Zăpezi de Armindeni, pe Rarău

Moș Rarău îmi răspunde cu plăcere,cănd îl salut, prin fâlfâîrea a zbor cu brațelor ;  taie o felie din cojocul de ceață și mă colorează cu un zâmbet de soare spart în țăndări de sclipici pe fâșiile de zăpezi, înfășurate-fular, în jurul gâtului.

 Știe că îl respect, că îl iubesc. Și mai știe că nu-l scutesc de invidie, pentru că îmi estompează orgoliul matusalemic.

Dar, dacă stau și mă gândesc. ( Nu înțeleg de ce tre’ să stau, ca să gândesc!?) Ziceam, dacă stau, mai aflu că am și alți concurenți, la vechime, în zonă: urșii, despre care am scris cum se bețivănesc, cu prunele mele, pusnicii care poartă secolul în cârcă și-mi suflă, nevăzuți, hribii de prin văgăunile pe care eu, naiv, le cred ferite de pasul omului. Și or mai fi! 

De aici mi se trage venerația cu care scurm întunecimea codrilor de pe acest Olimp, încă viu!

Am veni în preajmă de Armindeni, sub poalele Muntelui meu Sacru, cu speranța că își va deschide poarta dintre cele două piscuri, care se bat cap-în-cap, să nu scape înăuntru vreun nedorit.

 N-a fost să fie!

Vântoasele mi-au încâlcit și prăvălit vreo două sute de metri de gard, la care ne-am rupt oasele, printre picuri reci, ca să le punem pe verticală. Poate or mai dura „ până joi, dacă nu până mai apoi”! 
 ( Pentru bună parte de gard rupt, vinovați au fost cerbii, care și-au încurcat coarnele în scândurile putregăite. Tot  ei și-au frecat podoabele capilare pe o mândrețe de pin, lăsându-l in zdrențe.

Abia duminică s-a luminat fața muntelui cam un fârtai de ceas.

 Atunci m-a îngânat cucul, băsist stingher( adică bas!) printre madonele privighetori, și  porcăit de  o țață mierlă, care ațipise la soare de atâtea jocuri de glas!

 Bani n-aveam, cuc aveam! Săracă vară mă paște!

Am sărit să fac poze Frumosului din jur (mai puțin cântecului care vibra prin verdele crud și cel negru, de iad, al brazilor.

Am apelat la o fii-mea- a- mare, dar m-a repezit că stric peisajul, dacă bag căpățâna în cadru.

 Am încercat un selfie, că văzusem model pe unele mai multuțe ca mine, la cărnuri.

Dar, când  să verific reușita, dispăruse muntele în umbra mea.

Au mai rămas, la îndemână, numai cuvintele, pe care oricât le-aș drege, nu ating înălțimea Rarăului!

 Aș scânci după ajutor, dar mi-i rușine.