Imposibil de trăit in Elveţia!

 Pitită printre văgăuni, în căsuţe de ciocolată şi miniaturi ale lui Wilhelm Tell, cu văcuţe boite în mov, ţesălate de fiece dimineaţă cu iodlere chiuite,  trăieşte Elveţia.
Ceasornicarii lumii  se ghicesc prin geamuri fără perdele. Îşi irosesc viaţa numărând tic-tacul secundelor ireversibile. Nişte omuleţi cu pantaloni bufanţi şi ilicuri bune la şale.
Aşa visam Ţara Cantoanelor, până mai ieri, când un ginere-miu  şi-a luat consoarta subsuoară , a  alunecat pe vârfuri fascinante ale norilor cumulonimbus, lăsând un urmă potopul. Pentru... şi peste mine!
A ajuns cu bine la Geneva, unde-l aştepta o sindrofie profesională.
Dar nu asta mă interesează acum, ci răspunsul primit la întrebarea mea răutăcioasă, dacă nu rămân pe-acolo, unde le e răs-plătită meseria: " Nu se poate trăi în Elveţia!"
Rămas gură-cască, m-am/nu m-am dumirit mai târziu.
Cum să trăieşti într-o ţară care nu mai are nevoie de autostrăzi, de utilităţi de orişice fel, care îşi satisface doar mofturi perfecţioniste de ultimă oră (marcată cu ceasurile lor de precizie cosmică)?!
Cum  să suporţi nişte oameni mereu băgăreţi să te ajute, fără să le-o ceri? Te opresti; cineva se oferă să te ajute; n-ai nici măcar norocul să te rătăceşti. Te zgâieşti la ceva; sare unul să-ţi explice ce si cum; altul îţi opreşte taxiul, altul se întoarce din drum să te scoată din labirintul unor străduţe medievale.
Oare oamenii ăştia n-au treburi importante, nu simt plăcerea să te vadă orbecăind spre cunoaşterea nemijlocită  a ţării lor cât o palmă de Românie?
Nu! Sunt nesimţit de civilizaţi, de îndatoritori, de respectuoşi cu tine.
 Cum să-i suporţi, stabilindu-te la ei şi să rămâi român?! 
Şi încă una. Ai mei au prins, în scurta lor şedere un fenomen nu rar pe  îngustul lor cer de sub Mont Blanc: un referendum! ştiu , veţi zice că la ei e un moft săptămânal.
Aşa-i; dar acum cuprindea o întrebare trăsnită-rău: "Sunteţi de acord cu majorarea salariului minim pe economie la 5000 de franci (cam 3300 de euroi!) ?"
Şi nătângii, egoiştii de brânzari, care au născocit găurile din şvaiţer, au răspuns, în cor:
- NUUU!
Chiar, cum să trăieşti acolo şi să refuzi un aşa chilipir? Cică, se gândesc să asigure rezerve generaţiei viitoare, că nu se ştie...
Săracii de ei, că bogaţi şi naivi mai sunt!
Şi ultima, care mi-a şi plăcut: coşurile de gunoi de pe străzile Genevei. Specializate în gusturi, când te opreşti în faţa lor, cască un guroi vesel să înghită ofranda, se şterg la gură şi, minune,rostesc aiuritor de politicos:
- Merci, merci beaucoup!
Că tot dau în mintea copiilor, pentru aste tomberoane vreau un sejur în Şviţera. Toata ziua să strâng gunoaie de pe străzi, ca să-mi zică şi mie cineva:
-Mulţumesc, mulţumesc mult!
Dar, şoptit, mi se strică tot cheful: de unde gunoaie pe străzi?

 Imposibil de trăit într-o Elveţie care n-a fost în stare nici măcar să-şi facă un popor unitar, trăind, de veacuri, primitiv, în ginte. Ba, nemţii, italienii, romanşii, franţujii nici măcar nu se ceartă între ei pentru autonomie! Şi nici nu au gunoaie pe străzi!
Traiască ei acolo, cu brănza găurită şi cu ceasurile lor aiurite. 
Iar noi-- aici, cu timpul măsurat din ochi, după soare, cu găinăriile , cu ungurimea şi ţigănimea noastră care se cer agresiv afară!