Zi-ntâi de țară

O

E Zi-ntâi de Țară. Dodoloață! Pornită pe ruina unor visuri care au odrăslit vlăstari gata să înfrunte veacurile, România și-a împlinit rotunjimea spornică, înconjurată de prea puțină prietenie și de multă invidie. Care se văd în ciobiturile conturului din naștere.
Ursitoarele bune îi hărăziseră forma după Soare și Lună .
Cele rele au răsturnat Cutia Pandorei: vecinătăți potrivnice i-au știrbit forma visată de Absolut și pământeni porniți spre nepotolită Zavistie.
Așa s-au îngrășat lupii pentru capra vecinului, ciobănașii Mioriței, zicalele încâlcite în moleșite virtuți:despre „ capul plecat”, despre „se poate și așa”, despre „frate” vs.
„ brânză”.

Estimp, mândrețea neamului se jertfea să ne îndrepte calea Dar un fel de plăcere a păcatului
ne guverna prăbușirea. Cum putem interpreta altcumva adevăratul genocid pe care o parte a populației l-a executat, la excitarea comunismului, împotriva Meritocrației Naționale, mai mult de o jumătate de veac?!
Întunecata și impredictibila dramă a ieșirii din nebunia posbelică o trăim și astăzi și nu percepem Izbăvirea. Nu sunt patetic, nici fatalist, ba, chiar cu dor de suflecare a mânecilor, după îndemnul eroului imaginat de Alecsandri, în „ DAN- CĂPITAN DE PLAI”

Zi-ntâi de Țară: cu voroavă, cu gâlceavă, cu bâte, se zice, ascunse sub sumane, cu sclipăt de săbii și decorații . La Paradă.
Si mulțime…de mulțime. Cică, unii, ajunși as’noapte din Est. Cică, alții plecați, în zori, la coliva Trianonului spre Vest!

Se țes fel de fel de speranțe, la început de iarnă.

’n –amiezi, rămânem tot / toți la FASOLEA CU CIOLAN.

Atâta putem – atâta avem!

Și… poftă. Bună.