ÎNTÂMPLĂRI DIN VIZUINĂ ( I )

În zi de Sân’Alexii, când se zice / crede că Ocrotitorul lumii din ghizunii  primește defilarea supușilor săi, mai ales șerpi, urși și altecelea, în zi deAlexii, zic, destup intrarea  vizuinii mele din dotare, ca să măsor potopul de zăpadă adus as’noapte de semințiile barbare de la Pol.

Și mă bucur, că-n ajun, am adus o poală de tuberculi stranii, dintr-un mușuroi de pe grădină.

Guliile, napii porcești …și cu alte nume fistichii, fac bucuria amintirilor mai tuturor acelora care „au purtat opinci” și poartă toată viața lor, chiar ajunși academicieni, stigmatul ofensator de „țărani”.

Trag zăpada pufoasă ca astupuș  pe gârliciul ascunzătorii și mă dedau plăcerilor ascunse în adeneul copilăriei din alt mileniu ,  alt secol.

Scot la ronțăit bunătatea  de gulii, salvate de la nămeții nopții.

 Și mă trezesc, dus într-o clipită, în primăverile acelui timp, când pe la  Păresimi (Miezul Păreților),miezul postului, adicătelea,  încercam cu tălpile goale, dacă s-a aprobat porunca sfântului de mai sus ( din cer! ), de ieșire la colțul ierbii.

Mai întâi și-ntâi, formam ceata, podghiazul încă androgin, după criteriul uliței de adresă. Alegeam capul și judele =legiuitorul, singurii răspunzători în fața victimelor șotiilor de peste vară:

-M-o pus Nicu:  să dau în geam, să fur verzăruri ( pentru cufureală), la canonitul pisicilor.

Și… și…

Și făceam proiecte, sofisticate și cu juruieli de împlinire, până la prima zăpada a iernii. 

Erau, mă jur, acum, mai realiste și mai operaționale decât (vai, ce „barbarisme neadecvate epocii de atunci!) decât cele ale guvernelor efemere de azi bată-le să le bată…

Prima năvală … prima bucurie ne era otrocolul prin grădinile vecinilor, în căutarea guliilor. Le săpam cu bățul, cu ghearele din dotare-iernare, le puneam în poalele cămeșoiului de cânepă (pe atunci nu se fumau frunzele cânepii, că rămâneam fără izmănuțe; încercam cu mătase uscată din strujeni=coceni).

Ne adunam, în fugă și, la adăpost de curenții încă reci, în vreo risipitură de coastă, începeam ronțăitul prăzii.

Ritualul era același,  an de an: * ne făceam  scăuieșe în pământul râpii, după rang,

                                                     * adânceam la/între picioare o gropiță ușor de apărat de furii megieși;

                                                     * luam  „fructul”, îl ridicam spre soare și-l scrutam atenți, să-i  savuram transparența violeta a mugurilor țuguiați;

                                                      * ștergeam țărâna de 2-3 ori, pe cămeșoi , de formă;

                                                      * mușcam hulpavi, până ce istoveam toată prada;

                                                      *începeam iscodirea granițelor, la vecinii mai avuți sau mai înceți la masticație.

Și începea războiul de întregire a rezervei.

Astăzi știu multe despre poreclita gulie porcească. E la modă, ies din ea bunătăți neimaginate .

 Și mai lecuiește, pe negândite, tot felul prăpădenii, în cap cu diabetul zaharat.

Pe domnește, i se zice TOPINAMBUR. Are lungi și captivante istorii.

Ba chiar și o statuie din bronz, prin Franța!

Notă: Când sfântul șerpilor, va zice din clopot, noua ieșire  din vizunii  vă mai spun câteva pătărănii despre miraculoasa „fructă”!

A!  Și uitam: pe acelea aduse aseară le-am hăpăit aidoma ceremonialului …