Menţionam in p.I că eram singurul bătrân din autobuz. Deci, stricam peisajul unui tărâm cu tinereţe fără bătrâneţe…
Şi mi-a sclipit amintirea unui demers existenţial de pe blogul unei prea tinere jurnaliste, care incearcă să descurce desele conflicte dintre tineri şi bătrâni de prin autobuzele- sardele ale Iaşilor.
Am încercat o stratagemă: când cineva de pe scaune mă privea,îmi descărcam în ea rugămintea ochilor de a-mi ceda locul, că-s bătrân. Imediat se intorcea capul . Zâmbeam la ideea de a rosti, sentenţios: of! tineretul din ziua de azi!
Qed*
De aici, până la dorinţa de a pătrunde în meandrele necazurilor jurnalistei n-a fost decât un pas. Dar dilema lui Hamlet, „ to be or…”( aici se termină anglodaneza mea!) este minoră, faţă de –lemele în care intru, pe tema TINERI-BĂTRÂNI, în viziunea 2012.
Dacă antagonismul între generaţii este unul etern, la noi astăzi, capătă nişte dimensiuni uriaşe, diferite, din nişte cauze pe care le-aş vrea măcar numite.
Nu-s în stare de o abordare exhaustivă, ci mai mult aş vrea să stârnesc nişte valuri, turnând piper în blazarea somnolentă a cititorilor prezumtivi.
Pentru că afirmaţii de tipul „Of! ce tineret avem azi!”, „Ce înapoiaţi mai sunt babacii nostri!” le auzim şi pe stradă , şi acasă. De regulă, zâmbim amuzaţi, gândind că şi unii, şi alţii au dreptate.
Dar este productivă, socialmente, această pozitie? Putem atenua consecinţele? Putem înclina balanţa în favoarea uneia din părţi ?
Vom încerca unele răspunsuri în partea a III-a.
Qed : (abrev.) quod erat demonstrandum—iată ce era de demonstrat! Precizarea este pt. cititorii mei de pe alte fuse orare, în uşurarea receptării textului. O voi mai face.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu