DE-A MAI MIRAREA...

Când am pus politica-n cui, uitând că mă aburcasem prea sus, a fost mare-mare bucurie, de vuia cerul de chiote,
din Prut-în-Siret.
Parcă fătase purceaua tuturor partidelor!

Încă amețiți de sacrificiul meu infantil, mi-au propus „să mă propună” cetățean de onoare.
Și iar m-a dat în cap pârdalnica modestie străbună:
- Fie primită, dar numai post- mortem!
- Hmmm!
Mai alaltăieri, Primarele, venit incognito să se zbânțuie prin parcul de joacă, gard-în-gard mie, cică în virtutea prerogativei de „cel mai greu om al târgullui”, m- a salutat din zborul unui cal înaripat, care icnea sub quintalul de bunăstare a edilului
I-am răspuns, cocoșat sub greutatea respectului cuvenit.
…și i-a plăcut!!
Așa se face că, a II-a zi, mi-a acordat blazonul vasalului credincios, sub forma a DOUĂ COCOAȘE!
Una desenată pe o tablă ruginită și agățată pe stâlpul gardului estic, a II-a, înfiptă ca un pod, în asfaltul uliței mele, la vestul feudei.
Mi-am amintit că, într-un roman de capă și spadă, regele dăruia cavalerilor dreptul de a face poduri pe drumurile de pe moșiile lor fără să fie nevoie de ele, și de a încasa, apoi, taxe de trecere, trecăreților.
- Măi, ce noroc chior!
Mintenaș, mă înființai, la datorie, cu: un scăuiel, un chitanțier,și cu diplomatul de fost șef.
Cu semințe,
de scuipat-marcat autoritatea rolului.
Plus, la gât, un foto, să pozez pe trecătorii care se vor sustrage plății.
Numai că, tot mintenaș, hoarde de omuleți, și …unii chiar „verzi”, au luat cu asalt podul seniorial, mai țipători decăt toți tătarii și țânțarii istoriei. Care cu trotinete, biciclete, role care cu țopăitoarele din dotare, cu tot cu julituri.
Și ce salturi, ce răsuceli, ce tumbe!
În târziu, m-au descoperit uimiți, mi-au confiscat conținutul diplomatului și, în cor, au cerut să le fac poze, promițându-i Edilului un nou mandat.
M-am executat, uitând că de un secol nu mai pusesem film în aparat.
*PS
Am luat act de aprecierea Președintelui meu cum că
ȚARA ARDE și BABA  se piaptănă, căutând  prin Arabia comoara lui Ali-BABA,
și am trecut la subicte de actualitate numai locală.

Niște nimeni și...școala

Da, sigur niște nimeni, fără ghilimele, dintre aceia care se ridică pe vârfuri, doar ce zăresc un pozar și un microfon, fac o declarație uluitoare: nu-și mai trimit copilul la școală; îl învață ei de toate!
Știrea de doi bani face valuri, demne de adevăratele nevoi ale țării.

Mă așteptam să le soluționeze criza niște inși speciali, care să-i îmbrace „în cămăși cu mâneci lunge și pe capete scufie”, nu să urle cuvintele lor prin glasuri de duzină.
Și pe care nu le-am auzit îngrozite la știrea că alte mii multe de copii ai țării, intre ei, poate, genii, n-au putut venit luni la școală, si nici mâine, de sărăcie.
Acea „școală acasă”(pe englezește, că nu încape în „ românește”!) poate să ne preocupe, să ne dezbine, nu zic „nu”, dar când vom da pe piața vieții măcar o generație care să verse pe dinafară de atâta învățatură.
Până atunci, e doar ecoul dihotomiei dintre o spumă cu bani și țâfne, despre care n-ar vorbi nimeni altcumva și alții- mulți, puțini, care își sărută țâncii, somnoroși, trimiși cu un pietroi de ghozdan de mirări, întrebări și temeri către școală
Și cărora nu le ciripesc sticleții prin colivia minții!

ȘI DU-MI-I PE TOȚI, ÎNTR-O ...ISPITĂ

De-o viață, port pe suflet o carte.

Tragică și prin conținut - destinul unui tânăr ofițer în Războiul Marii Uniri,
și prin destinul cărții, îndată după al doilea război mondial.
Tânărul era botoșănean
.
De pe băncile facultății pășește direct în iadul luptelor de la Cașin, Oituz, Mărășești .
A dus Războiul de la prima clipă a lui, până la ultima împușcătură .Numai în linia întâi!

Nu era scriitor. Era martor și erou al Marelui Vârtej dintre viață și moarte.
Cartea lui a transcris un țipăt continuu, strecurat printre cerul gurii uscate și dinți.
Fără nimic eroic, deși fiecare pas al lui și ai soldaților săi, sunt pași de epopee.

La al doilea destin, cel al cărții, am fost martor și actor.

 Profesorul meu de româna, din prima clasă la Liceul „Laurian”, N. Andrieș, m-a chemat într-o zi la bibliotecă și mi-a cerut să-l ajut la „niște treabă”!

Pe scurt, era timpul „epurării cărților reacționare”
Trec peste toate cele știute, dar înțelese mult mai târziu.
Zic numai că după 3-4 ore de muncă, la plecare, îmi alegea o carte, două, să le ascund sub haină și să nu le arăt nimănui.

Una dintre ele, dată cu precizarea „ E scrisă de un botoșănean de-al nostru, să n-o pierzi, cumva!” am păstrat-o cu litera și emoția ei topite definitiv, în suflet.

Știu că, PROFESIONAL, pe mulți i-am împins la supliciul de a înghiți o droaie de hapuri amare, cu titlul de „capodopere”!
Acum, vă rog să citiți și să răspândiți printe prietenii (și prietenii prietenilor ) voștri cartea lipită pe sufletul meu:  IOAN  MISSIR -- „Fata Moartă ”

Am încercat să entuziasmez aurorități și/sau oameni cu stare care să editeze volumașul, măcar pentru că se împlinește veacul, de când pe oasele morților de la Oituz, Cașin,Mărăști și Mărășești s-a ridicat, trainică, o țară!

Cine să mă / mai asculte?!


Notă:Vă voi prezenta, într-o formă, zic, atractivă, cele 16 capitole, făr’ să vă obosesc.
Vă prindeți?!

ÎMI CREȘTE INIMA DE ...

Un țigan mândru, și ferchez -arătos, mi-a umplut cu bucurie toată ziua de ieri.
Mai întâi și întâi, mi-a reproiectat visul despre națiunea română.( nu despre popor, că ăsta-i altceva!) .
„Viitor de aur Țara noastră are / Și prevăz prin seculi a ei înălțare!”
Parcă, Bolintineanu ne proorocea.
Mândrul nostru flăcău vindea bureți, în marginea pieții, ( în materie de burețărie – un fel de nomensland)
Ei, și?... După atâta ploaie îți cresc bureți și sub pat!
Alta-i mirarea bucuriei: îmbrăcat la patru ace, vorbea cu plăcerea comunicării corecte, deferente ( Vasilica nenii!), convingătoare.
Și încă: Rusulele = specia „ hulubițelor, pânișoarelor”, cum îl îngânam eu, erau perfect curățate, puse pe căprării, în lădițe de plastic și acoperite cu tifon ( aproape sigur „steril” , îndrăznesc a crede!)
Și încă: alături strălucea în soare un cântar dichisit, de uz comercial, fără pereche în toată piață!
Și încă, și mai și, : s-a apropiat de noi o mândrețe de fată, cu un trup care insulta revoltător bătrânețile mele strepezite.
Între cei doi se înfiripă o melodioasă conversație în spaniolă. Numai cu vorbe de inimă albastră.
Văzându-mi ochii căscați, mi-o  prezintă, uitând să schimbe limba.
Am înțeles:
- Iubita mea minunată, spaniolă!
- „Gitana”?, bâjbâi eu cuvințelul…
- Si, senor, una gitana de Andalucia!, răspunse mândrețea.
-
Am mai bolmojit câteva „palabre”, dar jignit de corecturile Rommului meu, am luat bureții cu ladă și tifon cu tot; aș fi dorit și un bonus, dar văzând săgețile din ochii de mascul -alpfa ai conaționalului, am întins-o, lăsând și o mâna de creițari, în plus, de-o prăjitură pentru o flacără!
Imi imaginez o noapte cu lună plină, într-un sat de sub o râpă de pădure –sat în care, mai acu- scurtă vreme, a trăit prima și singura fățuire europeană: un veceu modern, la școală, care a costat cam de două ori prețul scolii-

Zi mohorâtă

·

Mă gândesc la două nefericite de țări, despre care mi-a ajuns, în zori, știrea că trec prin mari necazuri.

N-ar fi bai. Că s-au asortat cu știrea și vremea,și vremurile.

Doar scrie pe răbojul meteo - local- numai furtună.
----------------------------------------------------------------------------
Hai să spun noutatea, ca să vă stric inima și vouă:

Belgia și Norvegia- doua etaloane de civilizație pentru România mea, m-au făcut de râs!
Sunt nevoite să închidă o treime din închisorile lor, că n-au pușcăriași pentru ele.

Și ce minunății de celule creaseră, ce paznici manierați, plătiți regește, angajaseră!
Degeaba!

Nu mai vor populimile lor recreații prelungite ; trag către robota istovitoare!
Ca să-i umple de bani pe aceia care sunt, deja prea plini.

Ba chiar adoră și statele lor paralele și odioase.

Singura mângâiere, e că noi e ca la nimenea.
Mai alaltăieri, al treilea OM , în mărime națională, și-a cerut iertăciune miilor de pușcăriași care gem, unul peste altul, în celule mai infecte decât cotețul de câine.

Și asta - din cauza vreunui articolaș din CP, nerespectuos cu Constituția!

Sper că Spiritul Sacru al Dreptății, va face uz de voința unui milion de mitingiști, care vor arde în Piața Teleormanului bucureștean, păgubosul articolaș.

Dar ce ne facem cu închisorile golite?!
Că doar nu suntem nici Belgia, nici...

Ce zi mohorâtă!

De când Lumea și Pământul...

De când Lumea și Pământul,
tot în cur te bate vântul!
Nu săriți, chiar nimic vulgar, în „cur”= popou, spate, anus, poponeț/-eață”, și câte alinturi o mai fi având!
Consider această butadă * versificată - una dintre cele mai adânci ziceri milenare, născocite de graiul genei românești.
Adică, detașarea existențială, jemanfișistă**, bipolară a raporturilor FILOSOFICE dintre CUR și VÂNT, în TRECEREA prin viață.
Să adâncim, zău, fără gând murdar, cel puțin două atitudini între care putem alege, în lupta de supraviețuire:
-Înfigi zdravăn picioarele în pământ, întorcând spatele- pavăză la furtună, ca să poți respira, pregătindu-te de luptă;
- te pui pe fugă, laș, să scapi, fără să-ți pese de alții; vorba altei „vorbe” neromânești- „după mine, potopul!”

Soluțiile pot fi alese fie individual, fie colectiv.
Cel mai bine pot fi aplicate în studierea vieții politice, din atitudinea ALEȘILOR și a NARODULUI.
De la noi, am găsit probe numai pentru poziția a doua, rugându-vă de ajutor.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Pentru prima, merg la junele prezidant Macron, dezmierdat, de apropiați cu diminutivul prenumelui- MANU!
La o festivitate comemorativă a eroismului unor partizani francezi, într-o asistență ușor potrivnică, de stânga, este abordat de un teribilist cu caș la gură :
- CUM MERGE, MANU?!... îți pot zice așa?!
- Te afli la o ceremonie oficială. Să te comporți cum trebuie!
O poți face pe imbecilul, dar azi, aici, se cântă „ Marseilleza” și ” Cântecul Partizanilor”!
Îmi spui DOMNULE PREȘEDINTE AL REPUBLICII sau DOMNULE, de acord?!
- Da, DOMNULE PRESEDINTE, răspunde leșinat, adolescentul.
Și ,bătându-l ușor, pe braț, Macron adăugă:
- E bine! Și să faci lucrurile bine!
În ziua în care vrei să faci REVOLUȚIE, să fi învățat, mai întâi, să obții o diplomă
și să te hrănești singur.
Iar atunci vei da lecții altora . De acord?
-Da, DOMNULE!
Și, imperturbabil, Presedintele își contină baia de mulțime
Îl visez pe Macron! Vive Macron!
*vorbă înțeleaptă, ironie
** nepăsare, durere „în cot”!

Îmi place

ComenteazăDistribuie

16Mihaela Carmen Onofrei, Lucia Rudei şi alţi 14

Comentarii

Dănilă Florentina Respect!

Administrează

Îmi place

· Răspunde · 8h

Vani Ani a răspuns · 5 răspunsuri · 6 ore

Vani Ani Florentina vorbește aici de un Minister al Umorului, la noi. Vai-vai , Sânziană,N-ai citit că românii n-au și nu pot avea umor Cel mult,... puțin sarcasm! O spune genialul Charlie Hebdo, cel cu caricatura primtenismenei.La noi, cei cu rapănul gros, merge grosiera ”Țiganiada”!

3

Administrează

Îmi place

· Răspunde · 5h

Lucia Rudei "Sa obtii o diploma"...in Franta, la Monsieur Manu o fi mare munca sa obtii o diploma....la noi..e(de cele mai multe ori..) "floare la ....parale( cand ai parale )"sa obtii o diploma. Deci, asadar😜🤭revolutie sa fie ca diplome is ....(Sa nu ma certati pentru "deci, asadar"!!)

Administrează

DE ZIUA EROILOR

MAREȘALUL ȘI SOLDATUL

Bunicul meu a avut doi feciori zdraveni: unul - „cărturar", altul – „gospodar". (Ghilimelele citiţi-le cum vă taie capul! ).

Unchiul, moș Costică, a cam ocolit şcoala, a făcut stricăciuni printre codanele satului, dar i-a plăcut şi armata.

 Numai bunicul  furios, croindu-l  cu jordia, câtu-mi era lunganul, l-a oprit să nu rămână reangajat în militărie.

 În concentrare încă fiind, l-a ajuns Ordinul cu trecerea Prutului.

Doar cu câteva zile înainte, revenise la regiment de la o instruire cu ofiţeri nemți
şi-și afişa "cocoş", titlul nemțesc de „ şnaipăr”, adică ţintaş de elită. (Engl. „sniper”!)

A şi păşit pe malul stâng al Prutului printre primii soldaţi români!

Numele lui a apărut în doua Ordine de Zi ale regimentului său, în momente şi împrejurări semnificative.

* Ajunşi pe mal basarabean,s-au trezit sub gloanţe vrăjmaşe.

S-au adăpostit în teren, iar comandanţii au prins să caute soluţii.

 Aşa au descoperit sursa necazului - o mitralieră cocoţata într-o clopotniţa, la câteva sute de metri de metri, spre marginea unui cătun.

Căpitanul l-a chemat pe proaspătul instruit - ochitor şi i-a zis:

 - Pândeşte, zăreşte şi ocheşte!

Dacă-l opreşti, îţi dau, când s-o putea, permisie acasă!

L-a pândit, l-a văzut şi l-a oprit. Cu un singur glonte.

A doborât primul inamic din războiul care avea să-și numere  cu  sutele de mii  morţii.

 Meritele i-au fost cinstite cum se cuvine şi faima i s-a dus pe tot frontul. 

**  Scăpat din tragica încercuire de pe Don, regimentul unchiului se replia pe un teren ostil, căutând să restabilească legăturile cu celelalte unităti româneşti.

Presiunea sovietică era imensă!

Comandantul aplica o retragere productivă: fără pierderi proprii, dar cu pagube cât mai mari,

 provocate continuu,  urmăritorilor.

Moş Costică, care era trăgător la mitralieră,  a primit ordin să ocupe un dâmb râpos şi să încetinească urmărirea furibundă.

 - „ Cât poţi, Costică. Dacă vezi că-i pericol, te retragi cu servanţii", i-a ordonat maiorul

( fost căpitan, la trecerea Prutului! ).

Pe urmele celor retraşi a început potopul.

Valuri-valuri de atacatori, de cei cu o cruce pe fundul  căciulii de astrahan.

 Cazaci beţi, mă lămurea moşul , intrau în focul mitralierei, seceraţi de plumbi, şi mereu tot înnoiţi.
Estimp, ai noștri înlocuiau ţevile mitralierei, înroşite de atâta foc.  

I-au fost răpuşi şi servanţii, dar mitraliorul a trimis mereu potopul de gloanțe, parcă în transă.

Într-un târziu n-a mai avut pe nimeni în faţă.

A căzut de somn, atunci, cu capul sprijinit pe trupul inert  al unui camarad.

Aşa l-au găsit; plin de sânge, cu degetele arse .

Și complet surd!

Regimentul se retrăsese mai mulţi kilometri şi, observând comandanţii că nu-i mai urmăreşte nimeni, au trimis iscoade să vadă cauza.  L-au găsit pe mosul meu, Costache, sforăind, în cuibul de mitralieră.
- Era ceva de groază, dom’maior;  mormane de ruşi morţi. Și cei doi servanți ai noștri… morţi şi ei, Iar Costică, sforăia, de s-auzea la Moscova, povesteau, cuprinşi de veselie românii.

Ordin de Zi!

 Virtutea Militară! I-a prins-o pe piept chiar Mareșalul,  aflat pe front și impresionat de zvonurile despre mitraliorul-erou!

Bucurie la refacerea frontului, câteva zile acasă şi iar război!

S-a întors moş Costică cu trupul plin de schije de brand. Nu i le-a mai scos nimeni.

-   Să mă duceţi la fier vechi, glumea el , la chef, după război.

        

Apoi a fost trecut la chiaburi, îi căutau mereu Virtutea Militară, ascunsă, cu meșteșug, sub streaşina de şindrilă.

 S-a bucurat mult când, după '9o,  i s-a întors ocina părintească, trecută în averea colhozului din sat.

 S-a dus mai an’ să-şi întâlnească şi duşmanii morţi şi camarazii săi, îngropați  fără cruci la căpătâi,  prin stepe!

LEGENDĂ APOCRIFĂ

                             

         Sau  despre „Florile mele din ograda de acasă” și
„Moldova bisericuțelor de lemn”

Cică, Preabunul, Făcător a toate, se simțea  obosit de fericit, de atâta mers pe coclaurii moldavi.

Îi erau dragi oamenii ceștia, din crâmpeiul de ogor, în care  rodea, spornic, credință cuvenită.

Colinda locurile, mai ales, în aceste zile, adânc pomenite.

Lângă el, Sânchetru tăbârcea un cărțoi cu pacatele lumești, din care, la semn nevăzut, ștergea cu buretele, păcatele acelora care se căiau estimp.

Și-i mai plăcea Domnului să treacă prin Moldova, că-L așteptau, povârnite din veac, prin locuri miraculoase, bisericuțe de lemn.

Ridicate din adâncă și curată credință, sau mustrări de păcate, de domni, monahi, boieri, sărăcime.

Și rânduise, tot Domnul ca aceste „căsuțe” ale Sale să fie numărate și trecute la regula catastihului  de  o oamă cu vrednică nevoință într-ale scrisului.

De atunci, copila bate drumuri desfundate, poteci bolovănose, codri cu înfiorări de fiare, și tot numără , și se încurcă și o ia, cu râvnă, de la capăt.

Că-s pitite prin neguri de vremuri sau  printre steiuri de prăpăstii, cum se fac nevăzuți pusnicii, ca să nu-i tulbure din rugăciunea bună, nimeni.

Le ia copila, în vârful peniței, imaginea și povestea, adesea dramatică, le zâmbește  a bună revedere.

Și a alcătuit  și un cărțoi, pe care abia îl urnesc doi anahoreți citeți, în preaputernică slăvire, a  rodniciei râvnei.

Dar cred că mai sunt alte multe- multe de găsit, prin locuri nemaigândite.

Așa că mă aștept la grabnică adăugire și prețăluire
a lucrării, încât bibliotecarii or să primească spor îndoit pentru ruperea brațelor cu așezarea cărții în raft!

Dar ce legătură e între ce-am scris până aici și subtitlul cu „ Florile…”?!

Este!

Oama sub grație divină a fost supărată  de mine, pentru o poză, pusă pe freamătul eterului : o tufă de aur floral, care își zburda potopul de petale în grădina de-ACASĂ.

„Corni înfloriți”- zice ea.

„Nu-s deloc corni, ci altă buruiană”, mârâii eu.

„Eu mereu  am  zis CORNI!
 E Cornul meu, din care plouă cu aur!”

Și Domnul, cu lacrimă de supărare pentru Oama sa, care se  nevoiește sisific* să numere  frumusețea căsuțelor,  mustind tainic de minune cerească și însumate, în MOLDOVA BISERICUȚELOR DE LEMN-- Domnul, zic, a legiuit părerea ei.:

                             AMIN!

Estimp, Sânchetru A scrijelit în Cărțoiul din traistă, ușurat de păcatele celorlalți, în aceste zile, la pagina mea prea plină, încă un păcat, adăugând cu majuscule:

                           DE NEIERTAT!

Așa că, de azi, pentru mine, tot ce poartă aur în petale, fie ploiță, adică Forsytia, fie Kerrya Japonica, fie c …găinii , fie sânziene, toate s-or chema CORN!   

• Sintagma „ se nevoiește sisific” am scris-o cu ciudă, pentru că stăpâna cornilor și a cărții despre mânăstirile de lemn m-a pus să nevoiesc vreo 2 ore, ca să înțeleg semantica misticii ortodoxe a cuvântului     „nevoință” ( =străduință grea, dar acceptată cu bucurie tainică în îndeplinirea sarcinilor monahale.)

 Nu știu de ce  oi fi adăugat și un nume păgânesc –„ sisific”!

ÎNTÂMPLĂRI DIN VIZUINĂ ( II )

Greu de îndurat traiul, ascuns în vizuina acestei ierni șturlubatice ,după ce te-ai înmuiat, în urmă cu doar o săptămână, în aurul soarelui de Păresimi.

Așa că păcălesc zăpada potrivnică și scot periscopul ochiului, ca să surprind văicăreala neamului. Și ce de sudalme, ce de  zvârcoliri năvălesc din țara răvășită de vreme și, mai greu, de vremuri.

Am luat , sub cojoc, câte ceva din presa online

E mai ușor de folosit . Că este acorporală, cam ca aerul puturos de sub cojoc și cu aceleași „arome”.

Când să adorm de profunzimea „presei”, sar ars de un cuvânt nemaivăzut / auzit:

BORDELINE.

A  nu-l lăsa la toți dracii?!

-Scoală, Ioane și răscolește sacii cu vorbe, că te  spurcă „cucul cel armenesc”, rămas de la humuleștenul pe care ți-i ciudă că  și-a depănat Amintirile!

Cu osârdie , găsesc vocabula într-un lexicon de psihiatrie. ( Țin cartea asta mereu sub pernă, ca să aflu când dau, de n-oi fi dat, în mintea cea de pe urmă. )

Buclucul a început din pricina unui fin analist al simptomelor  bolii neamului, care ne trage spre râpă. El decide că „românii sunt un popor BORDELINE”!

    O FI DE RĂU?...O FI DE BINE??

Trag dicționarul  la vedere și, cu ușor tremur de inimă, aflu că boala îsi ia numele, nu și esența, din – nici se putea altfel – engleză, cu accepția „de graniță” și se abreviază BPD =bordeline personality disorder.

Stați o clipită: merge- mănușă, la noi: că ne întâlnim la toate; la granița civilizației moderne, la cea sărăciei, a lenei (lasă-mă să te las!), la marginea deznădejdii, a democrației, a speranței de viată si a celorlalte „fericiri”!

 Sar fuguța la definiție, cu nădejdea că nu s-or potrivi notele definitorii cu cele zise de mine , mai sus.

Bordeline=tulburare prelungită de comportament, activă la persoanele peste 18 ani

și care se manifestă prin:

·         dificultate de control al emoțiilor;

·         stare accentuată de revoltă;

·         imagine distorsionată despre sine;

·         tendința de a se crede fără valoare, imperfect;

·         subminarea propriilor reușite;

·         impulsiv, respinge pe cei din jur și antagonic în dispoziție,

 deși dorește, disperat,relații, afecțiune.

N-are leac. Nici chimicale, nici buruieni, nici descântece!

ESTE SOCOTITĂ BOALA SPECIFICĂ ANILOR ’010-’30 (Pe bune!)

Și o întâmplare cu noroc: Un psihiatru genial – Linehan-, el însuși bolnav, a intuit o terapie, pe care a numit-o „ minte înțeleaptă”.

S-a și a lecuit, iar până mai ieri, și vreo 10.000 de tulburenți:

 Pacienții , relaxați  (noi suntem!) își urmăresc respirația adâncă, urmându-i intens drumul până  la organul țintă, considerat vinovat de stricăciune (la noi capul e vinovat! în el dăm!).

Și , fără glumă, intrăm în Evropa adevărată, cu capul sănătos…pe umeri.

Notă: Cum se poate ajunge în Capitală, dau fuguța cu soluția la primministreasa rotund coafată; îi dau leacul pentru neamul nostru  bordeline.

 Și devine Ioana de Arc a României.

Până atunci voi, cei 2-4 cetitoti, respirați adânc. Cu capul. Să fiți în fruntea neamului.

 Și încălecai…

ÎNTÂMPLĂRI DIN VIZUINĂ ( I )

În zi de Sân’Alexii, când se zice / crede că Ocrotitorul lumii din ghizunii  primește defilarea supușilor săi, mai ales șerpi, urși și altecelea, în zi deAlexii, zic, destup intrarea  vizuinii mele din dotare, ca să măsor potopul de zăpadă adus as’noapte de semințiile barbare de la Pol.

Și mă bucur, că-n ajun, am adus o poală de tuberculi stranii, dintr-un mușuroi de pe grădină.

Guliile, napii porcești …și cu alte nume fistichii, fac bucuria amintirilor mai tuturor acelora care „au purtat opinci” și poartă toată viața lor, chiar ajunși academicieni, stigmatul ofensator de „țărani”.

Trag zăpada pufoasă ca astupuș  pe gârliciul ascunzătorii și mă dedau plăcerilor ascunse în adeneul copilăriei din alt mileniu ,  alt secol.

Scot la ronțăit bunătatea  de gulii, salvate de la nămeții nopții.

 Și mă trezesc, dus într-o clipită, în primăverile acelui timp, când pe la  Păresimi (Miezul Păreților),miezul postului, adicătelea,  încercam cu tălpile goale, dacă s-a aprobat porunca sfântului de mai sus ( din cer! ), de ieșire la colțul ierbii.

Mai întâi și-ntâi, formam ceata, podghiazul încă androgin, după criteriul uliței de adresă. Alegeam capul și judele =legiuitorul, singurii răspunzători în fața victimelor șotiilor de peste vară:

-M-o pus Nicu:  să dau în geam, să fur verzăruri ( pentru cufureală), la canonitul pisicilor.

Și… și…

Și făceam proiecte, sofisticate și cu juruieli de împlinire, până la prima zăpada a iernii. 

Erau, mă jur, acum, mai realiste și mai operaționale decât (vai, ce „barbarisme neadecvate epocii de atunci!) decât cele ale guvernelor efemere de azi bată-le să le bată…

Prima năvală … prima bucurie ne era otrocolul prin grădinile vecinilor, în căutarea guliilor. Le săpam cu bățul, cu ghearele din dotare-iernare, le puneam în poalele cămeșoiului de cânepă (pe atunci nu se fumau frunzele cânepii, că rămâneam fără izmănuțe; încercam cu mătase uscată din strujeni=coceni).

Ne adunam, în fugă și, la adăpost de curenții încă reci, în vreo risipitură de coastă, începeam ronțăitul prăzii.

Ritualul era același,  an de an: * ne făceam  scăuieșe în pământul râpii, după rang,

                                                     * adânceam la/între picioare o gropiță ușor de apărat de furii megieși;

                                                     * luam  „fructul”, îl ridicam spre soare și-l scrutam atenți, să-i  savuram transparența violeta a mugurilor țuguiați;

                                                      * ștergeam țărâna de 2-3 ori, pe cămeșoi , de formă;

                                                      * mușcam hulpavi, până ce istoveam toată prada;

                                                      *începeam iscodirea granițelor, la vecinii mai avuți sau mai înceți la masticație.

Și începea războiul de întregire a rezervei.

Astăzi știu multe despre poreclita gulie porcească. E la modă, ies din ea bunătăți neimaginate .

 Și mai lecuiește, pe negândite, tot felul prăpădenii, în cap cu diabetul zaharat.

Pe domnește, i se zice TOPINAMBUR. Are lungi și captivante istorii.

Ba chiar și o statuie din bronz, prin Franța!

Notă: Când sfântul șerpilor, va zice din clopot, noua ieșire  din vizunii  vă mai spun câteva pătărănii despre miraculoasa „fructă”!

A!  Și uitam: pe acelea aduse aseară le-am hăpăit aidoma ceremonialului …

Ce-om fi fost și ce ajungem

Căutam astăzi o informație despre cea mai catastrofală dezlănțuire a iadului din măruntaiele pământului peste bicisnicul și visătorul om.

Nicio legătură cu oareșice  vânzoleli mitice (adjectiv drag ardelenilor, derivat după Unire, din Mitică, al lui Caragiale!) de pe malul Dâmboviței.

Aveam în tărâța  memoriei un nume ciudat – Krakatoa  ( update:  Krakatau, cică, cel mai destructiv vulcan, care , în 1883 se sumețise să îngroape, apocaliptic, neamul lui

Adam.

 Dar nu, nu-mi era deajuns.

 Am insistat!

Așa am ajuns în preistorie, unde  Întelepții-Înțelepților (spendid superlativ!!) adică Strabon și Platon, localizau un vis de civilizație – Atlantida, îngropată în apele Mării Egee.

Și…

Și ce ?!

 Adevărul.

 Cel mai mare vulcan al Europei -  THEIA  - a produs o explozie, se zice, cam cât 1000 de bombe atomice, tip Hiroshima, și de 3 ori mai puternic decât mizilicul de Krakatau; cu vreo 3500 de ani în urmă.

 Două consecințe memorabile:

-          Atlantida – visul mitologic al tinerei umanități zace în adâncuri, înflăcărând imaginația corăbierilor  ;

-          Exegeții moderni ai Bibliei pun desfacera mării, ca să treacă evreii lui Moise, pe seama presiunii suflului exploziei.

Și…?!

 Și, din râgâiala  Vulcanului a ieșit un sfârâiac de insulă – Santorini, unde se îngrămădesc turiștii,  care după ce se ghiftuiesc cu minciuni și  Ouzo visează Edenul Atlantidei, de sub picioarele lor.

Și…

Mucaliții râd că pe buricul de insulă„ sunt mai multe biserici decât case*, mai mult vin decât apă și mai mulți măgari decât bărbați!”

Ca la noi?!

* 

Din cele 6 sate ale insulei,  Pyrgos are  75 de biserici și doar 60 de case.

ȚIGAN - cuvânt izgonit din limba română

Îngropăm înțelepciunea  populară, de dragul unui moft!

 Țiganii s-au cerut romi ,ca să fie egalitate între neamurile lui Adam!

Au  și  sărit salvatorii năuci din Balamucul Țării să dea ucaz peopotrivă.

Și au scris: Să se cheme „romm”! Că-i plină Roma de ei. Și cu doi de„r”, ca să fie mai cu  moț decât românii.

Ceea ce e deplin adevăr, cu dreptate!

O comisie- ceva stă cu ochii pe rumânii pizmași, să-i prindă dacă uneltesc contra noilor

„ rommani” ( ce nobil arată!), să-i prindă că mai au în subconștient vechea denominație etnică de „țigan”.

  Și – la ocnă cu pricinașii.

Am scris pe-aici-pe undeva, de ce IUBESC eu țiganii și nu-i insult cu porecla votată de aleșii mei.

Dar ieri , 1 martie, de MĂRȚIȘOR, altă bazaconie ce ne va fi scoasă, prin lege, din cap, s-a produs o crimă.

Un fel de PAȘĂ de UE, a venit la București , să ne sfătuiască, jignitor, să nu se mai amestece , la noi, „politicul” în treburile juzilor.

 Bun diplomat,  sfătuitorul, cunoscând  rafinamentul cultural-sportiv al capilor- cheloși, (să se vadă crierii) – mustăcioși de la noi,  a îmbrăcat povața într-o  metaforă greu de priceput:

…cică politrucii naționali aleargă de vreo 28 de ani la marathonul statului de drept,  și mai au o sutică de metri; dar se împotmolesc, gata s-o ia ca racul!

Fiecare a înțeles ce-a vrut / putut.

Par egzamplî, o fătucă, de curând pensionată dintr-o șefie, a transpus învățătura, într-o parabolă neaoșă, dar ilegală. Cică  …ar fi zis, oaspetele,  că ne înecăm CA ȚIGANUL  LA MAL!

Blasfemie cumplită! …La ocnă cu ea!

------------------------------------------------------------------------------------

 Numai că acest incriminant substantiv, ȚIGAN, stă atât de adâncit în gândirea noastră, încât a creat podoabe adânci de gândire și frumusețe, care fac mândria prigonitului popor român.

Mii de toponime, mii de zicale și proverbe, vorbe de duh, reflecții existențiale și-au încremenit cristalele prețioase în tezaurul nemuritor al limbii,  având ca nucleu această vocabulă, azi prigonită

Și țiganii pot fi mândri de aceste valori!

Mai jos, dau câteva exemple despre țigani, dintr-o monumentală lucrare cu proverbele românilor . (I. Zanne- „Proverbele românilor”)

 CÂTEVA DINTRE SUTELE DE ZICERI DESPRE ȚIGANI, CUPRINSE IN
"PROVERBELE ROMANILOR"

-I-i frică ca țiganului de albină.
-De aia n-au țiganii biserică.
-Un țigan spune adevărul o singură data și, apoi, se caină toată viata.
-Bani au și țiganii,numai că nu au și omenie.
-Țiganul dă cu ciocanul si face banul.
-Si-a mâncat cinstea, ca țiganul biserica.
-Fereasca-te Dumnezeu de romanul ciocoit si de țiganul boierit!
-Ovrei prost si țigan cinstit, nu se poate!

-Dintr-o iapă țigănească, iese un cal boieresc.

Notă ascunsă, de citit numai pentru Comisia de discriminare „Recunosc, responsabil, că mănânc, când am, MUȘCHI ȚIGĂNESC și îmi place floarea buruienii  PIZDA-- ȚIGĂNCII!”*

* 

Pizda țigăncii | Ierburi Uitate

https://ierburiuitate.wordpress.com/2014/03/06/pizda-tigancii/

 - PIZDA-ȚIGĂNCII. Lamium purpureum. Plantă erbacee anuală din familia Lamiaceae, genul Lamium, rudă cu urzica  moartă (Urticaceae), cu care se aseamănă și cu care poate fi confundată datorită frunzelor similare - înainte de faza de înflorire, căci florile au aspect diferit. Flori violete...

În prag de Lăsata-Săcului

În prag de Lăsata-Săcului

   De mic, am fost un păcătos, dăruit burții. Poate de asta n-am uitat chefurile pantagruelice care  precedau despărțirea de lumea de „dulce” și intrarea în asceticul Post-Mare.
 De aceea nu pot uita petrecerea de Lăsata- Săcului,  la gospodăria bine așezată a bunicului
 dinspre tată.

  Om bogat, cu relatii privilegiate. În sat și primprejur. Jumătate din comunitate era formata din fini și cumetri... Care veneau , cu respect și, mai ales, cu poftă, la chiolhanul « de dulce » din acareturile bunicului, dezmierdat « Moș Nică », să-i sărute mâna!

   Cu câteva zile înainte, bunica nu mai avea somn. Își strângea ajutoare pricepute si pregatea numai bucate consacrate evenimentului.

 In seara menită, se adunau 20-30 de petrecăreți, în frunte cu popa,primarul, învățătorul și se așezau pe laițe cu măcaturi, la mese improvizate din lătunoaie. Dupa ritual: « cum li-s anii, cum li-i rangul ».
  În țipăt de viori si zdrăngănit de cobze, purtate țanțoș de cumetrii-țigani, din Pârlita, se făceau urările cuvenite, cu pruna galbenă, învechită, care nu prea avea păcat de oprire, în familia mea, nici măcar în postul de șapte săptămâni !

   Și se infierbânta ospățul.

   Făceau cu ochiul, mai intâi, colțunașii burduhoși de atâta brânză, impinși pe gat de țuica din hectarul de goldane de Dupădeal. Tăvăliți, coltunașii, prin unt ori smântână, la voie.
   În străchinoaie vărgate de lut, tronau pastrama de berbec, curcanii și alt păsăret care se jertfiseră, ca să-și salveze timp de șapte săptămâni de post neamurile din cotețe.

 Totul era devorat cu falsă indiferență, accentul căzând pe vinul licoros de fragă, care nu mai avea timp să-si etaleze mărgelele.

 Țiganii lălăiau, unii meseni ieșeau la joc ; cei mai multi nu se ridicau(nu puteau ?!) ; dar tropăiau la mese, cât puteau din picioare, ori se legănau in ritmul jocului și-și îndemnau soațele să-l joace pe cumătrul / nașul Nică.  Care învârtea, vesel- deodată , sub « răutatea aluziilor cu văzutul puței 

finuțelor », câte 4-5 mândruțe.

   Târziu, dar riguros inainte de miezul nopții, musafirii se duceau (mai degrabă erau duși de nevestele mai suferitoare la chef) spre case. Păcatul mă indeamnă să adaug adevărul că popa dădea tonul plecării, spre împotrivirea șovăielnică a celorlalți, care motivau că nu  aud cântând cocoșii a miezul duhurilor.

   Popa își zburutucea  mătura bărboiului a lehamite: „ Păcătoșilor, Iadul o să vă înghită!”

   La astă muștruluială,  fumeile speriate, iși făceau cruci repezite ,  tăbârcind bolovanii de bărbați și sugrumându-le din gâtleje cântecele porcoase, necuvenite inceputului  de prohibiție a dragostei. 

Bunica suporta, mai departe, greul : spăla bine, cu leșie, străchini, linguri și linguroaie de lemn, oalele si le urca în podul casei.
Tot de  acolo era adusă în blidare, « vesela » absolut nouă, pentru folosința de post.

 Abia in zori se aciua si ea pe un colț din patul posedat abuziv,da-a hoarța, cu sforaieli, de capul casei.

   Si începea Postul Mare !

   Numai eu rămâneam gata să dau iama prin chiupurile cu afumături ; de unde scocioram cu degetele,numai macra si cârnații ; și-mi astâmpăram setea cu ouă crude,din coșărcile uriase.
   Mam’bătrâna se prefacea că afla abia in Săptămâna-Mare,când mă probozea și mă trimitea la spovedit, unde Vrednicul nostru popă asculta, zâmbind, jălania mea de căință, imi sorocea "mătăniile" cuvenite, să mă scoată curat de păcat.
 Pană a II-a zi,când recădeam in vinovăție!
 Așa n-am putut eu deveni vegetarian. Nici măcar in Postul Mare!

   Pare copiat din Creangă; dar a pus punct bănuielii adâncul George Călinescu: Humuleșteanul a scris despre „copilaria copilului universal".
   Deci  ca și mine”!

   Fie pomenite chipurile bunicilor Nică și Catinca, pe care-i / le uit prea des, în vremelnicia mea fragilă!

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Notă:Textul e mai vechi, dar recitindu-l, am înțeles că mai proaspăt, n-aș putea isca altul.

4 comentarii:

1. 
   Vienela19 februarie 2015, 12:09

   Ce de amintiri mi-a trezit povestea aceasta...
   Parintii mei faceau cate o Lasata-Secului in fiecare saptamana si se lasa cu valuri de vodca sau tuica batrana pentru domni si cu lichioruri parfumate pentru doamne, cu cantece si cu povesti vanatoresti. Tot din vanatoare era si carnea de care noi, copiii, nu ne mai saturam. Din pacate, numai de cateva ori in viata am avut ocazia de a ma bucura de macra si carnatul de la untura. Asa-i cand te nasti si cresti la bloc... :( Dar as putea spune ca avantajul e de partea mea: inca imi mai mentin silueta de domnisoara. :)))

   RăspundețiȘtergere
2. 
   anitzei19 februarie 2015, 23:33

   Numai când avem înțelepciunea rememorării celor trăite ne dăm seama cât de bogați suntem! Mă bucur că te bucură silueta de domnișoară!

   RăspundețiȘtergere
3. 
   Ioana20 februarie 2015, 02:18

   Ce frumos trebuie să fi fost. Eu nu-mi aduc aminte să se fi sărbătorit Lăsata Secului, de fapt în Ardeal nici nu se spune așa, ci ”prinderea postului” dar nu se lasă cu chiolhanuri :)

   RăspundețiȘtergere
   
   

   Răspunsuri
   

   
   

   
   
   
   anitzei20 februarie 2015, 07:15
   Închide ochii, te iau de mână și ne cufundăm în „demult”!
   Ștergere