A ÎNNEBUNIT ȘI VIA!

Dumnezeule, n-am putut sta în grădină decât un fârtai de ceas. Și țuști înapoi în casă!
M-a speriat, m-a fugărit o miroznă așa de profundă, de dulce și de mistică, încât părea izvorâtă din Grădina inaccesibilă a Raiului.
Am tras adânc în bojoci, ca un fumător înrăit la mahorcă ; și simțeam volutele amețelii spiralându-se în juru-mi cu brațe de iele. Prevestitoare de bulboane din care nu mai vrei să ieși.
Au înnebunit florile de Vie.
Mărunte, precum sămânța macului, îsi scutură haina de monahie ascunsă în noapte de ziduri și se dedau orgiilor olfactive, „otrăvitoare” pentru ingenui.
E prima beție cu care ne fericește(sau „nefericește”!) liana care ne însoțește viața de la păcatul capital - la picătura Cuminecăturii izbăvitoare, întru UNA voința Domnului.
Răul și Binele, între care avem libertatea să alegem.
Arunc de pe mine miasmele Nopții, să mă reîntorc în beția de efluvii a Viei înflorite. ( Cât despre roada ei, intră în altă înțelepciune a vieții.)
Și mi-ar trebui o tonă de nas- ajutător întru deplina împlinire a beției fericite din grădină.

Repejor, Toți / Toate, cu nasul în butucii de Vie.
Că minunea, ca oricare minune, nu ține nici măcar trei zile.
Și gata!
NB Am citit că nasul câinelui are niște cămăruțe speciale. în care îngrămădește mirosul după care caută urma. Aș vrea să fiu câine, să comprim tot parfumul Viei. Sigur aș găsi, astfel, drumul spre Absolutul Paradis.
Dar nu-s!