Dau urșii iama la prune!

Mă simt trădător de neam și țară:
 părăsesc peste câteva zile, culcușul cald din cetatea mea de antedeluvian, chemat pe coasta Rarăului de o nevoie și de un spectacol.
 Nevoia:
 mi se împuținează pe ceas-pe minut poamele din cei câțiva pruni, pe care i-am lăsat plini-ochi, acu zece zile;
risc să rămân fără elexirul meu de viață lungă, de 60 de grade, cu +!
Spectacol:
urșii vin zi și noapte, scutură și înfulecă prune, apoi, cu mormăit, mai mult a ison, decât a cântare, stau cu burta în sus, mișcă alternativ  labele într-un fel de dans lasciv; nepăsători de cei trecăreți pe cărarea de aproape.

Spun martorii că se comportă aiurea față de datul lor firesc.
 Au și o ipoteză: mănâncă lacomi prunele din iarbă, intrate în fermentație, după care scutură pomii pentru vizita următoare.

Măi să fie!
 Dacă-i așa, rămân spectator, până înfulecă și ultima prună. Cu riscul de a scutura, eu,  apoi,  creițarii din  buzunarele sparte, să-i dau pe beutura zeilor de pe Rarău.

Când or rămâne crengile golașe, fluier, țip, sparii lighioanele, băgându-le în spaimă, până la gura ghizuniilor. 
Acolo am să aplic legea perjerilor mei din Rădășeni, după ce fugăresc ciorile hoațe până la apa Moldovei:,sărăciți de prune,zic: „ Să fie  de sufletul celor morți cu gâtul ars de horincă!”
Așa că las casă, masă, internet;
 mă așteaptă treabă mare!

 Aveți grijă de Țară , s-o țăruiți bine, că-i a voastră;
 tratați-i pe dregătorii încă bezmetici, cu ceva bromură, dacă intră în transă patriotică sau în sevraj de la prunele stocite pe dealuri.

De nu vă faceți datoria, ader la secta urșilor de pe Ra-rău!