Sau
despre „Florile mele din ograda de acasă” și
„Moldova bisericuțelor de lemn”
„Moldova bisericuțelor de lemn”
Cică, Preabunul,
Făcător a toate, se simțea obosit de
fericit, de atâta mers pe coclaurii moldavi.
Îi erau dragi oamenii
ceștia, din crâmpeiul de ogor, în care
rodea, spornic, credință cuvenită.
Colinda locurile, mai
ales, în aceste zile, adânc pomenite.
Lângă el, Sânchetru
tăbârcea un cărțoi cu pacatele lumești, din care, la semn nevăzut, ștergea cu
buretele, păcatele acelora care se căiau estimp.
Și-i mai plăcea
Domnului să treacă prin Moldova, că-L așteptau, povârnite din veac, prin locuri
miraculoase, bisericuțe de lemn.
Ridicate din adâncă
și curată credință, sau mustrări de păcate, de domni, monahi, boieri, sărăcime.
Și rânduise, tot Domnul
ca aceste „căsuțe” ale Sale să fie numărate și trecute la regula
catastihului de o oamă cu vrednică nevoință într-ale
scrisului.
De atunci, copila
bate drumuri desfundate, poteci bolovănose, codri cu înfiorări de fiare, și tot
numără , și se încurcă și o ia, cu râvnă, de la capăt.
Că-s pitite prin
neguri de vremuri sau printre steiuri de
prăpăstii, cum se fac nevăzuți pusnicii, ca să nu-i tulbure din rugăciunea
bună, nimeni.
Le ia copila, în
vârful peniței, imaginea și povestea, adesea dramatică, le zâmbește a bună revedere.
Și a alcătuit și un cărțoi, pe care abia îl urnesc doi
anahoreți citeți, în preaputernică slăvire, a rodniciei râvnei.
Dar cred că mai sunt alte multe-
multe de găsit, prin locuri nemaigândite.
Așa că mă aștept la
grabnică adăugire și prețăluire
a lucrării, încât bibliotecarii or să primească spor îndoit pentru ruperea brațelor cu așezarea cărții în raft!
a lucrării, încât bibliotecarii or să primească spor îndoit pentru ruperea brațelor cu așezarea cărții în raft!
Dar ce legătură e
între ce-am scris până aici și subtitlul cu „ Florile…”?!
Este!
Oama sub grație
divină a fost supărată de mine, pentru o
poză, pusă pe freamătul eterului : o tufă de aur floral, care își zburda
potopul de petale în grădina de-ACASĂ.
„Corni înfloriți”-
zice ea.
„Nu-s deloc corni, ci
altă buruiană”, mârâii eu.
„Eu mereu am zis
CORNI!
E Cornul meu, din care plouă cu aur!”
E Cornul meu, din care plouă cu aur!”
Și Domnul, cu lacrimă
de supărare pentru Oama sa, care se
nevoiește sisific* să numere
frumusețea căsuțelor, mustind tainic de minune cerească și însumate, în MOLDOVA BISERICUȚELOR DE LEMN-- Domnul, zic, a legiuit părerea ei.:
AMIN!
Estimp, Sânchetru A
scrijelit în Cărțoiul din traistă, ușurat de păcatele celorlalți, în aceste zile, la pagina
mea prea plină, încă un păcat, adăugând cu majuscule:
DE NEIERTAT!
Așa că, de azi, pentru
mine, tot ce poartă aur în petale, fie ploiță, adică Forsytia, fie Kerrya
Japonica, fie c …găinii , fie sânziene, toate s-or chema CORN!
- Sintagma „ se nevoiește sisific” am scris-o cu ciudă, pentru că stăpâna cornilor și a cărții despre mânăstirile de lemn m-a pus să nevoiesc vreo 2 ore, ca să înțeleg semantica misticii ortodoxe a cuvântului „nevoință” ( =străduință grea, dar acceptată cu bucurie tainică în îndeplinirea sarcinilor monahale.)
Nu știu de ce oi fi adăugat și un nume păgânesc –„ sisific”!