În România se repară...fecioria!

Ştiu că ratingul provocat de titlu mă va expune la pericole mortale. De aceea, am verificat ştirea din trei surse credibile, independente.
Aşa voi scăpa de lapidare, răstignire în piaţa târgului şi / sau de spargerea geamurilor. Surse de documentare mi- au fost: câteva gazete colorate şi deochiate, Antena 3 şi, indubitabilă probă, observaţia pe teren, adică la aeroport şi la unele clădiri, care afişau, discret o firmuliţă- CLINICĂ, SPA. Atât!
Mâncarea în traistă, îmbrăcămintea de iarnă şi supravegherea vigilentă se completau , seara, la lumânare, cu celelalte surse, netezind calea.
OBSERVAREA. Bătea la ochi ceva. Avioanele elegante care soseau din ţările arabe vărsau în aeroport puzderie de tinere, cu ochi nebuni şi forme de vis, prefigurate de învăluirea mătăsurilor în costumele tradiţionale. Altele, de visu, în modă europeană, aţâţătoare.
Afişau o ţâdulă cu îmbârligături,erau imediat luate de nişte hojmalăi cu uniformă de şoferi, urcate în limuzine şi…valea!
INFORMAŢII din LECTURĂ. Bine poziţionate,câteva articolaşe anunţau că în România se fac perfecte operaţii de reconstrucţie a hymenului. Ca în raiul musulman , unde fecioarele greşesc mereu cu „fericiţii” şi a doua zi redevin fecioare. Trai neneacă!
De aici afluxul de femei din ţările islamice, unde păcatul de a râvni la bărbat, înainte de căsătorie e capital. Şi câte pot pune ispitei stavilă?! Aşa s-a descoperit calea spre mântuire- în saloane de pe la noi. Şi ieftin,câţiva lei, şi bine.
Sunt şi câteva hibe ale metodei; firele care cos „delictul ”se autodistrug, natural, în câteva zile, revenindu-se la starea ante bellum. De aceea, arăbiţele planifică precis noaptea nunţii, se răpăd la Bukarest sub pretextul spa-ului necesar, fac treaba, plătesc cheş, şi-şi fericesc mirii.

Bănuiesc existenţa unui asemenea atelier de reparaţii capitale şi la Botoşani. Altfel nu-mi explic trimiterea, tocmai aici a lui NIKY ŞPAGĂ, hoaşcă de drumul mare, să fie feciorit la Darabani pentru parlament. Sau recentul condamnat la ocnă, cu suspendare, delapidatorul fost-primar de Ipotesti, Tontonel (?) GIREADĂ, feciorit şi el pe-o listă de „reparaţi”, în acelaşi scop!

Fetelor, pentru informaţii despre preţ si adresă, postaţi un comentariu. Ieftin ca braga!

Viitor de aur urbea noastră are!

Bitte!

Mi-a fost dat să cunosc mulţi tineri de valoare ieşită din comun.
În cinstea noului bac, acela pe care-l va lua tot neghiobul, de anul viitor, aş vrea să va prezint două exemplare rarissime de studioşi, cum nu prea mi-a fost dat să mi se bucure sufletul; unul, ridicat din lutul Miletinului, de pe la Prăjeni, altul din Târgul Botoşanilor.
Aş avea nevoie de date concrete, ca să vi-i prezint, dar nu le pot aduna de pe meridianele de pe unde scormonesc cu osârdie la rădăcinile amare ale învăţăturii, spre îndulcirea altora cu roadele ei.
Primul e prin Canada, sclipuieşte de-un doctorat în informatică şi se distrează, văzând cum este peţit pentru naiadele de pe la Apple, sau de la Pricetown.
Celălalt a ajuns cam la al XX-lea draft,cătând perfecţiunea lucrării sale de doctorat, iar Deutsche Bank îl pândeşte să-l transforme în cloşca ei cu puii de aur, spre bucuria burtoşilor Fritzi.
M-am bucurat să-l prind, pe ultimul, în insectarul persoanelor interesate de acest blog sub numele de " fluturele meu albastru". Dacă frunzăreşte aceste rânduri, îl rog să strecoare pe sub uşa blogului un CV gras, ca să pot alcătui măcar un profil slăbuţ.

-Bitte, mein blauer Schmetterling!

Am băut toată TANTI -IOANA, la hramul de la Pârlita

Mai adaug câteva etimologii neaşteptate, amuzante, restul aşteptându-şi rândul pentru vremuri de secetă în idei!

Oraşul GIURGIU se chema pe vremuri SAN GIORGIO, cã-l înfiinţaserã nişte genovezi aventuroşi care fãceau comerţ. Tot mai bine decât oraşul de vis-à-vis, care s-a transformat din Sexaginta Prista în Ruse.
POGĂCI (nişte turte foarte simple, rustice, din grâu sau mãlai) au ajuns la noi prin austrieci, care le ziceau POGATSCHEN, dar se trag din FOCACCIA italianã, care vine de la FOCUS, care înseamnã mijloc, centru, buric. Buricul casei era cuptorul!
Tradiţionala DAMIGEANĂ vine din franţuzescul DAMME-JEANNE, adicã , TANTI-IOANA. În Argentina i se zice şi acum DAMA JUANA, în timp ce englezii au fãcut-o DEMIJOHN, iar Vestul sãlbatic a transformat-o în JIMMYJOHN.
Jobenul se cheamã JOBEN fiindcã un nene pe nume JOBIN îl vindea pe vremea când încã nu era limpede cum ar trebui sã se cheme în româneşte. Memoria colectivã a avut de ales între numele pãlãrierului şi “ţilindru”, nemţism care cam zgârie urechea latină.
CLANŢA se chiamă CLANŢĂ, pentru că face "clanţ!" Ce credeaţi?
BATISTA vine de la numele unui nobil francez, BATISTE, care, refuzând să-şi mai murdărească eleganta haină, ştergându-şi buzele pline de sosuri cu mânecile, ori suflându-şi nasul în poale, şi-a luat cu el o cârpă, dându-i folosinţa de azi. A fost urmat imediat,iar batista s-a afişat, fudulă, în manşetă, la vedere!

PS În satul de ţigani, Pârlita,(mai antirasist, Băluşenii-Noi), de Cuvioasa Paraschiva e mare hram, mare! Nimeni din sat nu mai cerşeşte. Vin , cu această treabă, cei din Lingurari şi Şupitca.

A DEZMIERDA înseamnă A ŞTERGE LA CUR!

Am ciupit, de pe undeva, mai multe etimologii, adică origini, ale unor cuvinte româneşti, des folosite. Unele par stranii sau pitoreşti.
Postez doar câteva, doar pentru deliciu!


Oricât de neaoş ar pãrea,MUJDEI vine din francezã, de la MOUSSE D'AIL (spumă de usturoi). Să nu vă mai prind, aşadar,spunând " mujdei de ...usturoi"!
CRAVATA a fost iniţial CROATA, fiindcã o purtau mercenarii croaţi din armata lui Ludovic al XIII-lea, pe la o mie şase sute.
ŞMECHER vine din germanã, de la SCHMECKER, care era degustãtorul de vinuri. Actualii şmecheri, sãracii, nu fac diferenţa între Veuve Clicquot şi cãpşunicã de Vârteşcoiu.
CHIRPICI vine tocmai din Persia, unde însemna cãrãmidã.
A DEZMIERDA vine din latinã, de la DISMERDARE,adică " a şterge la cur". Mai exact, " a elimina căcatul"! Aşa îşi arăta mama lui Traian, străbunul nostru,afecţiunea pentru viitorul împărat!

Coborârea cu hârzobu' la Dorohoi

Era gata să mă autodenunţ pentru tentativă de viol. (Nu săriţi, indignaţi, că nu-i ce gândiţi! Obiectul tentativei era puţinul meu talent de pamfletar, pe care-l ţin la mare preţ, răssigilat, pentru folosire,numai în caz de extremă nevoinţă.)
Viaţa îmi oferă dese ocazii de „păcate capitale”, când Aghiuţă mă călăreşte ca pe o gloabă râioasă,legată la ochi, spre o himeră: capodopera otrăvitoare a vieţii mele, pamfletul care m-ar ridica deasupra maieştrilor genului. De acolo, să privesc, suveran, Piscul atins, la poalele căruia să se caţere „Minciuna stă cu regele la masă", alui Vlahuţă, „Meca şi meca”, de Macedonski, „Ai noştri tineri”, Eminescu, „Baroane” de Arghezi!
Dar, se cuvine să mai aştept.
Toată această frământătură mi-a provocat-o coborârea din înnalturi, în praful Botoşanilor, a celui de-al treilea om din România, cum s-a prezentat , ritos, gură-căscaţilor care au ieşit repede ,din Cimitirul „Pacea”, simţind miroznă de pomană nouă.
Din păcate, nu eram pe-acasă, aşa că nu m-am putut cocoţa pe ţuguiul casei, ca să fâlfâi tricolorul în cinstea oaspetelui. M-am informat din curajoasa şi echilibrata relatare a unui jurnalist, pe care-l cunosc şi-l apreciez pentru cele ce aşterne, online, la „Botoşăneanul (dealtfel, teveurile au valorificat substanţial, aceleaşi informaţii! ).
Să revin: nr.3 a luat, frumuşel, un helicopter de la sri pentru ruta Craiova-Botoşani-Dorohoi.
Nimic mai simplu; a stat,cică, la coadă, şi-a luat biletul, l-a pus, ca dom’ Goe, în pamblica pălăriei şi a aşteptat, cuminte, pe o bancă a heliportului de rută.
Numai că, orătania cu elici făcea un vânt mai dihai decât ultimul taifun de pe coastele Chinei şi i-a suflat chipileauca cu biletul, de n-a mai putut omul prezenta, la control, ţidula; aşa că a intrat, direct, în gura presei.
A scăpat de aruncarea la sol, metodă aplicată de controlor blatiştilor, scoţând la vedere un talisman cu numarul 3, între mărimile patriei…
Zăpăceală generală, la aterizare, primarul şi-a pierdut eşarfa tricoloră,sau i-a luat-o helitaifunul, masele de întâmpinare îşi scoteau cu degetele praful din ochi. Numărul 3 s-a ridicat pe vârfuri şi a cuvântat:”-Comandanţii patriei, cu numerele 1, 2, şi eu, cu 3, mergem pe ape, pe uscat şi prin aer unde ne chiamă poporul. Am aflat că bugetul vi-i ferfeniţă. Adevărat?! Am EU grijă! Încotro e Dorohoiul? Vreau să cercetez dacă Eminescu, ăla de pe la voi, a spus adevărul în „Doina” sa:
„De la Turnu’n Dorohoiu
Curg duşmanii în puhoiu…”
Dimineaţă, la Turnu’, de unde vin, era linişte. Hai, comandire, cap-compas-Dorohoi!
La Dorohoi , puhoaie de petrecăreţi! Chiuiau de se auzea la Hotin -pe Nistru, ca să afle duşmanii muscalii că UNU, DOI şi TREI nu dorm, veghează ţărişoara! Aici a aflat, binecuvântatul 3 , după ce a vâslit prin aer
pe diametrul României Dodoloaţe, că la Dorohoi se ţinea de 605 ani de la atestare, tot într-o băută şi o chiuită. Şi s-a prins şi el, viteaz al Divanului, în horă, până a răsărit Luceafărul de dimineaţă!

Ps. Zurbagii opoziţiei s-au pus pe pâră şi a doua zi petrecăreţul aerian s-a jurat că nu mai merge, prin ţară decât cu teleguţa parlamentară, apoi şi- a donat diurna primariei din Dorohoi!

Modă retro la clasa I--tăşcuţa

De câteva zile bune, straturile primare ale subconştientului îmi trimit parfumuri subtile, parcă de undeva cunoscute, care-mi produc nelinişti grele.
Nu vi s-a-ntâmplat să tresăriţi la vreun semnal misterios, dintr-un alt timp, dintr-o altă trăire? O simţiţi şi aproape, şi departe; şi vi-i dor de ea, precum lui Ulyse de Ithaca.
Am defulat în aceste rânduri aproape o angoasă sâcâitoare, care azi s-a risipit, ca o ceaţă după ploaia repede de vară. Mări, ce era ?
”Iluminarea” s-a produs de dimineaţă, privind cetele de micuţi în drum spre şcoală. Îmi plăcea cum piruietau printre adulţi, legănându-şi ghiozdanele-rucsac, cu gravitatea omului responsabil. Când…
Mulţi nu mai aveau rucsaci! Le înlocuiseră cu o trăistuţă care se legăna burtoasă pe şolduri.
Asta era! Parfumurile pufăite de subconştient, veneau din alt mileniu, de pe când eram prin clasa I. Purtam la şold tăşcuţa cu baieră de lâneaţă colorată. În ea, o piesă antipatică, tăbliţa de ardezie*, abecedarul cu poze şi cu prima propoziţie, pastorală, O—I = OI** , câteva mere şi o turtă, coaptă pe plită, pe care o devoram, pe drum , ca să nu mi-o hăşlescă la şcoală gliganii de-a doua. Din mere mai dădeam câte o muşcătură şi altora; din azimă-nu!
Deci moda şcolară actuală e retro: cu tăşcuţe! Asta mi-a „cauzat ” neliniştile existenţiale, invocate mai sus.
Tăşcuţele actuale sunt mai dichisite, mai colorate, desenate şi, deloc neglijabil, mai burduşite; nivel crescut de viaţă, ce vreţi!?
Numai că mi-i milă de copii: studii riguroase probează că ducerea greutăţii în acest fel e contraindicată, provocând deformări ale coloanei, periculoase. E şi incomodă: să-i vezi cum se bălăgăne taşca , lovindu-le coapsele, funduleţul, dezechilibrându-i, când o iau la fugă!
Dar moda-i modă, merită sacrificii.

*La clasa I, nu aveam caiete, ci o plăcuţă de ardezie, cu rama de lemn, liniată cu roşu: linii paralele pentru scriere, pătrăţele, pentru aritmetică. Avea şi anexe: un fel de burete,cu care, umezit, se ştergeau cele scrise şi un fel de creion, dintr-o rocă mai moale, care lăsa o urmă albă pe negrul plăcuţei. Când pierdeam „creionul”, foloseam un cui, care producea zgârieturi ireparabile şi vărguţe la palmă.
**Doar veneam de la oi: unii chiar de la stână (mai fuduli, mai voinici!) alţii, invidioşi, păşteau pe tăpşane cârlanii înţărcaţi. Să vă imaginaţi încăierările în drum spre şcoală!

PS Cine are prin pod vreo plăcuţă de asta? O cumpăr. Cu euroi! La nevoie , merge şi donaţia