O poveste rău... de bună

Impresionat de cohortele de colhoznici care, renunțând la țărănie, au sărit din opinci , direct în pantofi și...cizme, fără să inventeze săpunul, am conchis că socialismul românesc a lansat  o clasă socială nouă, pe care am botezat-o, în secret față și de mine însumi, „intelectualitatea analfabetă conducătoare”.

Profitând de poziția dominantă, puteau da orice ordin. Cum am primit și eu.

Depindeam , pentru cumpărarea unei locuințe, pe care o „port” și azi, depindeam, zic, de voința unui politruc, care s-a lăsat învins / convins de rugăciunile mele, de a-mi aproba actele.

 Auzise că am ceva glagorie, în căpățână și m-a pus la o încercare: să mă detașeze de la o
școală rurală pe  unde-mi străluciseră ochii și să-i sclipuiesc o lucrare:

„Soluții eficiente de creștere a randamentului, în filatura ...prin...”

Ca filolog sufeream de boala obsesivă a „scărmănării și filării” cuvintelor.
Deci eram supracalificat în meseria de filator-scărmănător!

 Așa că am acceptat,  preluînd cheia de la sompuosul  birou de „ prim” și dreptul de a pune la  transpirat  doi sclavi-scribi, din Primărie, cărora le dictam textele „create”, cu îndemânarea umanistului, care se pricepea la toate.

Rezultatul: la 5 septembrie lucrarea era scrisă, corectată, legată în piele plină de vignete aurite.

Și depusă urgent la „Ștefan Ghiorghiu”, ca teză de doctorat.

Peste câteva luni, eu vopseam lemnăria din vârful fandosit al „noii mele case”!
Altcineva, își scria, înaintea numelui și „ pronumelui”( !), fascinanta vocabulă DOCTOR.

Amândoi eram fericiți, sub soarele socialismului multilateral dezvoltat.