A doua zi- da capo!
Aşa s-a întâmplat ieri şi cu mine: urmăresc uliţa pe care locuiesc, de bune decenii, de pe când era o fâşie de troscot, pe care păşteau vacile. Două dungi de câte o şchioapă* marcau traseul de roţi al unor căruţe, care se rătăceau din drumul mare. Apoi, devenea loc de scaldă în praf pentru păsări.
Uliţa se numea, în buletin, " a viilor"; probabil -ecou al unor realităţi din alt veac. Acum se numeşte "Vârnav", după numele unei familii boiereşti care a dăruit târgului câteva hectare de pădure, poreclite mai târziu "Parcul Eminescu". În buza acestui parc şi-a durat Vârnăvoaia şi conacul, la care am devenit eu paznic cu simbrie viageră.
Păzesc muntele de hardughie, din care nu zmulge nimeni nicio piatră.
Ca să-mi motivez gologanii, stau la poartă, scuip coji de seminţe şi privesc mirat forfota actuală; adevărat cine-verite. ( Puneţi accentele necesare!)
Scuze! Până acu, a ieşit aşa un fel de supă-descriptivă, lungă. Să condensez!
Speriată de aglomeraţia uliţei, primăria a decis s-o modernizeze, adică să bordureze şi s-o paveleze, că, de lată, tot îngustă de trei paşi rămâne. ( Sens unic, boieresc!)
Au năpădit-o nişte şantierişti, cu salopete roşii ( probabil, ajutor american din rezerva de uniforme a închisorilor lor). Dimineaţa, îşi înfig sacoşele cu merinde în ostreţele gardului de sub paza mea şi le uită acolo până ce, la 12-fix, un om care, după musculatură pare şef, strigă, de tremură geamurile: Masa!
Dispar sacoşeles şi nu se mai aude musca. Numai câinii mei înşiră balele pe iarbă, de poftă.
Dintr-o pictură nereprodusă aici, intitulată parcă de Camil Ressu " Ţărani la prânz", focusez (cumplit, dar necesar barbarism!) focusez, repet, un chip, cu care empatizez total, pănă în celule.
Drept în poartă, un lucrător şi-a făcut masă din patru borduri. Scoate din sacoşă un jornal, un ştergar curat, le suprapune, netezindu-le şi pe ele-mâncarea.
S-au scris pagini geniale despre ceremonialul mesei şi nu le pot egala.
Despachetează borcane, întinde sforile pe marginea "mesei", îşi scoate şăpcălia americană şi prinde a îmbuca, ordonat, cu gesturi solemne de împărtăşanie. Iese în afara oricărui timp, şi ambianţe. E singur, preocupat de treaba pe care, parcă, o repetă în veac.
La fel de ordonat reîmpachetează totul, leagă la gură borcanele goale, care se reîntorc în sacoşă.
Se ridică, oftând, se întoarce cu faţa la Răsărit, îşi face cruce, îşi îndeasă şăpcălia peste plete şi se întoarce la lucru; cu un minut-două înaintea celorlaţi, rămaşi la taifas.
Am regăsit la acest om, între două vârste ceva atavic**din cimotia stră-străbunilor mei, în rugăciunea fără cuvinte a eternului lor prânz!
Pe o uliţă care îşi ascunde praful sub pavele colorate şi se cheamă "alee"!
*şchioapă=unitate de măsură arhaică, egală cu distanţa dintre degetul mare şi cel arătător, întise la maximum unul de altul;
**atavic=caracteristică neobişnuită, apărută accidental, la un individ, de la strămoşi îndepărtaţi.
