În groapa cu lei

Mă arunc în groapa cu lei , de ăia fioroși, a disputei artificiale create în jurul Catedralei Unității întru Ființă și Credință a  Neamului.
 Așa aș numi-o eu, pentru a-i defini atât simbolul, cât și dorința de a o ridica.
Sunt, prin botez, și prin tradiția conservată de ai mei, ortodox. Dintr-o familie de țărani, care așezau, instinctiv, lucrurile la locul lor firesc, fără patimă și exces.
   Dumnezeu era moșul poveștilor, care poposea în deseară, la casa lor, omenit cu largul inimii, în „casa cea mare”, amirosind a busuioc pus la icoane.
Se prefăceau, cu naivitate că nu nu știu cine-i cu adevărat oaspetele, dar îi sorbeau vorbele, își legau speranțele de ele.
Și totdeauna simțeau că le rămâne ceva de preț, după ce moșul făcea, la plecare, semnul crucii , din poartă, asupra casei și a trăitorilor din ea.
   Dreptu-i că în biserică intrau mai răruț. Mai des iarna sau la sărbători mari și la înmormântări oricât de mici.
Eu - și mai rar.
Dar biserica era totdeauna, Steaua Polară.
De pe ogoarele aruncate pe linia orizontului, când ne căutam casa, în sat, porneam de la turnul bisericii, bâjbâiam cu privirea printre cocioabe și tresăream fericiți, când  identificam ceea ce devenea, dezmierdat, „acasă”.
Și azi, tot așa i-aș căuta, din zarea „străinătății”, acoperișul de stuf, dacă nu i l-ar fi răvășit vremurile.
Avem în satul de baștină (superb arhaism!) două biserici: una impozantă, din piatră, cu turn mândru, într-un fel de modă gotică, ad-hoc, mereu plină, si una din lodbe de stejar, fără turn, olecuță mai mare decât ce de mai sus. La ușă, cu un zăvor din creangă de corn, cu care orice trecător să poată intra.
Mai dragă mi-i a doua, cea cu o pisanie misterioasă, cu slovele în slavonă.
Este în fundul grădinii părintești
În ea mi se păstrează amintirea zburdălniciei din copilărie, dar și clipe dramatice, care s-ar cere uitate: în podul ei, cât un sicriu, s-a ascuns mama, prin 1947, toată vara, ca să scape de pușcărie.
A scos-o de acolo frigul iernii, aruncând-o în celulele de la Mislea, unde comanda teroarea  netrebnicul băgat recent la „ocnă” pentru isprăvile de la Rm. Sărat!

Și atunci ce caut eu și ceilalți în viesparul disputelor puerile despre ce iubește mai mult Dumnezeu.
Răspuns scurt: pe noi, așa cum suntem!
Lăcașurile în care îl căutăm, fie  ele cât un degetar , fie din lemn, lut sau bolovani, fie din fier,sticlă și aur și cu turla în nori, reflectă năzuințe, ambiții și speranțe ale unei omeniri speriate de pașii spre neant, fără busolă.

Cel căutat așteaptă, răbdător, în noi!

Note:
1. Scula asta netrebnică,la care mâzgâlesc textul m-a avertizat că îl pierd, din motive tehnice.
Așa că l-am salvat, neterminat și necorectat.Voi reveni, apoi, voi scrie, de îndată, câte ceva despre ideea și evoluția dorinței de avea o Biserică a Neamului, Ca să nu se creadă că noi am inventat ambiția punerii temeliei ei.
2. Am o ziaristă dragă și talentată, Otilia Bălinișteanu, care are prețiosul microb  pentru bisericuțele de lemn din Moldova. A publicat numeroase materiale (v. Lumina ).
Văd că a și citit, mintenaș, scrisele mele. Și îmi trimite articolul despre bisericuța din sat, evocată și   o poză . N-o știu muta în pagina mea, dar mă bucur s-o revăd  în articolul ei, mulțumindu-i.