cu semen diacritice: ă,î â ş ţ.
2. Multumesc unui distins colonel din Scheia—Sucevei, care s-a mirat de ce nu scriu o carte. Nu i-am raspuns. O fac acum: nu-s in stare!
luni, 29 august 2011
Cântecul mamei din Închisoarea Mislea
IV
Am reuşit, cu ajutorul soră-mii să reconstitui un cânticel, trist, pe care-l
cânta - plângea mama, când era năcăjită şi i se părea că n-o aude nimeni . Vai, cu câtă indiferenţă treceam peste acele momente. Acum ar fi altfel, dar e prea târziu!
Mislea-i închisoare grea
De-mi curg lacrimi de sub ea.
Şi-mi curg lacrime părău,
Din dorul de satul meu .
Dor de casă, de părinţi,
De copiii mei cuminţi.
Fă-mă, Doamne,-o rândunea,
Ca să pot zbura din ea,
Să-i dau foc,când scăp din ea.
Şi să ardă-n foc şi pară
Cum m-o ars la inimioară.
Şi să ardă şi duşmanii,
Cum mi-au ars ei ,mie, anii.
Misleo, Misleo,fund de iad,
Cum m-ai rupt de ce mi-i drag,
Cum îmi chinui zilele
Şi-mi furi tinereţele.
Să te ardă Dumnezeu
Cum mă arde zidul tau!
(Textul era pus pe-o melodie ardelenească şi era adaptat pentru mama de o studentă din Cluj, din lotul legionarelor.Voi reveni la aceste studente,în baza rememorărilor, de peste ani, ale mamei.)
Am reuşit, cu ajutorul soră-mii să reconstitui un cânticel, trist, pe care-l
cânta - plângea mama, când era năcăjită şi i se părea că n-o aude nimeni . Vai, cu câtă indiferenţă treceam peste acele momente. Acum ar fi altfel, dar e prea târziu!
Mislea-i închisoare grea
De-mi curg lacrimi de sub ea.
Şi-mi curg lacrime părău,
Din dorul de satul meu .
Dor de casă, de părinţi,
De copiii mei cuminţi.
Fă-mă, Doamne,-o rândunea,
Ca să pot zbura din ea,
Să-i dau foc,când scăp din ea.
Şi să ardă-n foc şi pară
Cum m-o ars la inimioară.
Şi să ardă şi duşmanii,
Cum mi-au ars ei ,mie, anii.
Misleo, Misleo,fund de iad,
Cum m-ai rupt de ce mi-i drag,
Cum îmi chinui zilele
Şi-mi furi tinereţele.
Să te ardă Dumnezeu
Cum mă arde zidul tau!
(Textul era pus pe-o melodie ardelenească şi era adaptat pentru mama de o studentă din Cluj, din lotul legionarelor.Voi reveni la aceste studente,în baza rememorărilor, de peste ani, ale mamei.)
vineri, 26 august 2011
III
Au fost multe zile şi, mai ales, seri în care sporovăiam cu mama despre închisoare,celulă, despre femeile cunoscute în acei ani. Multe din spuse s-au estompat,cum se topeşte un nor pe boltă. Altele s-au suprapus cu informaţii din documente citite, încât nu le mai pot individualiza.
Aşa se face ca i le-am ascuns lui Gheorghe Buzatu*, care m-a descusut despre ce ştiu, când îşi scria valoroasa lucrare despre Mareşal. Cele aflate de la mama erau crâmpeie de reprezentări naive, sentimentale ale unei ţărănci, dizlocată dramatic din satul ei şi dusă la ocnă. Deci,fără valoare documentară. Aşa să le luaţi şi dv.,distinşii mei cititori de blog.
Dar să revin la oile noastre**. După cam o săpămâna de trudă, de frică sa nu moară femeia aproape în comă, s-a produs minunea,deschizând ochii şi privind speriată.
--Unde sunt,cine eşti tu? Mama, care era o mână de femeie, dar vârtoasă la treabă,a ridicat-o, ca pe-un fulg, la marginea patului,i-a dat o gură de apă şi a hrănit-o ca pe cei mici,adică a luat o bucăţică de mămăligă, păstrată special, şi câteva buruieni din troaca cu “ciorbă”, le-a vârât în gură, mestecându-le, vărsându-le în palma şi introducându-le în gura bolnavei. Aşa a întremat-o deţinuta Tasia pe Maria Antonescu. Mestecându-i mâncarea (cum făcea şi cu mine, când eram mic şi bolnav).
Au început să curgă zilele, vorbele, plânsetele cu faţa în palme, îmbărbătările.
Am întrebat-o pe mama de ce s-a ostenit atât s-o salveze.Asteptam un răspuns patriotic,dar a rostit: de teamă! În fiecare zi,gardiencele o scuturau pe bolnavă , să vadă dacă n-a murit şi se ştropseau la mama : daca moare , te ducem în celula unguroaicelor să te mănânce”.
Se cuvine o precizare. Căutând printre acte, am găsit ordinul de încarcerare a mamei. Intr-un colţ scrie : LA SECRET. A fost închisă acolo pentru că trebuia s-o ingrijeasca pe importanta deţinută şi nu pentru ca ţaranca ar fi fost un pericol naţional. Abia acum mi-am putut răspunde întrebărilor de-o viaţă.
* Fostul meu coleg a scris cea mai documentata lucrare despre MARESALUL ION ANTONESCU. O recomand cu caldura celor pasionati de problema.
**Expresia e din lucrarea unui cronicar moldovean si vrea sa zică,la figurat, că să ne intoarcem la treburile importante!
Au fost multe zile şi, mai ales, seri în care sporovăiam cu mama despre închisoare,celulă, despre femeile cunoscute în acei ani. Multe din spuse s-au estompat,cum se topeşte un nor pe boltă. Altele s-au suprapus cu informaţii din documente citite, încât nu le mai pot individualiza.
Aşa se face ca i le-am ascuns lui Gheorghe Buzatu*, care m-a descusut despre ce ştiu, când îşi scria valoroasa lucrare despre Mareşal. Cele aflate de la mama erau crâmpeie de reprezentări naive, sentimentale ale unei ţărănci, dizlocată dramatic din satul ei şi dusă la ocnă. Deci,fără valoare documentară. Aşa să le luaţi şi dv.,distinşii mei cititori de blog.
Dar să revin la oile noastre**. După cam o săpămâna de trudă, de frică sa nu moară femeia aproape în comă, s-a produs minunea,deschizând ochii şi privind speriată.
--Unde sunt,cine eşti tu? Mama, care era o mână de femeie, dar vârtoasă la treabă,a ridicat-o, ca pe-un fulg, la marginea patului,i-a dat o gură de apă şi a hrănit-o ca pe cei mici,adică a luat o bucăţică de mămăligă, păstrată special, şi câteva buruieni din troaca cu “ciorbă”, le-a vârât în gură, mestecându-le, vărsându-le în palma şi introducându-le în gura bolnavei. Aşa a întremat-o deţinuta Tasia pe Maria Antonescu. Mestecându-i mâncarea (cum făcea şi cu mine, când eram mic şi bolnav).
Au început să curgă zilele, vorbele, plânsetele cu faţa în palme, îmbărbătările.
Am întrebat-o pe mama de ce s-a ostenit atât s-o salveze.Asteptam un răspuns patriotic,dar a rostit: de teamă! În fiecare zi,gardiencele o scuturau pe bolnavă , să vadă dacă n-a murit şi se ştropseau la mama : daca moare , te ducem în celula unguroaicelor să te mănânce”.
Se cuvine o precizare. Căutând printre acte, am găsit ordinul de încarcerare a mamei. Intr-un colţ scrie : LA SECRET. A fost închisă acolo pentru că trebuia s-o ingrijeasca pe importanta deţinută şi nu pentru ca ţaranca ar fi fost un pericol naţional. Abia acum mi-am putut răspunde întrebărilor de-o viaţă.
* Fostul meu coleg a scris cea mai documentata lucrare despre MARESALUL ION ANTONESCU. O recomand cu caldura celor pasionati de problema.
**Expresia e din lucrarea unui cronicar moldovean si vrea sa zică,la figurat, că să ne intoarcem la treburile importante!
duminică, 14 august 2011
II
Persoana aruncată pe pat gemea stins şi icnea când şi când a plâns.
-Ai grijă de ea că, dacă moare, te mănâncă unguroaicele ! Mama stătea în poziţie de drepţi, lângă marginea patului, îngrozită. După ce uşa a huruit din ţâţâni şi din cheie, şi-a revenit puţin şi a privit , cu milă , la noua incarcerata, care se chircise în pat şi plângea molcom.
Speriată de ameninţarile auzite, s-a apropiat de femeie, a ridicat-o puţin si i-a dat o gură de apă. A aşezat-o mai bine în pat, a învelit-o şi cu pătura ei , vorbindu-i încet, liniştitor. A adormit repede,ca un copil sub vorbele calde ale mamei. Somn lung, cu gemete si plâns,cu ore neştiute, în întunericul celulei de la Mislea.
Aşa a început mai mult decât prietenia de peste trei ani (că după aceea s-au pierdut una de alta) dintre mama şi sora ei de suferinţă, care s-a dovedit a fi MARIA ANTONESCU, soţia Mareşalului.
Notă- Azi e Sântămăria-Mare. O să aprindem o flăcăruie, să ajungă cu legănarea ei până în lumea unde îşi odihnesc osteneala vieţilor Maria şi Tasia ! (Calculatorul,unealta veche,imprima 14 august.Asta e! Nu stiu sa-l pun la punct.)
Persoana aruncată pe pat gemea stins şi icnea când şi când a plâns.
-Ai grijă de ea că, dacă moare, te mănâncă unguroaicele ! Mama stătea în poziţie de drepţi, lângă marginea patului, îngrozită. După ce uşa a huruit din ţâţâni şi din cheie, şi-a revenit puţin şi a privit , cu milă , la noua incarcerata, care se chircise în pat şi plângea molcom.
Speriată de ameninţarile auzite, s-a apropiat de femeie, a ridicat-o puţin si i-a dat o gură de apă. A aşezat-o mai bine în pat, a învelit-o şi cu pătura ei , vorbindu-i încet, liniştitor. A adormit repede,ca un copil sub vorbele calde ale mamei. Somn lung, cu gemete si plâns,cu ore neştiute, în întunericul celulei de la Mislea.
Aşa a început mai mult decât prietenia de peste trei ani (că după aceea s-au pierdut una de alta) dintre mama şi sora ei de suferinţă, care s-a dovedit a fi MARIA ANTONESCU, soţia Mareşalului.
Notă- Azi e Sântămăria-Mare. O să aprindem o flăcăruie, să ajungă cu legănarea ei până în lumea unde îşi odihnesc osteneala vieţilor Maria şi Tasia ! (Calculatorul,unealta veche,imprima 14 august.Asta e! Nu stiu sa-l pun la punct.)
ÎNCEP UNA ŞI ZIC ALTA
Mai deunăzi, într-un interviu, la radio, Şeful Statului a facut nişte afirmaţii despre Antonescu şi despre Regele Mihai. Afirmaţii care au făcut vâlvă între politicienii din ţară şi de aiurea.
Culmea, cele spuse erau corecte, dar (in)cultura l-a facut sa nu poată demonstra adevărul istoric.
Am vrut sa comentez referirile lui Băsescu ,dar am întârziat cam mult verificarea,încă si încă o dată, a datelor,ca să nu mă fac de ispravă.
Aşa mi-am împrospătat niste amintiri despre relaţiile dintre mama mea şi soţia Mareşalului, Maria Antonescu.
Cu durerea emotiei, amândouă s-au întâlnit în altă lume, cred, mai bună, voi evoca doar câteva crâmpeie din jocul destinului, care a pus împreună o mare doamnă a României şi o umilă ţărancă din Băluşenii de Botoşani, sub stigmatul trădării de ţară.
Sub rezerva amânării problemei de bază, dau liber câtorva întâmplări neconsemnate de documente, deci supuse contestării. Pe bună dreptate.
DOAMNA MAREŞAL MARIA ANTONESCU ( I )
Marii istorici ai luptei anticomuniste n-au scris ,încă, nici un rânduleţ despre răscoala din satul meu natal, provocată de părintii mei în august , 1949.
Atunci am ajuns aproape orfan.Tata—întemniţat la Gherla ,unde şi moare sub tortură. Mama,după sentinţa pronunţată de Tribunalul Militar din Iaşi, este dusă, cu cătuşe şi încarcerată sub regim sever, la Mislea.
Mă miră şi nu prea am multe explicaţii pentru faptul că a fost supusă unui regim sever. Că n-o fi fost Tasia, ţăranca prăpădită, dintr-un fund de ţară, inamicul public numărul unu al comunismului!? Poate că alta e explicaţia. Să incercăm.
Am înteles,din spusele mamei, că celula unde a fost trimisă era plasata undeva central, fiind înconjurată de clădiri populate cu nişte deţinute speciale – unguroaice, condamnate pentru crime împotriva românilor din ţinuturile ocupate după Dictatul de la Viena.
Formau un fel de cordon nu de protecţie , ci de presiune psihologică asupra “chiriaşilor speciali din centru”.S-a convins şi mama,în timp.Când era scoasă la plimbare,vecinele cereau, urlând într-o românească pocită, cereau,zic, cuţite,să măcelăreasca burjuicele,să le arunce la câini.
-În fiecare zi ,îndemnate de gardience,ţipau si ne scuipau.De multe ori ceream sa ne lase în celule, înainte de terminarea timpului de plimbare, speriate să nu li se permită. Că totul ni se părea posibil.
Ne înfiora cruzimea cu care se lăudau cum spintecau burţile gravidelor românce şi scoteau copiii cu cuţitele. Apoi, ridicau copiii împlântaţi în ascuţişuri şi plecau cântând şi dansând spre alte case de ale noastre. Cică nişte soldaţi de-ai lor, cu pene de cocoş la chipiu le sărutau pe cele care faceau mai mult rău
Aceste femei, însoţite de paznice,aduceau mâncarea" boieroaicelor".
-Tot vă omorâm,aşteptăm numa să se prefacă şefele ca nu ne vad. Aşa avem înţelegere. Or să ne dea drumul acasă mai devreme. Că mai avem treabă cu româncele.
Aceleaşi vorbe, zilnic, ne faceau să îngheţăm de frică. Mai ales că gardiencele ,care auzeau totul, şuşoteau cu râsete,privindu-ne. Ba,chiar,uneori le provocau să ne ameninţe...
Şi tot nu inţeleg de ce era plasată mama în centrul acela de elită. Sau poate că da.
În celula mamei erau două paturi. Unul gol. După o zi , a fost adusă ,mai mult târâş o femeie (slabă si lungă, îsi amintea mama). Abia se mişca. Au trântit-o gardiencele ca pe un sac de cartofi, pe patul fără saltea.
Mai deunăzi, într-un interviu, la radio, Şeful Statului a facut nişte afirmaţii despre Antonescu şi despre Regele Mihai. Afirmaţii care au făcut vâlvă între politicienii din ţară şi de aiurea.
Culmea, cele spuse erau corecte, dar (in)cultura l-a facut sa nu poată demonstra adevărul istoric.
Am vrut sa comentez referirile lui Băsescu ,dar am întârziat cam mult verificarea,încă si încă o dată, a datelor,ca să nu mă fac de ispravă.
Aşa mi-am împrospătat niste amintiri despre relaţiile dintre mama mea şi soţia Mareşalului, Maria Antonescu.
Cu durerea emotiei, amândouă s-au întâlnit în altă lume, cred, mai bună, voi evoca doar câteva crâmpeie din jocul destinului, care a pus împreună o mare doamnă a României şi o umilă ţărancă din Băluşenii de Botoşani, sub stigmatul trădării de ţară.
Sub rezerva amânării problemei de bază, dau liber câtorva întâmplări neconsemnate de documente, deci supuse contestării. Pe bună dreptate.
DOAMNA MAREŞAL MARIA ANTONESCU ( I )
Marii istorici ai luptei anticomuniste n-au scris ,încă, nici un rânduleţ despre răscoala din satul meu natal, provocată de părintii mei în august , 1949.
Atunci am ajuns aproape orfan.Tata—întemniţat la Gherla ,unde şi moare sub tortură. Mama,după sentinţa pronunţată de Tribunalul Militar din Iaşi, este dusă, cu cătuşe şi încarcerată sub regim sever, la Mislea.
Mă miră şi nu prea am multe explicaţii pentru faptul că a fost supusă unui regim sever. Că n-o fi fost Tasia, ţăranca prăpădită, dintr-un fund de ţară, inamicul public numărul unu al comunismului!? Poate că alta e explicaţia. Să incercăm.
Am înteles,din spusele mamei, că celula unde a fost trimisă era plasata undeva central, fiind înconjurată de clădiri populate cu nişte deţinute speciale – unguroaice, condamnate pentru crime împotriva românilor din ţinuturile ocupate după Dictatul de la Viena.
Formau un fel de cordon nu de protecţie , ci de presiune psihologică asupra “chiriaşilor speciali din centru”.S-a convins şi mama,în timp.Când era scoasă la plimbare,vecinele cereau, urlând într-o românească pocită, cereau,zic, cuţite,să măcelăreasca burjuicele,să le arunce la câini.
-În fiecare zi ,îndemnate de gardience,ţipau si ne scuipau.De multe ori ceream sa ne lase în celule, înainte de terminarea timpului de plimbare, speriate să nu li se permită. Că totul ni se părea posibil.
Ne înfiora cruzimea cu care se lăudau cum spintecau burţile gravidelor românce şi scoteau copiii cu cuţitele. Apoi, ridicau copiii împlântaţi în ascuţişuri şi plecau cântând şi dansând spre alte case de ale noastre. Cică nişte soldaţi de-ai lor, cu pene de cocoş la chipiu le sărutau pe cele care faceau mai mult rău
Aceste femei, însoţite de paznice,aduceau mâncarea" boieroaicelor".
-Tot vă omorâm,aşteptăm numa să se prefacă şefele ca nu ne vad. Aşa avem înţelegere. Or să ne dea drumul acasă mai devreme. Că mai avem treabă cu româncele.
Aceleaşi vorbe, zilnic, ne faceau să îngheţăm de frică. Mai ales că gardiencele ,care auzeau totul, şuşoteau cu râsete,privindu-ne. Ba,chiar,uneori le provocau să ne ameninţe...
Şi tot nu inţeleg de ce era plasată mama în centrul acela de elită. Sau poate că da.
În celula mamei erau două paturi. Unul gol. După o zi , a fost adusă ,mai mult târâş o femeie (slabă si lungă, îsi amintea mama). Abia se mişca. Au trântit-o gardiencele ca pe un sac de cartofi, pe patul fără saltea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)