Spuneam că terminasem cu gâştele şi luam abecedarul de coadă. In Abecedarul meu, simbol al unei Românii pastoral – agrare, primul cuvânt pe care-l dezlegam era O_I =OI. În concordanţă perfectă cu ceea ce aveam de făcut câteva veri la rând: chiar păscutul acestor patrupede. Mult mai măreţ decât cel al gâştelor.
Totuşi, episodul cu zborul misterios al stolului, terminat, tragicomic, cu zmulgerea aripilor, mi s-a fixat în memorie şi m-a condus, după câteva decenii, la o descoperire epocală, demnă de Nobel: SINDROMUL GÂŞTELOR.
Liceul pedagogic rămăsese cam singurul în care studiile se întindeau pe 13 clase. Şi toamna ce să vezi…
Intrau elevii din acea ultimă clasă, descumpăniţi , abătuţi, în băncile ridicol de mici pentru ei şi-şi pierdeau privirile aiurea. Nu auzeau întrebări, gângăveau răspunuri trunchiate sau anapoda, stăteau cu urechile ciulite.
Atunci, prin geamurile largi , a tremurat un gâlgâit de gâşte sălbatice. Plecau ! Nu ştiu cum, dar simţeam foşnetul gâştelor mele care m-au lăsat mofluz altădată, ţintind SUDUL.
Când am revenit , după pauză, clasa era goală. Şi a doua zi!
I-am găsit, vlăguiţi, apatici, discutând despre colegii lor,care, la alte licee, dăduseră bac-ul şi admiterea pe la facultaţi . Numai ai mei stăteau pleoştiţi, precum gâştele lecuite de mama să mai zboare.
Am revăzut scenele ani la rând şi am identificat extinderea dorului de zbor, în toamnă, de la gâştele copilariei,la tinerii siliţi să mai rămână încă un an în liceu.
Si, împreuna cu ei,am numit fenomenul SINDROMUL GÂŞTELOR SĂLBATICE !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu