Sunt supărat de vesel! Nu, nu fac un… oximoron, mai exact, figura de stil care asociază contrariile, paradoxurile, ci amestec bucuria unui spectacol cu preţul plătit pentru el.
De-o viaţă, las un butuc cu struguri mari, aromaţi, necules. Pentru iarnă! Îi botează gerul, îi zbânţuie Crivătul, dar ei aşteaptă momentul când îşi vor slobozi bucuriile pe masă.
Numai că, zilele astea, în hoardă , nişte hoţomance au năpădit, gureşe, corzile viei şi m-au lăsat prăduit de boabele pline de soarele din vară.
Îmi erau cunoscute hoaţele. Le aşteptam pe câte una, să mă bucur de frumuseţea lor şi , mai ales, să le îngân fluieratul, spre marea lor supărare şi revoltă.
Sunt gaiţele (Garrulus…pentru erudiţi!). Păsări mai mici decât guguştiucii, dar neastâmărate şi şugubeţe, care imită fluierăturile altor zburatoare şi animale. Când văd motanul, miaună caraghios, făcând-o pe fioroasa felină să clănţăne de ciudă şi neputinţă. ( A încercat să prindă saltimbancii improvizaţi şi a rămas suspendat pe o ramură, unde a mieunat jalnic o zi întreagă, batjocorit de colorata orătanie. )
Pentru că penajul gaiţei e minunat amestec de griuri, cărămiziu, alb, albastru şi negru. Papagal autohton, nu alta!
Le aştept toată vara şi le îngân fluierăturile. Se apropie contrariate, la un ram de mine, mă scrutează , bănuitoare şi o iau la zbor supărate, ca să se întoarcă repede, cu alte „arii”.
De azi le port pică, pentru strugurii devoraţi. Dar le aştept cu alte delicatese.
PS Mi-au izvorât în memorie, de pe undeva, două versuri din Coşbuc:
"Gaiţa, într-o gârneaţă,
Se proclamă cântăreaţă!" Adevarat!
Mătuşa Maria este din Agafton. Are o căsuţă ca a Sfintei Vineri, la o fugă bună de marginea pădurii. Vine săptămânal să mă ajute la treabă. Pentru ea sunt un dezordont, puturos şi pune, bombănit , lucrurile pe făgaşul lor , din câteva mişcări. Argint-viu, nu alta!
Ieri nu nu mi-a mai sărit în cap, deşi avea chiar în exces pentru ce. Au prădat-o veveriţele de nucile căzute prin frunze. Are nişte nuci cât o catedrală gotică, să zicem cea de la Amiens, de care n-a prea a auzit ghemul de băbuţă!
In fiecare toamna, aşteaptă să cadă nucile singure. Că nici nu le-ar putea ajunge nimeni cu jordia. Aşa că are treabă pâna spre Crăciun. Mai iau tribut ciorile, dar nesemnificativ.
Numai că, mai alaltăieri s-a trezit cu un ciopor imens de veveriţe. Chiar a reuşit să numere până la vreo 37. Apoi s-a încurcat ! Că se alergau, făceau tumbe, strâmbături, ţipau,aruncând chiar cu nuci una în alta (cu jurământ că-i aşa!). Plecau în şir indian cu nucile-era să zic „în poale”, spre pădure, dar apăreau altele.
-Le-am huşuit, am dat cu nuci în ele. Mă priveau mirate şi luau nucile aruncate.
Minune a Domnului, am zis şi am strâns nucile în parte cu musafirele. Până atunci , n-am văzut în viaţa mea aşa lighioane vesele, încheie mătuşa patarania. Ştiam că apare câte una în pădure, dar n-am avut noroc să văd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu