La mulţi ani!

Mă grăbesc să prind un loc la POŞTALIONUL VIRTUAL ca să trimit urările de izbândă către dragii mei cruciaţi,  porniţi  prin tuspatru puncte cardinale, către Ierusalimul eterului.  La mulţi ani! Şi să fiţi sănatoşi! Şi arşi de aripa dragostei! Şi visători incoruptibili!
Fie ca la anul să vă trimit mesaje  printr-un porumbel, care să reverse curcubeul succesului peste sudoarea frunţilor voastre!

      La mulţi ani!

Zig-zag

*Suntem robii bilanţurilor, ai statisticilor. Profităm de lenea Pământului care  catadixeşte să se mişte-melc, de puţin peste 365 de ori în jurul său, cât timp înconjură Soarele. Şi ne numărăm aşa, cică, anii.  Apoi, facem medii, procente din tot felul de întâmplări: cu cât ne-a fost mai bine faţă de vecin, de noi înşine, de anul trecut. Ne batem pe burtă cu mediile, frizând ridicolul. Un exemplu: vecinul neamţ, în Alemania lui, a mâncat  azi un pui; eu am răbdat!  media pe capul nostru = 1/2 PUI. Şi suntem fericiţi la "medie".Ba ne fixăm şi media succeselor de anul viitor.
** Apropo, de fericire. Am auzit azi, forfecat ( mai exact fonfăit)  acest cuvânt. De un " manager de fericire". Aţi citit exact:"manager de fericire"!M-am crucit, dar, undeva, într-o fundătură a sufletului a sunat alarma: Ioane, nu fi prost, încearcă! De aici,  la dopamină, la autosugestie la chichiţe comportamentale e câmp de acţiune imens şi , deja, simt miros de fericire, mai ales în preajma manageriţei de fericire, care mi se dezvăluie plină de darnicia Evei, sub măr.
*** Ce Dumnezeu am , de leg, tot la trei cuvinte, vocabulele  "Ion" şi "prost".Am ajuns, când mă prezint cuiva cu prenumele, să aud: " Aha, Ion cel prost, de pe blogul..."
Nu-i zi, lăsată liberă de Domnul, să nu-mi acceseze cineva evocarea " "Chiar mi-s prost?!"Întrebarea buclucaşă a interesat peste 120 de navigatori.
****Contorul blogului a prins să se rostogolească mai dihai decât cel de la gaz. A bătut semnal de atingere a vârfului de sarcină de peste 15000 de vizitatori.
Când erau 5000, am făcut masă mare, am stropit ecranul cu agheasmă să nu fie de deochi.
Acum sunt reţinut, chiar sceptic, adică, după teza profei mele de mai sus, nefericit.Am constatat că blogul meu este năpădit de lăcuste. Aflând că sunt iubitor de Uniune Sovietică m-au năpădit spamurile răsăritene mai dihai decât râia.  Îmi vând de toate: de la icre negre- la prostituate, de la bilete la Olimpiadă, la kalaşnicovuri. Stau cu sutele la taraba clandestină, făcută  în ograda mea, după cherem muscălesc. S-au mai pripăşit  americani, turci; şi eu îi credeam admiratori ai operei mele!
Mi-am prins scârba asta de computer cu minciuna. Deci suntem doi mincinoşi la blog!
De ex.,  mă asigură că accesările mele nu sunt numărate. Pe naiba; îmi număra si degetele de pe taste, şi pe cele de la picioare.
***** Da, sunt mincinos, dar Ponta, "cu guvernul zece/ Chiar că mă întrece!" Iartă-l,  Doamne, dar poanta cu poza la prânzul regal de la Săvârşin, alături de rege, care nu era regele, e de pomină!  Acum se afişează în poză  cu Ghiţă, Ciobanul; şi se jură"că nu fură/dar l-am prins cu raţa-n gură!"
***Dar , să scriu şi ceva care chiar  m-a fericit: am aflat că în România, da în România!,este un sat în care nu se fură. Oamenii îşi lasă banii în sacoşe, în centrul satului, vine brutarul le pune pâinea convenită, şi eventual restul la sumă. De 15 ani nu s-a furat un creiţar, sau un ou, în satul  din Clisura Dunării, numit EIBENTHAL! 
Am ţipat vesel TRĂIASCĂ ROMÂNII CINSTIŢI! 
Am aflat, apoi, că locuitorii sunt, în totalitate, CEHI!
Da, dar satul e ... tot în  România!
UPDATE
In urma suspiciunii insinuate prin toţi porii minţii mele, am analizat poza cu vizita "primului" la Jina. Filtrarea profesinală a pixelilor albaştri a devăluit  că la prânz n-a participat Ghiţă-Ciobanul, nici Ghiţă parlamentarul,  ci d-ra veterinară şi cu frate-su, care au mai vaccinat câţiva cârlani la primărie.
Ghiţă-Ciobanul sforăia criţă într-o iesle,bodogănind mecanic ceva ce  aducea a "O, ce veste minunată..."Azi, 30 XII, încurcătorul de cuvânt,  Palama, va aduce precizări din aceeaşi iesle!

Bancuri politice, pe file mucegăite

Furnizorul, DIVAN,  se jură că-mi livrează marfă aleasă,  bine învechită în rafturi cu praf şi câcăţei de şoarece. Pe unele pagini sunt lacrimi lăţite pe scris. Anonime.

 Actuale şiretlicuri  ştiinţifice ar putea recurge la probe de analiză genetică, în stare să- i identifice pe plângăcioşii la bancuri, dar nu-i de interes naţional!

Am obţinut aceste bancuri secrete, nu plângând sub ciomageală de beciuri, ca să vă aduc un desert atipic, deşi tradiţional, uşor casat de vremuri, dar cu buchet integru. Bancuri copiate de pe informări scrise cu literă de plumb chimic muiat pe limbă, agramate, dar nu lipsite de savoare.

Pentru a  le gusta pe deplin, reamintiţi-vă petrecerile unde vinul dezlega limba bancurilor, cu poanta trăită de noi, exclusiv ascuns, cu ochii în jos, mimând neatenţie şi cu presupunerea mesenilor că se  vor regasi în informările de a doua zi.

Vă recomand un decor de fundal tipic, pentru retrăirea epocii: un individ, fie muncitor, fie academician,scrie şi scrie, simulând dezacordul cu cele scrise, dar cu un rânjet dublu de multumire(  răzbunare pe cel pârât şi foşnet de părăluţe ); pe alt scaun un ofiţer, în civil citeşte, bucurându-se de captură, de poantele savuroare şi  de umilinţa delatorului,( care parcă îşi pune cenuşă în cap de răutatea celor auzite), de lacrimile vinovatului turnat,  lacrimi care cad pe foaia pe care scrie: „cine o face ca mine, ca mine o s-o păţească!”

 În acest decor vă las cu  bancurile recirculate şi poate răsuflate,dar pline de amintiri. Poate de această nostalgie, a bancurilor politice, suferă jumătate din populaţie. Aşa ar mai merge!

Introducere în temă

-Zece capitalişti din SUA  practică un joc riscant: se întrec la viteză în zece bolizi, dintre care unul n-are frâne. Şi nu ştiu care e acela…

-Zece lorzi  joacă ruleta rusească: duc la tâmplă pistoalele şi trag. Numai un pistol are glonţ pe ţeavă şi nu ştiu care…

-Zece români spun bancuri politice.  Intre ei se află şi un informator; şi nu ştiu care!

*

La colhozul românesc: Pământul este al nostru, al celor care îl muncim! Recolta-nu!

*

O profesoară le explică elevilor săi, după nişte inundaţii grave:

-De mâine ne apucăm să învăţăm înotul pe spate!

-?!?

- La următoarele inundaţii vine tov Ceausescu, cu elicopterul. Noi facem „pluta”iar cu mâinile aplaudăm cu dragoste!

*

O profesoară de muzică îi „esplică”  unei colege cum trebuie să cânte un surdo-mut melodia

 „M-am născut în România”: îşi dă cu pumnii în cap şi plânge!

*

-Aş citi, dar n-am lumină,

Aş fugi, dar n-am benzină;

Aş mânca, dar n-am mâncare,

Aş muri, n-am lumânare!

*

La o şedinţă de partid:”Zi-i,  tovarăşe, de ce taci? Pe vremea burgheziei, toţi se căcau de sus în capul nostru şi noi tăceam, de frică…Acum, avem gură!”

*

-Într-o zi cu şedinţă, Leana îi scrie soţului un bileţel : „maiestate”. El, flatat, răspunde: „ei lasăleano, nici chiar aşa”.Ea: „team întrebat dacă maie state de vizitat.”

*

-La examenul de la învăţământ politic, lectorul întreabă un cursant: „Cu cine seamănă omul nou ?”

Răspunde timid cel întrebat: „ Cu Adam şi Eva, că şi noi umblăm goi; cu Cain şi Abel , că şi noi ne omorâm între fraţi; cu Cei Trei Crai de la Răsărit, că şi noi ne-am luat după o Stea şi am ajuns într-un Grajd!”

*

-La un ospiciu, e întrebat un bolnav: „Pentru ce ai fost adus aici?

-Am vrut să fug peste graniţă!

- Dar pentru aşa ceva te trimit la închisoare, nu la nebuni.

-Da, dar eu am vrut să fug în Uniunea Sovietică!

*

-În 1968. când sovieticii cotropesc Cehoslovacia, un activist propune lui Ceauşescu să ceară Chinei ocuparea României, pentru protecţie. Văzându-i nedumerirea , îi esplică:

-Dacă trec câteva miliarde de chinezi in marş prin Uniunea Sovietică, nu mai rămâne nimic din ea şi suntem salvaţi!

*

În urma unui denunţ, un ins este condamnat la 3 ani si trei luni de închisoare pentru afirmaţia :” Ceauşescu este un mare prost!” La nedumerirea avocatului i se explică: trei luni pentru insulta adusă şefului statului şi  trei ani pentru divulgarea unui mare secret de stat!

*

- Ceauşescu face vizite de lucru. La o cantină studenţească, tinerii se plâng că-i rea mâncarea. Dă ordin să se mărească alocaţia de la 10 la 12 lei. La o puşcărie, deţinuţii se plâng şi ei că-i rea mâncarea. Dă ordin să crească alocaţia de la 5 la 50 de lei.

Bobu esplică că nu înţelege de ce  această diferenţă!?!

Eşti prost!Eu, tu, studenţi  nu vom fi, dar puşcăriaşi…   (Gură de aur avu!)

*

-Bulă,  ce-i taică-tu?

-Activist de partid!

 Dar mă-ta?

-Nici ea nu munceşte!

*

Leana primeşte titlul de” Cea mai bună agricultoare a României. Pentru performanţa că  a arat tot pământul ţării cu un singur Bou!

*

Slogane comerciale din EPOCA DE AUR

*Vreţi să cuceriţi femeia?

Folosiţi săpunul CHEIA!

*Moarte sigură cu Cobra,

Dar mai sigură cu MOBRA!

Cu motoreta CARPAŢI

Staţi în drum şi reparaţi!

*Nu fuma ţigara Kent

Că te face impotent;

Dar fumaţi ţigări Carpaţi

Şi ajungeţi mai bărbaţi!

*Sifilisul de Constanţa

Face tenul ca faianţa!

*Până şi-mpăratul Nero

Se spăla la cur cu DERO!
Notă:
 Scrieţi-mi între care  din cele trei personaje ale decorului vă regăsiţi?!

De necaz, fac o fiertură specială de bancuri

Mi-i camera invadată de un soare nefiresc de prietenos pentru acest anotimp. Şi zic: „Tot ce-i de la Dumnezeu şi-mi place e bine primit!”

Numai că o amărăciune din cerul gurii fierbe nişte răutăţi. Nu, nu-i de la beutură nici de la mâncarea prea grăsoasă. Vine de la nişte axioni legaţi la subconştientul meu vigilent, ca să avertizeze că în adâncurile putrede ale ţării  viermii n-au ros totul ; stafii hidoase se înfiripa din mâluri şi ceaţă să ne bântuie.

Trei informaţii sunt sursele alarmei:

-una, aparent banală- jumătate din populaţie regretă epoca comunistă;

- alta comică- regele ţiganilor a  poruncit turnarea primilor cocoşei pentru folosinţă de salbe, nunţi şi cumetrii nomade, că era criză mare, la palat. Moneda copie un format austriac şi are pe avers o formulă sacră  iar pe revers- chipul decedatului rege Cioabă.

N-am aflat cum s-o chema, dar le propun un nume sonor şi predestinat- CIOB. Cu valoare subdivizionară – „ţigănuşul”. 1 ciob = 100  ţigănuşi!

Prorocesc, cu nod amar în gât, că în jumătate de veac aceasta va deveni moneda noastră naţională, în ţara numită Tzigastan. Veţi trăi şi veţi vedea!

-a treia informaţie ne uimeşte cu o grevă a foamei în zi de bucurie a naşterii Domnului.

Şugubeţii, probabil că sunt beţi turtă şi-şi vor arde alcoolul îngurgitat în Ajun vreme de câteva zile, cât va dura coma şi voma.

M-a uimit meseria greviştilor: activişti! De peste tot au răspuns chemării funeste  a liderului bocit ieri: „Activişti din toată ţara, sub vrajă de Moskva, uniţi-vă!”

Şi tot vin, şi  tot curg de prin văgăunile de pe unde s-au ascuns în ’89. Până acuma  au ajuns vreo zece!

Iată, fraţi creştini, unde mi se pare stricăciunea ţării, sub soarele Crăciunului.

Nu-mi propun să analizez  aste fenomene postsolstiţiene  în adâncime. Fierb la foc molcom, ca pentru sarmale (ooo,  cu ce deliciu m-am intersectat! Vreţi reţeta?! N-o dau!), fierb, ziceam, o oală de lut cu bancuri ticsite prin tainiţele securităţii, de pe unde le-o fi pus şi scos  amicul meu DIVAN, căruia îi urez MULŢI ANI SĂNĂTOŞI, că mi-i drag!

Mai aveţi de aşteptat un clocot, să le decontaminez, şi vi le pun în strachină.

Dar, atenţie! De tardibus  ossa! ( Nu vă mai traduc, leneşilor!)

Aşadar, la prânz vă servesc cu un desert tradiţional. Nu cu julfă.

Spiritul Crăciunului

Nu cred că înţeleg bine sintagma "Spiritul Crăciunului".
Să fie desemnată vânzoleala  disperată la  tâguieli, pentru punerea în operă a unui spectacol de petrecere quasiuniversală? Ar fi spirit comercial şi de divertisment al evenimentului.
Sau, poate,  e invazia de frică ancestrală, indusă de spăimosul solstiţiu de iarnă!? Întunericul Nordului  şi-a întins viermuiala de elfi si spiriduşi care ne obligă la remedii magice? Am vorbi, atunci de spirit astronomic şi de cel al dominaţiei subconştientului. În acest caz, de ce l-am întâlni în emisfera sudică, potopită de lumina verii?
Dar, dacă are doar dimensiunea religioasă, strecurată prin memoria zdrenţuită a umanităţii, cârpită, în timp, cu petice pestriţe?
Ne-ar găsi, atunci,  pioase trăiri mistice, cu genunchii şi fruntea în glie, născocind arderea pe rug a ereticului lui Moş Crăciun,  cruciade de exterminare a renilor,  distrugerea darurilor.
Ce argumente au mai rămas, atunci,  de adus, ca să explicăm limpede sintagma din prima propoziţie?
Păi, numai înţelepciunea de a nu căuta explicaţii; şi să gândim, de Crăciun, în adevărul metafizic din metafora lui Blaga: 
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

La mulţi ani,  sănătate şi daruri pe măsură celor care îl vor cauta pe Moş Crăciun, ascuns printre aceste rânduri! Şi o colindă la geamul sufletului vostru.

PS Apropo, am aflat de la Grigore Leşe ce înseamnă COLINDĂ: băţ / bâtă, pe care copiii înşirau colacii primiţi  de la gospodari, pentru urări. Vreau şi eu; colaci,nu bâte!

Valoroase sfaturi de Crăciun

O  fii-mea, cea mică-mică, cu un cap -valoare  peste mine, îşi împrăştie pacienţilor,   între care încă mă număr, înţelepciunea pe care mi-o moşteneşte.

De Craciun, mă fericeşte cu următoartele sfaturi, scociorâte de prin terfeloagele lumii- (Vi le împrăştii , ca să nu fiu singura victimă a malpraxis-ului ei ):

1. Japonezii consumă foarte puţine grăsimi şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.

2. Mexicanii consumă multe grăsimi şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.

3. Chinezii beau foarte puţin vin roşu şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.

4. Italienii beau mult vin roşu şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii..

5. Nemţii beau foarte multă bere, consumă foarte mulţi cârnaţi şi grăsimi şi suferă de mai puţine atacuri de cord decât românii.

Concluzia: Mâncaţi şi beţi tot ce vreţi. Se pare că faptul că sunteţi români e ceea ce vă omoară

FRIPTA--noul joc naţional

E un joc de doi: unul, la apărare, îşi lasă, atent, palmele peste cele ale adversarului, gata să şi le desprindă la orice încercare a celuilalt jucător de a-l plesni peste degete. Rolurile se schimbă numai atunci când atacantul reuseşte să atingă palmele partenerului. Câştigă acela care a produs cele mai multe plesneli.
 Sunt multe tactici, fie de a înroşi degete, fie de a le retrage, fară atingere. Unii dintre noi erau, mereu, campioni; eu -mereu cu palmele umflate bute.
Am rememorat jocul pentru că l-am descoperit activat în viaţa politică contingentă: doi puştani uită zilnic să-şi şteargă caşul de la gură, jucând cu noi, într-o veselie, "fripta".
Săracii, abia mai pot ţine între degetele umflate condeiul cu care iscălesc pentru prostime ucaze de fericire. Mai scapă ba cu vizite protocolare, sindrofii exotice sau funeralii xhosa. Că, în rest, au învăţat românaşii să le dea pleasca!
Să identificăm câteva "partide" din săptămâna scursă. Au vrut să stâlcească Noul Cod Penal? Degete plesnite! Să uşureze puşcăriile de netrebnicii lor colegi? Degete umflate! Să-l "ungă" jude constituţional pe Bolcaş, dinozaur peremist şi vraci de puşcărie pentru Nastaze? Palme ciomăgite!

Renunţăm la oină şi declarăm "Fripta" drept joc naţional!

De ce nu m-am făcut EU profesor (de matematică)

Rău am ajuns, dacă recurg la tot felul de expediente*pentru a umple un fârtai de pagină a blogului.

 Mă agăţ de o satiră anonimă, precum "Manifest" sau de o snoavă cu ample conotaţii profesionale ca mai jos. În timp ce ne crişcă măseaua de minte, în fundul gurii.

 Tre'să fii aerian grav, încât să fugi de epopeile suprahomerice din Parlament,  din "Marţea neagră", de bâlbâiele Guvernului, de exprimarea,  încă, a nenumitului ministru culturnic, Gigel; genial- Pleşu: "Încă un gigel, -în guvern, n.n.- nu mai contează!" Genial şi Gigel: "Nu trebuie să fiu deţinătorul a cel puţin două premii Nobel, ca să fiu ministru al Culturii!" 

Recunoscându-mi neputinţa de a atăca frontal marile probleme ale naţiei, vă redau snoava, a cărei po(a)ntă n-am prea  înţeles-o.

*expedient= mijloc improvizat, adesea ilicit, de a ieşi dintr-o încurcătură

Un profesor de matematică, observând că are probleme cu chiuveta din bucătărie, a fost nevoit să cheme un instalator. In urmatoarea zi, instalatorul a venit, a strâns cateva şuruburi, a infiletat câteva chestii, apoi totul a funcţionat ca inainte. Profesorul a fost mulţumit.  Totuşi, când instalatorul i-a dat nota de plată, clientul a fost şocat:   - Asta inseamnă o treime din salariul meu lunar!!!  Pâna la urmă,  a plătit, iar instalatorul i-a zis: - Vă inteleg, să stiţi. De ce nu veniţi la firma noastră, să depuneţi dosarul pentru o slujbă de instalator? Veţi castiga de trei ori mai mult decât o faceti acum. Dar nu uitaţi sa le spuneti ca aţi terminat doar 7 clase. Nu le plac oamenii educaţi. Prin urmare, profesorul nostru şi-a luat o slujba de instalator, iar viaţa lui a devenit mai uşoară din punct de vedere financiar. Tot ce trebuia să facă era să strângă un şurub-două. Intr-o zi, şeful companiei a hotărât că trebuie ca fiecare angajat să se duca la seral, pentru a-şi termina şi clasa a VIII-a. Profesorul nostru a trebuit sa meargă şi el. S-a intâmplat ca primul curs sa fie de matematică. Profesorul, vrând sa vada nivelul de cunoaştere , i-a întrebat formula ariei cercului. Cel pe care l-a numit a fost chiar profesorul nostru recalificat. Ajungând la tablă, şi-a dat seama că a uitat formula, asa că a început să o deducă. A umplut tablele cu integrale, diferenţiale etc. La sfârşit, rezultatul pe care-l avea era "minus pir patrat". Neconvenindu-i acel minus, s-a apucat iaraşi de calcule, de la inceput. Nimic nu s-a schimbat, tot acelaşi rezultat a obţinut. Şi iar, şi iar! S-a uitat puţin spre clasă, speriat, moment în care a observat că toţi instalatorii îi şopteau:  "Schimbă, mă, limitele de integrale! Schimbă limitele de integrale!"

Manifest

Iubit guvern, să ştii, sunt fanul tău
Şi sunt convins că tu-ţi faci treaba bine
Şi dacă unor proşti nu le convine,
Să le explici că-i rost şi de mai rău!

Ia să anunţi că treburi bugetare
Te-obligă să pui biruri şi haraci
Pe berze, ciocârlii şi pitpalaci
Şi orice fel de păsări migratoare.

Sau, dacă vezi că treaba e nasoală
Şi nu sunt bani de-amante şi Dubai ,
Pui bir pe Moş Crăciun şi Niculai
Şi taxe şi impozite pe boală...

Adică populaţia bolnavă
Să dea impozit, nu ştiu..., forfetar,
În funcţie de-  un diagnostic clar,
Mai mare cu cât boala e mai gravă.

 Impozit ia  pe fum, pe omăt şi ploi,

Pe vânt, chiar de-o fi doar un alizeu,
Să pui impozit şi pe Dumnezeu,

Pe frunze , pe mirosuri,  stâlpi, noroi.

La naştere se poate pune-o dare,
Adică taxă pe copii, nepoţi,
Să vină şi să o plătească toţi

Cu cât e copilaşul nou de mare.

Iar dacă unul poate-i mai viril
Şi face gemeni sau tripleţi, să vie
De bunăvoie pân' la primărie
Şi să plătească fiece copil.

Se poate pune taxă pe umblat,
Pe sexul cu nevasta, conjugal,
Una mai mică, dacă-i sex normal
Şi una mare, dacă-i combinat.

Se poate pune taxă pentru râs,
Pentru frisoane, pentru sentimente,
Pentru priviri pe stradă,  indecente,
Pe respiraţii, râgâit şi fâs.

Pe teatru, proză şi pe poezie...
Dar cel mai mult ai strânge-n teşcherea,
Iubit guvern, de ţi-ai impozita
Imensa cantitate de prostie!

Captură clandestină!-- o retrimit autorului, care o fi, cu metrica cizelată.

UPDATE:  Sunt întrebat de ce sunt culori si tipuri diferite de litere în MANIFEST. Aş zice că:

-au fost scrise versurile la scule electronice diferite, ca sa deruteze Securitatea;
-au fost scrise de persoane diferite după canonul folclorului-autor colectiv;
-nu ştiu.

SĂ NE TRĂIEŞTI, ŢARĂ!

Un pribeag prin spaţiile siderale a bătut disdedimineaţă la poarta blogului meu, căutând o sorbitură  neîncepută, să-şi stingă setea dorului de ţară.

Nu  mi s-a liniştit vinul , cum nu mi-i liniştită nici România, secată de dezbinări fratricide.

A răscolit drumeţul prin terfeloagele blogului până la urările făcute anul trecut românilor de ziua lor naţională, le-a citit şi s-a dus!

 I-am găsit urma paşilor, în prag şi m-a cuprins ruşinarea că nu m-a găsit de veghe.Mi s-au umezit ochii la amintirea soldatului moţ găsit, cândva, îngenunchiat pentru rugăciune la Crucea Iancului de pe muntele Găina şi s-a prelins o lacrimă când mi-au bubuit, aevea, în urechea inimii, cuvintele copilului care, în miez de noapte, acum 95 de ani, saluta trecătorii care pecetluiseră cu vrerea lor unirea veşnică, la Alba-Iulia:TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAŢĂ!

Şi am recitit textul pictat cu sufletul mai anu'.

Parcă nu s-a schimbat nimic.

Ziceam acolo că "avem o ţară numai una, nici mare, nici frumoasă, nici bogată. Asta ne-a hărăzit-o Dumnezeu! Cine vrea alta să-şi ia traista la drumul pribegiei!"

Anul acesta mi se cuibăreşte în inimă un gând netrebnic: MAI AMEM O ŢARĂ?

Da, ROMÂNIA e veşnică. Îi mai trebuie un popor!

Nu, nu plec de aici; n-am unde. Dar pribegesc prin ţară. Să caut poporul.

Diogene,înţeleptul vechimii, umbla prin mulţime, cu făclia aprinsă în amiază, să caute UN OM!

Dacă aş fi înţelept, în  pribegie, aş căuta oamenii  demni de ROMÂNIA!

Deocamdată, pun la fiert vin nou, roşu, din rănile acestui pământ şi oi aştepta noi pribegi. Şi om sorbi acest sânge şi om plânge. Şi om urla:

SĂ NE TRAIEŞTI,

ŢARĂ!

Update: De-a mirarea! Vreo 30 de vizitatori au căutat, azi rândurile aşternute anul trecut, de Ziua României şi doar vreo doi ceea ce am scris acum, pe aceeaşi temă. Ceva nu e în regulă.Sau, poate avem un popor şi s-a supărat pe mine?! Dă, Doamne!

Unde mi-o fi naţionalismul?

Mă pregătesc să fiu pus la stâlpul infamiei pentru aceste rânduri. 
Îmi asum riscul, ba chiar declar, ritos, că sunt un bun iubitor de glie românească. Cu probe!
Ieri, însă,  am asistat la nişte scene penibile; pastorul Tokes, "adus" în faţa unui conclav inchiziţitorial şi judecat pentru grave insulte aduse României.
Inculpatul, cu suficienţa sa binenutrită, a cerut statului maghiar să asigure "protectoratul Transilvaniei", luând ca model precedentul Austriei cu Tirolul italian.
 Într-o Românie, care are ceva datorii de plătit prelatului, pentru Decembrie '89, într-o Românie în care credeam că ni s-a dezlipit  banda adezivă de pe gură, cineva poate fi pedepsit pentru că afirma un ideal greu de uitat al minorităţii din care face parte--un fel de autonomie a zonelor majoritar populate cu seminţia sa.
Dar aşa fac şi românii de pe valea Timocului, şi vlahii din Bulgaria şi aromânii din Grecia, Macedonia, Albania şi cei din Bucovina şi Transcarpatia ucrainiene, sau din sudul Basarabiei.
Tokes se vrea, şi chiar este, un lider radical al unei cauze aproape vetuste în Europa actuală. Şi e dreptul lui.
Cum aţi vrea să se poarte bozgorimea când ascultă cuvintele actualului nostru imn; nouă ne dau lacrimile de bucurie. Ea de năcaz, cu ochii-n ţărână!
"Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte
În care te-adânciră BARBARII DE TIRANI!
Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte, 
La care să se-nchine şi CRUZII TĂI DUŞMANI! (s.n.)
 Ce prietenos şi frăţesc îndemn la iubire!
Unii ar vrea să se dea un ucaz de urgenţă, ca la 1 Decembrie, ungurimea să chiuie de bucurie şi  să ceardaşească în hora unirii. Iaca, nu se poate! 
Avem de echilibrat, de armonizat,  multe stări tensionate în România. Ţigănimea, ungurimea, sărăcimea, hoţimea, prostimea politică...( Mai vreţi? Că, slavă Domnului,mai sunt , puzderie!)
Dar să revin: este adus la judecată, în faţa unei comiţii, personajul de la Kilometrul  Zero al Revoluţiei, să i se ia Ordinul Steaua României, conferit pentru merite imposibil de contestat.
Dar precizez: pentru delict de opinii. Or, prin lege, opiniile politice ale unui demnitar ( în cazul de faţă europarlamentar, ) nu sunt incriminatorii!
Şi-apoi, fraţi şi surori de la şes- la munţii Ţării, nu-i batjocorită România, zilnic,  de mai marii ei, rrrromâni sadea? Nu-i plin guvernul, parlamentul , organele locale de hoţi şi puscariaşi?
Apropo, între judecatorii lui Tokes se afla şi Firea cavaler pentru merite de A3. Iar printre Cavalerii Ordinului "Steaua României" îşi umflă bărdahanele întru gloria şi recunoştinţa veşnică a românimii pârnăiaşi odioşi precum A. Nastaze şi Niky Şpagă, şi -or mai fi! Lor nu li se ridică decoraţia maximă a ţărişoarei lor pe care au fericit-o.(Ţara, nu decoraţia!)

PS: Născut în calea vânturilor, cred că sunt român numai cu numele şi credinţa. Au trecut peste baştina mea cam 500 de seminţii migratoare şi vreo 15 mai europene; nu cred să mai ţipe măcar un cromozom  de al lui Traian, cel din imn, prin celulele mele. Dar  mă simt ROMÂN.
 La voi o fi altfel!

Din LAROUSSE preluate!

Prin bunăvoinţa siamezilor Piu, aleg câteva noi definiţii,  omologate recent de Larousse.
(Pentru că  am fost băgaţi  cu japca în anglofonie, traduc aceste definiţii, din franceză, dar nu jur că o fac bine!)
DEMOCRAŢIE
-regim în care toată lumea are dreptul să susţină că e sub dictatură.
DICTATURĂ
-regim în care toată lumea trebuie să spună că e democraţie.
DEZILUZIE
-sentiment resimţit atunci când posteriorul superb pe care îl admirai, nu coincide cu faţa care se întoarce spre tine.
DROMADER
-cămila care s-a cocoşat numai jumătate din timp.
ECOU
- fenomen natural care are, totdeauna, ultimul cuvânt; chiar şi cu o femeie.
PROBA ORALĂ
- examen de admitere a stagiarelor la Casa Albă.
UŞOARĂ
-se spune despre o femeie care are aceeaşi morală sexuală ca şi bărbaţii.
FEMEIE
-ansamblu de curbe, care fac să se îndrepte o linie.
FLIRT
-chestia în mână, mâna în chestie, dar niciodată chestia în chestie.
PUNCTUL G
-punctul sensibil al femeii, situat undeva, deasupra buricului.
HOMOSEXUAL
- bărbat care se distrează acolo unde ceilalţi se screm.
OAIE VIRGINĂ ( adaptare carpatină)
-oaia care aleargă mai repede decât Ghiţă Ciobanul.
CĂSĂTORIE
- unire care face două persoane să suporte lucruri pe care, dacă rămâneau singure, nu le-ar fi suportat niciodată.
SUPOZITOR
- invenţie care rămâne în Anale.

Notă: Dacă scârţie ceva în texte, aplicaţi perceptul: TRADUTTORE, TRADITORE!

In MEMORIAM

A plecat să-şi odihnească oasele DOAMNA. A plecat demnă, după ce s-a despărţit de fiul răpus la câţiva anişori, de soţ, de prieteni. Îi  mai colindau sufletul amintiri şi oameni dintre războaie, umbrele străbunilor,  unii cu sânge albastru- voievodal. Cel mai greu a suportat pierderea vederii. Ast'primăvară mă ruga să-i descriu tufele de liliac în floare,salcâmii şi teii din grădina potopită de culori.
Îşi ascundea lacrima.
Îi mai era dor de cărţile cu dedicaţii de la atâţia scriitori-prieteni...
De acum se va alătura strămoşilor, la temelia Moldovei. Ultim vlăstar al lui Ilie Bătrânul, mort pe la 1550,dar dătător de viaţă unei familii uriaşe, cea a Pilătenilor. 

Ps Am reprodus numai doua postări mai vechi. Poate am noroc să mai aştern măcar câteva crâmpeie din cele relatate prin ani de DOAMNA!


1. ADEVĂRATĂ ARHEOLOGIE FAMILIALĂ

Am avut patima arheologiei.Am săpat la mormintele cucuteniene de la Valea Lupului, sub viitoarea Fabrică de Antibiotice, la Dinogeţia. în Dobrogea, pe la Truşesti. Am avut , ulterior studentiei şi noroace chioare,să descopăr, de unul singur nişti minunaţii. Dar despre asta altcândva.
Acum, mă/vă pregătesc să descurcăm un încâlcit arbore genealogic, cu începuturile atestate pe la 1550, dar cu existenţă sigură mai veche: acela al Pil(l)ătenilor.( Voi folosi scrierea cu un singur “l”, cel de-al doilea adăugându-se, mai târziu, din ifose nobiliare. )
Am să înşir, încălcând reguli ştiinţifice elementare, numai trunchiul ascendenţilor Doamnei, omiţând celelalte ramuri, pornitoare din acelaşi străbun. Apoi, sacrilegiu, voi dispune datele în plan orizontal, din motive de ignoranţă într-ale computerului, cu precizarea că fiecare nume se constituie ca o treaptă scoborâtoare. Cifrele de după nume semnalează anii aproximativi,sau exacţi ai vieţii; alteori anii semnalează data când sunt găsiţi în documente).

Ilie Bătrânul –1550------------Pilat….------------Grigore 1614,1623,--------- Ionaşco Pilat,1637,1667, căpitan ,1668,------------N. Pilat-------------Stefan, vornic de poartă, vornic de gloată1688, 1700,1704,mort la Ţarigrad------------Gavril, 1723,vornic de gloată,de poartă1746, 1748,1754---------Vasile Pilat, biv ispravnic copii de casă, +1813----------Cristea, 1780—1833 (casatorit cu mătuşa scriitorului C. Stere )----------Cristache 1833--1904-------------Vasile, magistrat, 1884-1953---------Lucreţia ,1921
Ultimul nume din şirul de mai sus este cel al personajului care îşi poartă anii si nobleţea numelui prin Botoşanii tipului nostru.
N.B. Amintesc aici şi o altă ramură a Pilătenilor,din care au descins poetul Ion Pillat ,fiul său, scriitorul Dinu Pillat şi nepoata sa,scriitoarea Monica Pillat. 

DOAMNA

După lectura incitantă din C. Gane ,despre trecute doamne,căutam , reflex, chipuri misterioase, pierzându-se după faldurii grei din mătasea perdelelor de pe la vilele din târg. Dar cele mai multe case boiereşti fuseseră confiscate şi locuite acum de activişti cu origini proletare.
Într-o zi, pe strada Bucovina, după o dărăpănătură ovreiască, am remarcat armonia unei case prietenoase şi distante, în acelaşi timp, cu un pridvor flancat de stâlpi de stejar cu înflorituri discrete.Casa domnea într-o grădină sălbăticită. Lilieci şi tufe uriaşe de iasomie, umbrişuri de soc erau luate în stapânire de teii striviţi sub greutatea florilor.
În jur se revărsau valuri de mirozne , aproape sufocante. Era greu să poposeşti lung timp pe acolo, dar nici nu puteai rezista ispitei de a reveni. Aşa că am tot dat târcoale locului multe seri pe la sfârşitul unei luni de mai.
Încercam să ghicesc camerele,mobila, stăpânii casei.Sesizam doar nişte lustre-candelabre mari, pline de sclipiri din ciucuri misterioşi. Pentru mine, crescut la o lampă cu gaz şi nu arar la feştilă de lumânare, luminile acelea realizau un fel de fascinaţie halucinogenă din care mă zmulgeam numai luându-mi tălpăşiţa. Ca să revin şi să revin.
Până ce ,într-o seară, oprit o clipă în dreptul portiţei , m-am trezit intrebat: “Căutaţi pe cineva?
Parcă v-am mai văzut oprindu-vă".
M-am încurcat în nişte explicaţii infantile, ca să recunosc că-mi place casa şi vegetaţia.Vocea ,un alto catifelat, mi-a zis că pot trece a doua zi,să iau chiar un buchet de liliac .
Aşa am descoperit o doamnă din cartea lui Gane .

Cu râsu-plânsu' de printre genţi

Greu la deal cu boii mici;

Pune umărul să-mpingi!

Cam în aşa situaţie mă aflu eu: să scriu ceva de râs. Păi, nu cunosc altceva de care s-ar putea râde decât persoana mea. Şi, dacă mai pun şi o poză- bust cu  bască, ar plânge tot poporu’ de-aşa o arătare.

Aş încurca eu câteva vorbe, dar nu sunt sigur că n-or fi  copy-paste. Bunăoară, despre geanta  preotesei, croită din piele de pe un viţel. Încăpea în ea pomana unui sat măricel

Şi mai  avea o tainiţă numai de  dânsa ştiută, unde păzea, ca ochii din cap, o  răcliţă de argint; ţinea acolo, învălită în puf, mătărânga-minune, cumpărată de la un ţăran ce se lăuda că l-a blestemat Sânchetru să-i crească în ogor, în loc de popuşoi.

Bună povestea, dar,  parcă, de ea râdea hohotit Eminescu, de-i sclipeau ochii unui răspopit.

 Tai tot! …Nu se admite copy-paste! Rămâne originală doar geanta, care poate folosi de model cuiva.

 Altceva hazos mi-a zis  Trina, fata pădurarului din sat. Bine nutrită, bine împlinită, bine trecută şi cu hormonii ferfeniţă.

De fapt, o cheamă Catinca, dar, părându-i-se „ prea ca la ţară”,  mi-a cerut nişte derivate: Catinca > Catrina > Caty > Trina > Ina > Na! A ales, ca mai sus.

De curând, de când  şi-a făcut Ghiţă-Ciobanu antenă şi feisbuc pe  stâna - vârf de ţară, Trina de la poale doarme cu tableta sub pernă, ca să audă rumegat de  mioare şi vorbe de “mamă” de la baci. A aflat , îngrozită că îl paşte pe Ghiţă o cumpănă mare: ciopoare de cuconet urcă gâfâit  spre stâna lui. Dornice de nopţi cu stele şi cu brânză.

Şi-a pus Trina-n cap să-l salveze, aşa să ia muntele-n piept  (şi ce munte, şi ce piept!), pe scurtătură.

A  făcut pădurarul geantă mare din două piei de ieduţi braconaţi. Al treilea, cel cuminte din poveste, a scăpat şi-l pândeşte lupul.

Pădurareasa a pus în proţap doi purcei- merinde. Fata a auzit, pe surse, că  genţile târgoveţelor sunt ticsite cu  protecţii parfumate şi a înţeles şi ce protejează.

Aşa că, a tăiat şi ea din maţul gros al purceilor bucăţi lungi şi  largi,  după mintea ei fierbinte, le-a pus în mirodenii de cârnaţi şi la fundul genţii. După care a purces la vârf, să prindă prima la rând.

(  De aici nu mai ştiu; a trăsnit în antenă şi Ghiţă, n-are timp, nici chef,  să ceară Asistenţa tehnică.)

Ca  bonus că nu v-a pălit râsul, ceva urban.

 Piticul cel preaiubeţ, a pus ochii pe o preafrumoasă,preaproastă şi prealungă piţipoancă.

Şi i-a dat de toate, cât putea, şi putea!,  duce.

În fiece zi, îşi ridica piticotul de guler, să-l pupe pe creştet. Ca s-o scoată la  şopingăială-ceva pe englezeşte, care la ea,  la  Moldova,  se chema “târguială”.

Într-o zi, ajunge la un magazin de genti;  minunea minunilor!

Năucită nu prea înţelege ce, pentru ce sunt. Se repede, ia una,  o învârte şi-o suceşte şi şi-o tufleşte pe cap, ieşind din magazin pe o trenă de hohote. Piticul plăteşte ruşinat şi  se rostogoleşte după ea, urmat de veselii paparazzi.

.  

Jocuri din Panem până în Gulag

ARGUMENT

Să scrii despre jocurile fiinţei tale, nu ca autor ci – făptuitor- „ să sparie gândul!”

Nu tu ţi-ai ales jocul, nu tu ai stabilit regulile nu tu ai stabilit învingătorii. Ai fost, doar, copil de trupă, apoi voluntar şi în final devii – dacă devii – rezervist, în afara jocurilor importante.

Pentru jocul propus în concurs îmi circumscriu, mai întâi, un cerc larg, guvernat de cuvântul „NEMIRA”

Într-un sector,  plasez un munte cu acest nume.

 Pe coamele lui m-au purtat paşii în studenţie, cu fata iubită. Jocuri fericite, vise năvalnice şi nerăbdătoare. Colorez totul în aur!

În alt sector şi în alt timp, pe o zonă mai vastă, am căutat locuri în care să zacă plumbi şi schije  în trupuri sfârtecate şi pietre devenite, de atunci,  roşii. „Fata moartă” e numele înscris şi colorat în sângeriu.

 Aici au luptat ai mei sub comanda locotenentului Ioan Misir. Aici au şi murit; numele lor mai dăinuie doar în în romanul  ofiţerului.

Mare om. Mare carte, mare uitare!

Al treilea sector cuprinde numele unei recunoscute edituri, căreia îi datorez o bună parte a bibliotecii mele (cam grea  pentru un aşteptat cutremur!) . Aici folosesc culorile curcubeului.

Ziceţi şi dv., cum să mă descurc între atâtea chemări?

Şi,  mai apoi, cum  să  mă înfăţoşez  cu stilul meu tropăit în faţa unor cerberi la straja cuvântului?Îmi şi imaginez,  la picioarele lor, vrafuri de manuscrise supuse caznelor pentru trufie.  

Laş nu prea mă arăt. Naiv- cât cuprinde.

 Să sclipuiesc, dar,  ceva despre jocurile destinului meu: puţin- puţintel!

N-am să pornesc de la Jocurile foamei, de Collins. Neam de neamul meu nu s-a juca de- a canibalismul, chiar dacă peste ochi i s-ar fi aşternut păienjenişul morţii. Ci de la un joc la fel de aspru. Şi tot al foamei şi al amintirii!

După război foametea a lovit Moldova mai dur decât măcelul lumii. Un tren al flămânzilor trebuia să descarce prin Ardeal şi Banat copii rupţi din familii .

Şi ai mei, disperaţi, au hotărât să mă dea „de suflet” cuiva care ar fi putut să –mi dea de mâncare.

Am fost suit în căruţe cu alte zeci .Mulţi nu ştiam încă a vorbi; nici ai cui suntem. Numai că, î n noapte, mama s-a furişat, în câmp şi m-a furat, fără ştirea nimănui. Nici a tatei. M-a ascuns câteva săptămâni, să mi se piardă urma. Şi am supravieţuit, într-un joc de copilărie mai dur decât acela din Panem!

Şi de jocul lui Ender am avut parte. Şi tot un guvern  m-a recrutat, dar nu pentru a fi antrenat la Scoala de lupta  ( nici nu eram şi nici n-avea nimeni nevoie de un geniu!), ci pentru a fi dat afară din orice liceu aş fi intrat. Plăteam rezistenţa politică a părinţilor,  arestaţi!

 Si-n  Urzeala tronurilor am fost prins: zidurile în  Europa ne despărţeau de ceea ce era normal-uman, şi ne obliga, în urzeala de planuri pe şerveţele de Yalta, să învăţăm canibalismul nu din Panem, ci din Gulag.

Încolo,  îmi rămâne timp să învăţ perfect scenariul prelucrat de Arghezi în „De-a V-ţi-ascuns”; că se învaţă tot în joc şi Marea Plecare şi dezvăţul de aşteptare:

Şi …”tata n-o să aibă putere

Să vie pe pe jos în timpul cât se cere

Din lumea cealaltă.
.......................................................
Puii mei, bobocii mei, copiii mei,
Aşa este jocul-
Îl joci în doi,în trei, 
Îl joci în câţi vrei.
Arde-l-ar focul!                            .

                          

Zigzag printre jocuri şi joacă

De data aceasta  chiar mă simt în plus şi mă întreb de ce nu-mi văd de lungul nasului.  Cu brânza, cu ştampilele - treabă de mânat vântul la deal, alte teme  se lipeau de inimă.

Dar cu jocurile electronice? Păi, ce ştiu eu face?

 Adeveresc vorbele unui Ionică, din Humuleşti, care spunea despre Trăsnea că era înaintat la învăţatură „până la genunchiul broaştei!” Şi eu – la fel!

Dar… e un „dar”!  Rumeg,  de ceva timp,  invazia ( fără exagerare) a acestor jocuri; le suspectez, le  evaluez prin  efecte, număr victimele şi scormonesc prin cenuşa luptelor cibernetice unele concluzii.

 M-a luat, cândva, valul jocurilor electronice şi, pentru scurt timp, am exersat la categorii mici; apoi, am urmărit, ca la film, tineri apropiaţi mie, antrenaţi  în dueluri fabuloase intergalactice. Cădeau epuizaţi, după ore prelungi de strategii şi tactici ad-hoc.

Dar, cui prodest?, cum se întreba latinul.

În diverse etape istorice, a dat peste noi câte un tsunami civilizator, care ne-a racordat la o viaţă social-economică avansată.

Aşa şi cu cibernetica: ne-a distrus abacurile şi ne-a avansat direct în clasele superioare de computere. Tinerii, de la 5 la 35 de ani s-au repezit lacomi , să înveţe, cu rezultate spectaculoase în ierarhiile mondiale.  Dar, ca la orice tsunami, au rămas şi moloz şi victime.

Entuziasmul reuşitei a estompat asemenea efecte, afişând firesc, numai trofeele.

 Detaşând numai  gamingul din fenomenul  cyber, am putea evalua util efecte şi aprecieri pro /  contra,  demne de ştiut în  societate.

A devenit obiect de extaz în familiile noastre performanţa  unor odrasle care mânuiesc conştient computere, înainte de a vorbi coerent. O fi minune, dar am rezerve!

Familiarizarea timpurie cu acest domeniu e posibilă, necesară, dar numai integrată riguros în „legile” dezvoltării armonioase a copilului. Orice exagerare se răzbună.

Să includem în acest adevăr axiomatic şi cyberjocurile.

Produse ale unei superindustrii profitabile, jocurile online au făcut captivă o majoritate impresionanta a populaţiei Terrei, predilect cea tânără. Efectele pozitive sunt palpabile. Mă gândesc,  mai întâi, la abilităţile în activităţi informatice, vitale vieţii moderne. Jocul devine teren de antrenament pentru înţelegerea proceselor specifice domeniului. Ajută şi la socializarea tânărului, deşi eu nu prea pun preţ pe cea virtuală, care cam seamănă cu însingurarea.

Efecte pozitive am remarcat şi pe planul stimulării creativităţii, a concentrării spre performanţă, spre  luptă. Se promovează aceste calităţi mai ales prin jocurile cu ţinte deschise, cu trepte valorice certificate jucătorului

Nimeni nu poate nega conexiunile  dintre jocuri si viitoare sau prezente profesii. Nici fantezia, voinţa de a depăşi impasul, situaţiile conflictuale ale vieţii nu sunt efecte de neglijat.

Apar, însă şi fenomene negative, cu efecte formative deja îngrijorătoare:

 -izolarea/însingurarea, prin caracterul virtual al jocului. Soluţia ar consta în jocuri  de grup cu participanţi fizic-reali vs. alte grupuri de acelaşi fel,  folosind spaţiul virtual;

-exacerbarea violenţei, a mijloacelor de distrugere sofisticate, care pot grefa comportamente nedorite;

- diverse forme de discriminare, proiecţia modelului first-person shooter neîndurător ;

-insinuarea unor produse „cool” în subconştientul minorului-cumpărător;

-formarea dependeţei chiar maladive de recompense—faci ceva…primeşti o recunoaştere…!

- dependenţa de joc poate cauza şi un refuz  de acceptare a problemelor reale ( jocul devine un loc de refugiu, protector- răzbunător. De altfel, psihologii ne probează că materia noastră cenuşie nu face, în afara conştiintei, diferenţa dintre real şi virtual. Aşa se ajunge în ipostaza că jucătorul consideră jocul o muncă, aducătoare de bani. ( Există şi tentative de profesionalizare , ca în sport!)

Dar, ca în alte multe activităţi, pericolul nu stă în sinele jocurilor, ci în cei care le practică. Nu ne refuzăm obiectul, ci ne educăm folosirea lui, ca în cazul multor altor prezenţe moderne, care pot avea  şi ele consecinţe grave prin abuz.

Pe lângă acţiunea modern- modulată a şcolii, a familiei,  producătorii , distribuitorii ,(salutară în acest sens este activitatea dintr-un magazin online) pot  informa şi reduce fectele negative, promovând  întâlniri pentru discuţii, tip  Forum Gaming,  ataşând instrucţiuni cu valoare didactică, atenţionări pentru părinţi. 

 Sper  ca pe o placa video  tot mai sofisticată,  să apară atenţionări asupra unor pericole, şi să promoveze problematizarea  în jocurile propuse. Visez la o placă video , fie şi nVIDIA, care să stimuleze soluţii originale în rezolvarea conflictelor ( un fel de brainstorming  ludic). Efectele ar fi grozave.

Aceste rânduri nu se vor  candidate la nici o distincţie, ci o participare,  tip„forum gaming”, care să provoace dialog. Îi felicit pe virtualii câştigători, dintre aceia care "...au tot jucat, până le-au ieşit jocurile prin degete!"( Cuvintele unui concurent avizat!)

Postare dedicată SuperBlog.

Omul şi... ŞTAMPILA

În sfârşit,  mi-o picat o temă care mi se potriveşte – mănuşă. Despre ştampile!

 Numai că n-o pot începe. Dau ce dau, în ce dau şi iese  tot o frază a lu’bunică-miu. Păţesc precum muncitorii de la Cugir, care ştiind că lucrează piese pentru maşina de cusut Ileana (nu aia, aialaltă!), au tot furat, ca să-şi monteze şi ei acasă câte o Ileană. Măcar de cârpit pantalonii.

Numai că, la montaj, tutulor le-a ieşit câte o mitralieră!

Aşa îmi iese  şi mie fraza bunelului, spusă oridecâteori nu credea în isteţimea mea:”Ai să faci, vezi bine, din căcat bici,  care o să şi pocnească!” (Aice se cuvenea un link spre morala textului scris!)

ŞTAMPILA?

 DEX-ul, din păcate,  nu surprinde esenţa, adică spaima pe care o trăieşte omul în faţa acestui semn sacru – demonic, care cuprinde şi izbăvirea  şi fatidicul 666.

Care dintre noi nu au fost făcuţi  fe/nefericiţi de vreo ştampilă?!  De aici şi până la fetişizarea obiectului / imaginii nu-i decât un pas.

Vă mai amintiţi scena în care Jupuitu îi cere lui Moromete să-i plătească „fonciirea”? Argumentul suprem-imperativ este chitanţa cu…ştampilă: „Are şi ştampilă, dom’le!” Şi vocea şi chipul erau în extaz, ca în faţa unei icoane făcătoare de minuni. ( Numai  mucalitul Ilie împătureşte neglijent fiţuica şi o vâră în pamblica pălăriei,  spre consternarea celorlalţi,  loviţi de gestul  plin de blasfemie.)

Când am citit asta, am hotărât să mă fac ştampilar, ştampilist, sau măcar ştampilator. N-am reuşit, dar falsificator  de ocazie mi-a ieşit: pe radieră,  cu răbdare şi umilinţă de ceasornicar, sau prin imprimarea reversului unei monede cu stema ţării (uşor răsucită, ca să deformeze scrisul. Am şi procedee mai sofisticate, dar le ascund, ca nu cumva să devin împingător la rele.

Acum , onoratul juriu va înţelege entuziasmul declarat pentru subiect.

Îl fericesc pe aceia care a intuit acestă nişă în afaceri, mai exact, a avut iluminarea premoniţională a „Epocii  Ştampilelor” în care trăim. Să facă, deci, ştampile.

Să câstige bani cu carul !

  Am un prieten, Verginel , de prin Ipoteşti, (iartă-mă, Eminescule, frate!), bun mânuitor de ştampile false. Meritul i-a fost consemnat printr-o pedeapsă de doi ani- cu suspendare şi promovat parlamentar, cu rang de baronet. Dacă se aranja cu măcar  patru ani , ajungea şi baron şi ministru. A început şi facultate; că are timp!

Acum  se zbate cu un proiect de lege, prin care să se instituie folosirea obligatorie de sigilii ca acele voievodale de către demnitarii baroni şi ştampile mari, pentru coale A3, necesare baroneţilor. Ştampila va avea conturul ţării cu nişte sectoare în care se bifează interesul posesorului. Cu astea se deschid uşile.

Lucrez acum la macheta. Dacă iese legea, devin purtător de stampilă. Într-un rucsak ştampilat.

Om m-am făcut!

 Dacă nu, aplic înţelepciunea bunicului. 

P.S. nu pot publica macheta. E protejată; secret de stat.

Opt şi cu al BRÂNZEI- nouă!

Sunt un înrăit branzar.

În copilărie, păscând oile prin huciuri, se întâmpla să fete câteuna pe câmp. Trebuia să iau mielul becisnic, să-l bag în sân , între cămeşă şi bundiţă şi să-l port ceasuri bune la cald, înainte de a-l lăsa cu mumă-sa. Aşa că mi se cuvenea şi  mie un drob de brânză, ca răsplată-demâncarea din straiţă!

Şi mai am un orgoliu pentru care sunt brânzar: un cronicar ungur de prin al unsprezecelea veac, se plângea că românii se înmulţesc  mai dihai ca panonicii, pentru că mâncă multă brânză, aliment care le învârtoşează  vâna şi au mulţi plozi, mai ales feciori. Cum să nu le dai crezare?! 

...În zilele de acum sunt multe firme care se străduie să lanseze noi şi noi branduri în lumea produselor din lapte. Multe- surprinzătoare prin îndrăzneala şi folosul întru buna alimentaţie a copiilor.

P.S. Bunicu-miu cezura entuziasmul meu infantil cu o "răutate" în temă: "Ai să faci o brânză!"

Dă, Doamne, murmur eu.

Geanta Evei

Ce- o să mai râdă de bucurie invidia din mine când voi vedea bărbaţii premiaţi la această temă! Săracii de ei , nu-şi vor putea reprima plăcerea de a anexa inventarul genţilor consoartelor/prietenelor/ amantelor, făcut la ceas de de taină.

De aici li se vor trage ponoase mai grele, chiar,  decât exilul lui Ovidius în gerul pontic!

( Nu ştiu dacă Augustus l-a trimis în bejenie,  pârât de şotioasa sa fiică, Iulia, cum că i-ar fi cotrobăit prin poşetă , de unde a sustras probe clare  de amor pătimaş. Nici măcar nu ştiu cum arăta geanta!)

Chiar! Ce cuprinde, oare,  o geantă-standard de azi?! Auzi, prostie la mine: standard! Aşa ceva „nu se există” pe lume!

Burduşite cu toate moleculele Universului,  şi ceva pe deasupra, sunt , mai degrabă, şi Corn al Abundenţei , şi Cutie a Pandorei.

Şi nu este alta mai plăcută ochiului zăbavă, decât să vezi o femeie scociorând prin geantă  după câteceva, răsturnând disperată, conţinutul „vagonului” de marfă şi surâzând fericită, la găsirea obiectului. Dumnezeule, trageţi numai cu coada ochiului şi nu cumva sa râdeţi, că v-aţi ars!

Ni se sugerează să coborâm în istoria genţilor, să descriem tipuri şi materiale folosite, mode: casuale, office, artsy ( toate din piele neecologică!) după care dau iama frumoasele, la reeija.

 Decât să fac asta, mai bine rescriu „Infernul” lui Dante. E şi mai mic efortul şi nici nu stârnesc mâniile feminine, cu ignoranţa mea.

Ceea ce ştiu sigur (breack-news de soi!) e că prima poşetă a fost confecţionată de Adam din nişte resturi de piele, rupte  la folosirea fructului oprit.

În această primă geantă şi-a îngrămădit Eva costumele de baie, adică frunze mici-micuţe, de toate formele şi de toate culorile.

Şi aşa cred că a rămas până azi.

În schimb, propun modelul unei genţi noi, cu care sparg piaţa: o remorcuţă minusculă, adaptabilă la orice maşină; uşor detaşabilă; poate fi dusă in birou, unde devene măsuţă de toaletă.

Minunea minunilor este un roboţel, care, la apel telefonic, deschide fermoarul genţii , iese şi aduce pe tavă obiectul căutat ; în zecimi de secundă.

 Off, viaţa lui!

Farmecul pletelor Afroditei

Totdeauna  m-am mulţumit cu destinul de soft, agăţat de un atom din Big-Bang şi trimis într-o aventură umană, la marginea Căii Lactee.  Nu vă speriaţi, n-am lut-o razna, deşi încă nimeni nu a înţeles când şi de ce o iei într-acolo.

Atomul primar îmi mânuieşte softul de care aminteam, ca să producă neuroni.  Aceştia se îmbracă în curcubee de endorfină. Nu ştiţi ce-i aia? Molecule ale fericirii!

La mine se numesc FARMEC.

Farmec e înserarea, farmec are şi cerul îmbujorat de zori, dar şi plutirea melodioasă a femeii.  Mai adăugaţi  câteva măsuri din Mozart, un fluture beat de flori, un scâncet de copil.  Toate se  rânduiesc cuminţi în subconştientul meu şi devin farmec.

De unde vine farmecul în versurile:

„ Pe umeri pletele-i curg, râu,

Frumoasă-i ca un spic de grâu."

Din unduirea părului? Din  aroma pâinii, intuită în spic? Şi…şi   !

Părul femeii  devine  parte (dar ce parte!) din inefabilul etern feminin! Dintotdeauna.

Din misterele piramidelor trece în „Cântarea cântărilor”:

„Cât de frumoasă eşti tu,draga mea, cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă ai, umbriri de negrele-ţi sprâncene; părul tău, turmă pare , ce din munţi, din Galaad coboară!”

Această frum’seţe se menţine cu greu, prin curgerea timpului. Grija femeii pare exagerată, dar legitimă dintr-un dat mitic – ştiu ele de ce!  Într-un mormânt feminin, neolitic, de Cucuteni, erau aşezate simbolic roşu de buze,  negru de sprâncene  şi…un vas splendid cu amestecuri de flori , ceară şi uleiuri. Pentru păr!

Păstrarea  tainică de şuviţe ale iubitei umple practica cavalerească şi trece în basmele româneşti prin frumuseţea pletelor Ilenei Cosânzene.

Pentru mine, Cosiţele se leagă de Madonele Renaşterii, de Gicoconda şi de Dansul celor  Trei Graţii. Culminând cu naşterea Afroditei! Şi cu femeile care m-au împătimit prin ani, şi care profitau de acelaşi atu.

Dar ce muncă sisifică au făcut şi fac femeile, zilnic, pentru a păstra strălucirea podoabei lor capilare. Pândite de mode şi cutume, se lasă chinuite de stiliste şi furnizori de maglavaisuri miraculoase, cărora le e greu să reziste.

Ambitii de Matusalem

Mulţi  ani am fost vasalul  postului „ Radio Erevan”. De aici aflam ora exactă şi vremea pentru umbrelă.

Tot de aici mi se proiecta şi modelul de trai fericit,  conţinut înţelept în următoarea parabolă, pe care am şi gravat-o pe frontonul bucătăriei. Parabola a fost descoperită de un grup de savanţi nutriţionişti, rugaţi de Omenire să dezlege secretul longevităţii în masă a unor locuitori de prin Caucaz. Mii de centenari!

Au ales o familie în care toţi trăitorii erau matusalemici;  de la ei au reconstruit, prin investigaţii riguroase, parabola, pe care au dat-o de ştire Urbis et Orbis şi mulţimea a chiuit de bucurie !

Să  vedem şi noi ce-au aflat.

Primul anchetat avea 100 de ani: viaţă frumoasă, minte ageră, muncă din plăcere,  mâncare cu măsură; lapte, miere, şi vegetale cât cuprinde. Nu tu carne. Nici  tu femei (una, când şi când, de sămânţă  pentru şapte plozi!), nici alcool, nici tutun nici beutură. Doar apă de izvor, neîncepută.

Tatăl lui de 120 de ani era pe munte cu turma. Urcară savanţii la stână. Bătrânul -verde rău!  A mâncat de toate. Carnea oprită doar în post ; lapte,brânză, după poftă. Multe legume şi fructe şi vin sângeriu la prânz. Femei au fost câteva la viaţa lui. A rămas cu două, ca nu mai este tânăr.

Află înţelepţii că-i trăieşte şi tatăl, de 140 de ani. Dar trebuie să urce pe stâncării, ore bune, că-i dus după bureţi preţioşi, pe sub ţancuri.

 Dau cu greu de el. Stătea la umbră şi ronţăia cu poftă nişte carne uscată de oaie împinsă pe gât cu vinul dintr-o bardacă

Nu se lasă rugat şi se apucă să turuie, de nu mai pridideau savanţii să noteze: carne-pe săturate, lactate-în completare, verzăciuni, ciuperci pentru vlaga bărbatului, tutun. Vin? Păi, bardaca stă plină tot timpul. Femei? Nu le mai ştie decât pe cele actuale, patru, care-l aşteaptă drăgăstoase.

Frumos model de viaţă sănatoasă!

Bună parte,  l-am urmat cu rigoare, dar teama de cele sfinte şi tainele Rarăului m-au convertit la alt trai, aşa că am închis Radio- Erevan.

 Stau vara pe o rână a Rarăului, între stupi. Iarna,  fac popasul  la Prut.

Să vă invit, aşadar,  la o dimineaţă sub răsuflarea muntelui-emblemă din Moldova.

Ieşim desculţi din cabană pentru îmbăierea picioarelor în roua de pe iarba zmălţuită  în curcubee, din poiană.

O ţinem într-o fuguţă, până scăpăm dinţii la trap. Ne domoleşte un ceai de plante modeste: muguri de brad şi flori de păpădie. Nu râdeţi de această plantă şi n-o porecliţi, pe boiereşte, marginalia drumensis, iar pe ciobăneşte-curu găinii! Parcă Blaga a încrustat „Odă Simplisimei Flori”!

Vă ofer, apoi, chisăliţa misterioasă, brevet propriu: o pastă din plante după  sezon;  arome tainice , înţepături în limbă, provovatoare, furtuni şi soare pe cerul gurii. Într-o scăciţă din cioată de cireş ne aşteaptă polen proaspăt cu ceva nişcorici din stup, porecliţi „bucuria femeilor”, cu miere de mană. Presărăm, deasupra,  fragi, zmeură, merişoare sau afine, după vreme.

Într-o strachină de lut, lucrată de un prieten  olar din Vama,vă îmbie un amestec de anume bureţi cruzi, rupţi numai cu mâna, minusculi „căţei”( sau frunze) de leurdă şi măcris acruţ. Minunea – minunilor este oul crud pe care-l îl lăsăm să ne mângâie  omuşorul şi gâtlejul. Nu- cafea! că sperie ursul care salivează prin preajmă.

Pornim pe Valea caselor spre umbra cetinii să ne sclipuim parte din prânz.

Alex ţinteşte Premiul Nobel

Îl mai ţineţi minte pe Alex? Cum care?! Acela care-şi întreba Doamna „ce se înţelege prin sex total”, ăla care…mai bine recitiţi postările din 1 şi 2 febr.!

 Şi să nu vă îngrijoreze memoria. Şi eu l-am uitat, până alaltăieri.

E un puşti de-a treia, cărăbănit zilnic de părinţi la oraş, să facă o şcoală „mai domnoasă”. Vrea să-l cheme Alex, i se spune Alioşa, în ciudă; în curând,  avansează la Alexandru, cu adaos, prorocesc eu, de „cel Mare”!

Şi nu fără argumente: am aflat că a scris un volum de…memorii. 

Ştie Doamna, pe surse.

Aluziv, a luat vorbă într-o pauză. Roşu, de ăla curcănesc, împricinatul a negat vehement, adăugând că ştie el „sursa”. Otrava privirii măsura grupurile de copii, până când şi-a descoperit, colega de bancă. Codana ronţăia un măr, cel mai frumos, adus de Alex din livada proprie, ecologică!

Aştepta efectul otrăvii cu care a săgetat-o. Nimic!

Atunci, schimbă tactica; frecă, zelos tabla, mai mai să spargă foaia de sticlă. Când ajunge lângă catedră, scoate un măr din buzunar şi i-l întinde Doamnei: „Fără E-uri!”

Di, nume de alint, muşcă fructul, nu se prinde la păcat şi-şi vede de caietele pe care le corecta.

Din nou schimbă tactica puştiul: începe să vorbească, cu buretele de la tablă: „ păi, eu nu am spus la nimeni. Numai ei! Dar ce să-i fac, dacă-i limbarniţă!" Cuvântul uzual al lui Di, pentru vorbăreţi. Nici părinţii nu au aflat. Secret de Stat! Şi dăi şi dăi. Furişând o geană spre stăpâna clasei.

Aceasta îi curmă chinul, chemându-l alături: „Zi-i!

Clasa s-a luminat roz-bombom  şi Alexandru îşi depănă tot proiectul: a scris primul volum si acum îl peria atent Nu, nu are greşeli , nu se face.

Mai află Di  şi altele. Vrea sa facă bani pe carte. Mulţi. Pentru asta a  decis să scrie de mână zece exemplare pe care să le vândă parlamentarilor deştepţi (ştie el că " se există"  câţiva!) cu 1000 de euro bucata. Îi da unul (volum nu parlamentar) şi Doamnei, mai ieftin;  Ştie că are salariu mai mic decât taică-su, medic veterinar.

-Bine, Alexandre, (ce bucurie în ochi!), bine! Şi care-i scopul  tău, mai departe, după ce câştigi mulţi bani?

Se strânge mai aproape de catedră şi adie câteva vorbe:

-Iau premiul Nobel pentru România!

Comedii

Nu s-au răcit bine măruntaiele telefonului meu dolofan ca un cartof - un leu dai, de-un leu ai!;  îmi adusese  rugămintea cuiva,  să încerc o limpezire a încurcăturilor în care au intrat tinerele capete conducătoare ale naţiei române: câinii bagabonţi şi afacerea „ Roşia Montană”( rostit Montana, să aduca a ceva de rasă!)

Răspund şovăielnic: nu mi-am făcut, încă, o părere; am ceva date care ar cam arunca în aer multe „întâmplări” bătute în cuie prin pieţe. Cu tot cu cuie! (Citiţi legat.)

Până atunci, râd mânzeşte la un spectacol de pură commedia  dell’arte*, din care reţin două scene: demascarea cu mânie proletară a escrocheriilor imobiliare făcute de doi cunoscuţi intelectuali  şi respectarea jurământului conjugal al premierului ca argument în  copilotarea ţării.

Pe scurt: un fioros procuror tv., cu nume predestinat, Gâdea, îi aduce , în direct, exprocurorului Ponta,  proba unei afaceri jegoase pe care ar fi făcut-o Patapievici, inamic public nr.1 al puterii şi fostul său adjunct la ICR, M. Mihăieş.

Aceştia ar fi supt din sângele moţilor, otrăvit de cianuri, hălci pe pământ plin de aur şi cianuri. Au prostit oameni de la Roşia Montana, le-au cumpărat terenul, să-l speculeze cu suprapreţ odios către o companie străină. Gesturi energice cu arătătorul înfipt în ochii premierului, fascinat de dezvăluire. În adevărat catarzis, acesta a silabisit moale: „Domnul Patapievici  e un bun investitor imobiliar!”

În fapt „…în 2006, impresionaţi de rezistenţa eroică… a adversarilor exploatării minere cu cianuri,…am achiziţionat suprafaţa simbolică de 1 (UN!)mp, dorind să ne exprimăm prin acest gest, solidaritatea cu cei care se luptau contra distrugerii sălbatice a localităţii”, se apără umil Patapievici.

Deh, ...procurori!

Şi a doua scenă: cu talent  de actor-ventriloc**, premierul spune că a aprobat, în guvern, legea de  exploatarea cu ceanuri a aurului , dar că nu o  va vota, ca deputat.

Argumente: nu tu, pentru grija ţării, nici pentru minerii muritori de foame; nu! Ci, pentru ca aşa i-a promis soţiei- ecologiste,  virtual legată cu lanţuri, a  protest, pe la parlamentul UE!

Irod a dăruit fiicei- dansatoare  capul unui sfânt; Ponta e mai uman: dăruieşte , pe tavă, soţiei,  interesele ţării.

O tempora, o, mores!***

Nota

Nu jignesc vreun cititor, explicându-i cuvinte cunoscute de el, ci mă verific, dacă le-am folosit,  contextual, bine:

*teatru de improvizaţie, fără text scris;

**persoană care pare a vorbi din pântece, simulând spusele altcuiva.
***ce vremuri, ce obiceiuri!