Doamne, îl iert, dar nu mă face să uit!

Subiectele postate le găsesc prin neuronii periferici care le ocrotesc,  din lipsă de treabă. Unele se topesc prin învechire, altele ţipă la mine furioase, că le vâr pumnul în gură, că nu le respect dreptul, democratic, la liberă circulaţie. Altele îşi dau în stambă, se autopostează prin artificiul memoriei involuntare şi mă fac de tot râsul.

Când pun piciorul în prag şi decid să atac frontal numai  creme de la creme, cum scrie franţuzul, cu accent pe primul E din substantiv, se ivesc urgenţe perturbatoare.

Aşa am păţit  şi-n aceste zile: pe 29 iulie plănuisem să comentez, sine ira et studio, istoria delirantă a unei suspendări de preşedinte; numai că, fiind cu treabă sub Rarău, m-au năpădit nişte istorii despre schimnicii care umplu de aroma misticii creştine hăurile de nepătruns la muntelui. Amânate şi acestea, la ştirea de la un canal tv. că este  încă trăitor, un feroce comandant de puşcărie politică, cea din Râmnicu-Sărat, vinovat important de genocid în mecanismul carceral al comunismului care ne-a bântuit.

I-am văzut vreo câteva secunde chipul,  mersul contorsionate hidos de cei 88 de ani purtaţi nevolnic. ( Fac păcat faţă de atâţia bătrâni, între care mă număr, pentru cuvântul „hidos” nevalabil în nici un alt caz, dar aici l-a pus scârba mea justificată faţă de un asemenea vierme.)

Aş fi clasat repede informaţia,  dacă un sclav cu lanţuri pe minte, nu s-ar fi indignat ca şi mine, aseară, cerând judecarea rapidă şi condamnarea nemiloasă a bătrânului torţionar.

Numai că acel sclav mânuia( mânărea ?!) scula – ecran a unui aşijderea vierme, învechit în rele, albit cu banii furaţi de la Ceauşescu şi pus la masa la care se masacrează în ultimele decenii binele ţării.

N-am mai putut răbda şi am ţipat din toţi bojocii tuturor celulelor mele în faţa acestei adevărate blasfemii care rămâne la mâna nepăsării noastre!

Odiosul comandant- al.v.-a fost, prin anii  ’50 şi torţionarul mamei mele, la Mislea, de unde a fost avansat pentru meritul cruzimii cu care şi-a chinuit deţinutele, mai ales pe studentele de le Cluj.

Mi-am defulat mânia pe canalul cu scribul, apoi, căzut la pace cu mine însumi, am analizat ce-aş  face, dacă mi -ar cădea în faţă comandantul de la Gherla, care  mi-a omorât, direct şi/sau prin subalterni, tatăl.

Şi-am decis că l-aş supune judecăţii, l-aş condamna pentru tot cimitirul fără cruci, rămas în urma lui; apoi, l-aş graţia, lăsându-l să trăiască în cloacă cu viermii lui fosili.

Cu pensia - batjocură de deţinut politic,  primită câţiva ani de mama.

 Şi aş grava în stâlpul rămas din casa părintească, pentru liniştea ţărânii: IERT, DAR NU POT UITA!