Înţepătura de albină

Multe insecte îşi răpun prada sau se apără de duşmani  prin injectarea unui venin.

E şi cazul albinei ( apis mellifera), acuzată tot mai des , în ultimul timp, de necazuri produse unor oameni. De multe ori pe nedrept, confundată fiind cu mult mai agresiva viespe.

 Să precizez câteva situaţii în care putem primi dureroasa înţepătură.

Cele mai dese cazuri sunt fortuite ( ştiţi dv., adică  „întâmplătoare”): punem mâna pe ceva pe care se află o albină, mirosim o floare pe care o vizitează şi ea, este izbită de un vânt puternic în obrazul, părul nostru etc.

Există, însă, şi situaţii în care insecta caută, cu lumânarea, ceartă şi am putea, mai înţelepţi,  s-o evităm:

-          perioada roitului, când colonia pregăteşte  marea bejenie (albinele din roi nu înţeapă. Dar asta e altă poveste fascinantă!)

-          în zile caniculare, secetoase;

-          în perioadele lipsite de culesul nectarului;

-           când, în preajma unei stupine, intersectăm culoarul de zbor al „gâzelor”;

-          când trecem prin faţa urdinişului unui stup ne pot atăca gărzile de pază de pe scândura de zbor;

-          când emanăm mirosuri puternice de la parfumuri, alcool (atenţie!). Când suntem puternic transpiraţi; când lovim, răsturnăm, deschidem nepregătiţi un stup, ne putem trezi cu un atac masiv, nimicitor.

Comportamentul nostru este, de multe ori, hotărâtor la primirea înţepăturii.

Evitaţi gesturile bruşte de alungare a albinei agresive. Nu vom reuşi decât  s-o provocăm  şi mai abitir. Să exemplific, hazliu: una  ni se aşează pe nas; dacă suntem curajoşi, îi acceptam vizita scurtă, ca o gazdă amabilă. După câteva secunde ne zice „pe curând!” şi pleacă în lumea ei . Dacă o alungăm cu mâna, fulgerator ne lasă acul înfipt în braţ.

La un bâzâit periculos, cu gesturi line ne apăram faţa, ochii, ne întoarcem cu spatele şi plecăm. Agresoarea ne mai urmăreşte puţin şi se întoarce la treaba ei, bucuroasă că ne-a izgonit.

Un amănunt de ştiut: între un fricos de albine şi altul nepăsător, primeşte înţepătură primul! Este şi o explicaţie stiinţifică probată. La frică, epiderma noastră emană prin transpiraţie  adrenalină, care este magnetul atacului cu ace.

Adesea, vizitatori de-ai mei în stupină, care primesc sancţiunea fricii, mă acuză că eu scap pentru că mă cunosc „vrăjmaşele”. Fals total; habar nu au de stupar, ci-i acceptă comportamentul.

Între cei care primesc proiectilul chimic al zburătoarei  unii scapă numai cu durerea , alţii au consecinţe mai complicate, arar, fatale. Ultimii sunt alergicii la acest venin. Ar cam trebui să ne ştim reacţiile, pentru a ne comporta în consecinţă.

Pe lângă soluţiile preventive, amintite mai sus, mai citez câtevă:

-          scoaterea imediată a  acului albinei. După înţepare, insecta se răsuceşte brusc şi îşi lasă acul în rană. Cum puteţi vedea in imagine, ne mai lasă cadou punga cu venin, înconjurată de muşchi minusculi, care vor zvâcni, vizibil, minute întregi, ca să pompeze tot veninul în corpul victimei. Prima grijă este să răzuim , uşor,  acul , chiar cu unghia, fără să presăm punga. (Acum veţi înţelege de ce albinarii îşi lasă mai netăiate unghiile de  la degetetul mic al mâinilor!);

-          aplicăm tampoane cu diverse componente care pot încetini absorbţia veninului în organism ori  au efect antiinflamator / anestezic.

La îndemâna avem compresele cu apa rece(binecuvântată ar fi gheaţa!) , oţet, menthol, amoniac (sol. 2-3%) şi sucurile unor plante (pătrunjel, roiniţă -melissa officinalis, varză, busuioc, ceapă, usturoi). Plantele se macerează bine  pentru oblojeala rănii.

Dacă sunteţi în apropierea unei stupine, vă pot ajuta albinarii care sunt pregătiţi cu asemenea „bunătăţi”.

Când primiţi mai multe ace şi nu aveţi toleranţa bine verificată, sau vă ştiţi alergici la acest venin, luaţi drumul spre medic, iar dacă durează mult timp până acolo, şi puteţi procura medicamente antihistaminice, încercaţi: feniramin,romergan, nilfan. Numai medicul poate administra adrenalină,   injectabil, de regulă.

Sfaturile de faţă , de care sper să nu aveţi nevoie, vă sunt oferite de cineva care făcea o alergie înfiorătoare la înţepături, dar s-a autoimunizat în aşa măsură, încât a încasat, în practica sa apicolă, doze de venin considerate, teoretic mortale.

Dar ştiu,  din sat, de la mine, că lucrul rău are pielea groasă şi scapă cu bine!

Notă:

Acul albinei rămâne captiv numai în epiderma mamiferelor.In cazul atăcării altor vieţuitoare, este retractil. După pierderea acului, albina moare.

Acul viespii nu rămâne în piele. Aşa puteţi identifica "vinovatul".

Sfârâiacul târgului

O vorbă din satul meu zice: ţiganul,  de foame, cântă, iar ţaranul, la necaz, înjură!

Aşa le potriveşte şi destinul. Un balaoacheş umbla brambura , cu maţele chiorăind, după ppc (abreviaţie blogistică pentru „poate pică ceva”! ) şi vede un ţăran, în curte, dând cu pălăria de pământ. ” Aha, gândi,  ppc!”

-Hei, cumetre, e păcat să înjuri aşa de cele sfinte! Nu auzise vorbele, dar le intuise, cu flerul poporului său intercontinental.

- Dă, la mine o bucată de fier şi ceva petru…şi-şi frecă burdahanul a suferinţă… ca să-ţi dau leac de necaz!

 Săteanul abia aştepta obiectul-ţintă al ocărilor şi se prinse în joc:

-Bine, dar,  de nu iese ceva bun, te fugăr tot satul!

-Bine, se învoi şi  flămândul. Înfulecă ceva, făcu foc aprig, înroşi fierul pentru un fier de plug, dar nu izbuti.

-Lasă, mai bine să-ţi fac un otic* fain! Mai ciocăni, mai îmbucă nişte firimituri, bău apă, şi tot nu ieşi-

-Omule, de foame dau greşit cu barosul …( că nu se inventase Barroso!), dar să ştii că un vârtej pentru lanţul porcului tot îţi iese!

N-a ieşit! Omul inventaria în gând toţi sfinţii ştiuţi, din calendar. Să-i canonească în capul ţiganului, care simţind pericolul, cu aceeaşi intuiţie, zisă mai sus, miorlăi:

- Sigur n-ai la casă un sfârâiac. Hai să-ţi fac unul de să mă ţii minte o viaţă! Concesiv, omul înghiţi sfinţii din prima lună şi aprobă.

Iar scântei, iar ciocăneli şi ieşi ceva, aşa, nici cui, nici pripon, nici altceva cunoscut.

-Ce-i asta, parpandulă? Şi ridică pumnul.

-Păi, un sfârâiac!

-?!?

-Când îţi vine păcatul să înjuri, iei repede sfârâiacul, îl pui în foc, apoi îl arunci în apă! Face „Sfrrr!” şi uiţi înjurătura!

Ţăranul  se înpotmoli în hohote de râs; estimp, ţiganul ieşea, deja, din sat.

………………………………………………………………………………………..

Anecdotă veche, plină de haz, maltratată de mine, aici, ca pretext salvator pentru ce urmează.

Primarele-june a umplut medeanele târgului de bulihari. De toate: pir, boz, palamidă,soc; junglă pentru bipede şi patrupede, la un loc. Fostele sere, mândria floriculturii oraşului, de peste un secol,(o sută de ani, omule!), rase de predecesor, erau uitate de târgoveţi pentru himera unui ştrand răcoritor. Ciocăneli, opinteli bugetare, scântei de la opoziţie: ioc!

-Extindem parcul, cu alei şi flori; iar răcoare. Ioc bani!

Acum, un excavator face munţi din betoane scoase din adâncuri. Cică, pentru teren modern de joacă.

Sfârâiac! Târgoveţii nu mai înjură. Primarele fuge de râs!

Ps: Corbii, cuibăriţi în parc, croncănesc bacovian; în traducere ar spune că se pune la cale concesionarea terenului pentru niscai viluţe. Sfârâiac?!?

*otic= sculă ţărănească de curăţat fierul plugului

RAUCA DE ALBINĂ

Sunt tot mai dese informaţiile despre înţepăturile de albine cu consecinţe,uneori , grave, stârnind o   psihoză mai mult sau mai puţin justificată.

De altfel, vara trăim o adevărată agresiune a insectelor asupra noastră: ţânţari, căpuşe, păianjeni, muşte, viespi, albine.

 Bt. Ştiri.ro reproduce un material  din„doctorul zilei.ro”, plin de soluţii naturiste împotriva acestor inamici şi sunt acceptabile,  multe dintre ele, mai ales, după principiul „cum nu ajută, aşa nu strică!”Voi dezvolta numai relaţiile omului cu albina, nu pentru a-i lua partea, ci pentru că suntem pentru totdeauna sortiţi la o simbioză care, dezechilibrându-se devine fatală pentru umanitate.

Einstein face o predicţie neliniştitoare: „ Dacă albinele ar dispărea de pe Pământ, omenirea ar mai rezista încă PATRU ani!"

Deci viitorul  speciei noastre nu depinde de (sau numai de) asteroizi, comete, vulcani, cataclisme geologice, invazii de extratereştri, penurie de combustibili şi ce mai ştiţi dv., ci de fragila (şi, uneori ) înţepătoarea albinuţă!

Ei i se datorează nu atât mierea, cât  ditamai 1/3 din hrana pământenilor. Reducerea agresivă a coloniilor de albine pe Terra ameninţă siguranţa alimentaţiei mondiale, comunică FAO.

 Alarmă în toată regula!

Deşi relaţia om – albină e dintru începuturi, insecta n-a putut fi domesticită, nu ne recunoaşte nici un ascendent asupra ei. Ne cere un pic de respect şi linişte, lăsîndu-ne, în schimb, să-i jefuim cămara de dulciuri.

Eu am intrat în sclavia albinelor cu vreo jumate de secol în urmă; le-am purtat în spate coşmeliile de pe Prutul Ripicenilor până la Mânăstirea Cucoş, sau Fântâna-Mare  din munţii Dobrogei; din zmeurişurile cu urşi de pe Dorna până în violetul de mentă din Insula-Mare a Brăilei şi în oceanul de floarea-soarelui de pe Bărăgan.

Cu certuri, înţepături şi dezmierdări, cu râuri de miere şi saci de polen. Cu de toate şi cu dragoste câtă se cuprinde.

De aceea mă simt  îndreptăţit  să adun câteva sfaturi de bună vecinătate între noi şi lumea albinelor.Le veţi citi mâine, probabil.

Ps. Celor câtorva sute de învăţăcei întru albinărit, cărora le-am promis că voi publica cursul acela lăudat şi ţinut lor, mă spovedesc, cu umilinţă, că n-am făcut-o încă.

Dar O FAC!

10.000 !

10.000 ! Nu-s nici euroi, la teşcherea, că de dolari nu pomenesc, nici gânduri bune, că ţi se face lehamite de atâtea, nici coji de seminţe, scuipate a lehamite la bucuria performanţelor tânărului guvern!
10.000- reprezintă accesările blogului de faţă. Începând din ziua nefastă a contractării activităţii  cu ducă-se-pe-pustii.
Păcat capital, neinclus în cele pe care le mărturiseşti la spovedanie, dar mai rău decât râia; cu cât te scarpini de tastatură, cu atât te mănâncă mai  al naibii!
La 5.000, am făcut mare bairam, consemnat într-o ruşinoasă postare, de epocă. Am dat de băut tuturor antialcoolicilor din târg, ( sincer , nu există  aşa ceva pe uliţele lui!); astăzi- comemorare, cu colivă!
Între timp, m-am cam lămurit, că vorbesc în pustiul undelor electromagnetice.
 Toţi pelerinii către New Age trec pe lângă blogul meu, cu ochii în neantul comunicării cibernetice, reduse, expresiv , la interjecţii şi la semne de punctuaţie; nu lasă nici măcar un răhăţel, cât un pixel, pe proprietatea mea, sfinţită de Constituţie.
Nu că aş fi obsedat de dialog şi de celebritate, dar,  în sat la mine, dacă stai la poartă, trecăreţii îti dau bineţe. E de bun simţ. Aici--nu!
În schimb,  muştele de  rahat mare,  au năvălit, precum popoarele migratoare, pe câmpul primit în folosinţă de la Măria-Sa, Google: din Olanda, SUA, Turcia, Rossia, India; şi-mi împroaşcă ecranul cu poze suprapornografice, cu reţete de hapurile pentru fericirea eternă, cu premii virtuale de la Royal Bank!
Ba, un ciudat mi-a umplut ecranul cu sfaturi de redactat o postare ca să devin celebru. Într-o englezească din care traducătorul meu automat a scos un sonet shakespearean.
 Sper, ca la împlinirea a 20.000 de accesări,  să iau Premiul Nobel, pentru blogistică!
 Că am mare nevoie de milionul ăla însoţitor.

Frustrările unui veteran imaginar de război

ARGUMENT

Trec printr-o etapă grea! De pe 10 mai. Dacă ar fi vorba numai de-o zi, aş avea leac: strâng un pumn de praf de pe uliţa mea,cum de unde, din municipiu! Cum uliţă în municipiu, păi nu-i stradă! Cum praf, păi stă straturi-straturi, nehrentuit de mătură, din şanţ în şanţ!

E şi o logică a situaţiei: casa în care stau e ditamai monument istoric; uliţa care o poartă în cârcă , are numele casei ( nu al meu! ) şi trebuie tratată cu respect.

În consecinţă, specialiştii de la muzeu notează,  anual,  înălţimea prafului, fac studii stratigrafice docte pentru viitoarea monografie a Târgului-Doamnei, fost Târgu-lu’Botăş.

 Şi mă întorc la soluţia cu praful pentru alungarea unei zile grele din viaţă. Păi, iau praful, îl arunc peste cap, în uliţă şi zic: „Du-te la dracu’,  zi proastă!” Şi se duce.

Dar starea mea, de-a-n boulea, are cauze multe şi subtile; trebe mult prea mult praf.

Explic: nimeni n-a vrut să răsplătească contribuţia mea la al doilea rezbel; onor guvern nu  m-a trecut la penzia de o sută de milioane, ca pe toţi caporalii care au dus răcuţii la prăşit sfeclă, la cules porumb şi la alte bătăi şi bătălii consemnate în cronicile militare.

Regele nu m-a înşirat pe aţa decoraţilor lui prinţ Duda; pe Merkel aş fi refuzat-o, că-i aşa de urâtă, încât se prăbuşeşte inexorabil indicele demografic al Reich-ului.

De la  Putin nu mă aşteptam la onoruri , că în hârţoagele lui de „ voina” mi-s trecut cu cruce neagră ( deşi cântam de la şase ani „Katiuşa” de tremurau pietrele pe Putna Seacă, unde ne-au ajuns tancurile ruseşti ).

„Raţvetali iablonii  i gruşii,

Paplâli tumanâ nad recoi;

Vâhadila na bereg Katiuşa,

Na vâsokii bereg , na krutoi! (N-am alfabetul rusesc la îndemână!)

Iată de ce mă simt frustrat.  Şi  am să-mi arăt dreptatea prin redarea câtorva crâmpeie din faptele mele de eroism. Ele vor apărea aşijderea merelor care cad când se coc.

Ps.  Aşteptând decoraţia regală, la 10 Mai am pus la poartă un tricolor, mititel, nu de şase hectare, cum  îşi va cocoţa unul, la Clinceni, Felix,  că patriotismul meu n-a ajuns aşa de zdravăn, ca al lui!

În aşteptarea Paştilor

În ajun de Paşti, am fost nevoit să stau strâmb, (mai exact, cocârjat de şale de la munca s/zilnică!) ca să judec drept:  am merit , prin ani, bucuria luminii Învierii să-mi pătrundă în tainiţele sufletului , ori ba?!

Cu ruşine, răspund: NU!

Şi nu pentru păcatul de a fi fugit de la spovedania înţeleptului popă din sat, care abia aştepta să aplice cu asupra de măsură mijloace iscusite de penitenţă. Ne era vecin, prieten cu tata. Şi avea o livadă, Doamne, a Raiului şi o fată şi mai roditoare. Mă temeam de întrebările lui, legate de ambele bunuri; şi ce bunuri!

 Biata mamă bănuia câte ceva, când  vedea cum mă codeam  să păşesc în cerdacul casei părintelui, unde se făcea judecata.

-Du-te şi tu la schit, la călugarul P. că tare vă mai loviţi la taclale. Am mulţumit cerului pentru gândul trimis mamei, i-am cerut iertare şi pe fugă!

 Până să ajung la schit, intram într-o pădurice, năpădită de ciuboţica-cucului  şi înnebunită de dialogul proprietarilor de ciuboţele: cu-cu!; cu-cu! Pe zeci de glasuri.

M-am lăsat, involuntar, pe-o rână, ca să număr câţi bani aveam în buzunar , la primul auzit de cuc; parcă patru monede cu capul regelui Mihai. Şi cântau cucii şi cântau , picurând somn proaspăt de primăvară.

 M-a trezit  un cuc, pus pe şotii la o palma de capul meu. Se terminase totul la schit şi câteva băbuţe  băteau cărarea spre sat. Mama, cu trebile pe cap, a mormăit ceva. Soră-mea, mai mică, inamicul public numarul unu, a ginit ceva neregulă. M-a costat două capete de rege, ca să tacă.

Nemernicia din mine şi-a arătat, însă, colţii cu  încă ani în urmă. Şi mă spovedesc domniilor-voastre, ca  popii din sat.

Cu postul mare am dus-o greu. Ocnă, nu alta! Aduc mărturie şi o postare anterioară- „Lăsata Secului”! De pe atunci am înţeles că nu fac faţă lăcomiei.

 Mama, slăvită fie-i înţeleciunea, făcea cozonaci inegalabili. Şi ne ştia pofta. Îi dădea soră-mi bucăţi de aluat să facă şi ea unii, mai mititei; şi păscuţe!

La scosul din cuptor, aceste bunătăţi erau lăsate mai fără pază şi şterpelite de mine.

 Soru-mea, acum zâmbind din  cer, la pătărăniile mele,  venea la împărţeală şi lua, autoritară, partea leului.

Şi merita, pentru că a găsit o soluţie excepţională de grăbit înghiţirea copturii furate.

În grajd , cu  ugerul doldora de lapte,  îşi aştepta viţelul Miecurica, vaca noastra, numită aşa, pentru că fusese fătată într-o miercuri.

Era blândă şi avea cei mai frumoşi ochi din lume, pe care şi i-ar fi dorit orice femeie, cred.

 Ne aşezam de o parte şi de alta a ugerului, luam câte o ţâţă între degete, muşcam hulpavi din cozonac şi storceam  în gură regescul lapte cald. Până când burţile ne erau atât de pline, că omorai uşor un purice pe ele.

Şi se tot mira mama că de  ce nu dă Miercurica semnale să-i fie adus viţelul înfometat, la supt!

De la Ziua beţivilor, la Ziua muncii ( II )

Sărbătorii de Armindeni  i s-a mai zis şi „Ziua beţivilor "din motive perfect legitime: vinurile mai fragile sau cele rămase în butoaie începute erau în mare primejdie; căldurile mari ( mai alaltăieri erau 30* C) le depreciază rapid, iar rumânimea nu poate suporta aşa ruşine. Trebuie grabnic băute. Şi nu de unul singur, ci  la clacă. Aşa că,  la vremea soarelui de-o suliţă, satele se agită; câteva şarabane, adică nişte cară burduhoase, trase , la nevoie de patru boi, colindă uliţele şi strâng balercuţele cu vinul sorocit  lichidării. Câţiva flăcăi de strânsură le aburcă peste draghină şi le cetluiesc bine, cu otgoane de tei.După şarabane, vin gospodarii cu toate cimotiile lor,” cum li-s anii, cum li-i rangul”. În grupuri gureşe, femeile tăbârcesc  panere cu tot ce era de frupt,  prin podul caselor, la afumat. Locul de popas e bine fixat din veac: poieniţe năpădite de florăraie, margini de ape,hanuri străvechi, cu legende viforoase.

Şi să te ţii, Ioane!

Totul, dar absolut totul, este devorat, sorbit, până în târziul nopţii. E mare păcat să se piardă ceva. Doar firimiturile sunt menite păsărilor cerului , iar din ulcelele duse tremurat spre gură se preling firicele de băutură:”să fie pentru sufletele neamurilor care, demult, au poposit în ăst loc!”

Te cruceşti de mirare; unde au dispărut cele aduse?

 Simplu: mama ne-a  dezvăluit esenţa teoriei, când ne silea să mâncăm totul din strachină; „decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate!” Asta era filosofia populară a dispariţiei alimentelor.

 Vinul salvat de la borşire, s-a cocoţat în creştete şi face tot felul de tumbe, cu stăpâni cu tot.

 Şi începe marea întoarcere spre case. Slugile lasă balercuţele la locul de popas, pentru a doua zi. Acum au probleme cu urcatul stăpânilor în şarabane- claie peste grămadă. Unii se îmbăţosează că urcă singuri, dar se lasă repede ajutaţi. Pe draghină, înşirate ca rândunelele pe sârmă, stau femeile, mai stăpâne pe ele însele; ori mai rezistente la beutură, ori mai cumpătate. Greu de zis!

După cum vedeţi, Ziua beţivilor n-are nimic peiorativ la români. E o soluţie pragmatică la un necaz cu vinul pârdalnic, gata să se strice. Şi aşa ceva nu se poate.

 Aţi înţeles că v-am relatat ceva trăit, la un Armindeni real.

Am să va redau şi scene de Armindeni la târgoveţi. Ne-au lasat însemnări Ion Ghika, Al. Russo şi mai puţin celebrul N. Vatamanu, într-o istorie a Bucureştiului:

„În Cişmigiu, petreceau Armindenul tineri zurbagii, printre care se găseau şi beizadele. Veneau însoţiţi de femei dispuse să le risipească aleanul”. (v. Mazăre sau Vama-Veche,astăzi!).

„De Armindeni,era plin de boieri, în pădure la Băneasa. La o bătaie din palme,se iţeau dintre tufari robii cu feţe tuciurii şi cu zâmbete de poruncială ( ce frumos zis!), purtând pe talgerele de aramă gustările pregătite din vreme”.

Şi ca să vedeţi că nu-i nimic nou sub soare, Alecu Russo asculta fermecat manele, pe care le acompania cu pocnete de pistoale şi cu oftat de amar. El le aprecia:” dulci, mângâioase şi dureroase, de rup inimile!”

Dar timpul ne-a trecut de la ziua unui Făt-Frumos tracic, la cea a beţivilor de nevoie şi la celebra zi a muncii.

 Ultima a venit prin împrumut, ca zi de luptă, nu de petrecere., prin 1889.

Ce a ajuns, ni-i încă proaspăt în minte şi ar fi păcat să vă stric plăcerea Zilei beţivilor, atât de necesară românimii, ameninţată cu stricarea vinului!

De la Ziua beţivilor , la Ziua muncii ( I )

Puţinii mei cititori s-or trezi intrigaţi de paradoxul din titlu. Puţintică răbdare nu strică, după dezmăţul culinar de zi-ntâi.

Până şi Sânchetru o fi făcut scurtă la mână nemaiprididind să vă noteze păcatele de frupt făcute ieri la iarbă verde. Chiar l-a rugat pe Sânilie să sloboadă din amnarul ceresc niscaiva fulgere şi ropot de ploaie; numai că acesta s-a împidecat de coada unui cotoi din Rai şi a vărsat polobocul cu apă peste Litenii Sucevei, de-au crezut bieţii creştini că-i Potopul.

În rest – o zi memorabilă, cu nori de fum de la mititei ( că aşa se cheamă!), cu aburi de beţie şi cu puzderie de păcate mai mărunţele.

Aşa-i de Arminden(-i) din veacul vecilor!

E o sărbătoare a poporănilor carpato-danubiano-pontici, cu rădacini dincolo de anul unu (d.Hr.) şi , a începe osteneală,  de a cotrobăi  prin ungherele altui ev, după atâta veci,… să sparie gândul. (Mi-am adaptat stilul după Miron Costin.)

Învăluită în taină, circulă o credinţă despre cultul cavalerului  trac,  venerat de geto-daci. O zeitate a vegetaţiei, a seminţelor din  care ţâşnesc la lumină şi căldură plantele.

Un fost coleg , C. Scorpan, cu capul baniţă de ştiinţă, a avut şansa să descopere şi să studieze câteva lespezi de marmură cu chipul misteriosului cavaler, în goana calului.

Prin acele timpuri stau rădăcinile sărbătorii de Armindeni, păstrată cu sfinţenie prin timp şi sorocită pentru întâi mai. Cum se va fi celebrat timp de vreo două milenii, prea multe nu stiu. Abia de prin sec. al XIX-lea s-au păstrat amănunte. Presupunând că prin conservatorismul  poporului nostru bine probat, timpul n-a prea influenţat mult asemenea practici, putem face multe aprecieri destul de veridice.

Practicile de Armindeni sunt de tip apotropaic, adică de protecţie mistică împotriva duhurilor rele.

Gospodarul se scoală când se crapă de ziuă şi culege în căuşul palmelor rouă de pe iarbă cu care se spală pe faţă, invocând paza de cele rele. Apoi pune în faţa casei o ramură sau un copăcel taiat din pădure care îl va proteja de grindină. Ramura rămâne înfiptă acolo până la seceriş, când este arsă în focul din cuptorul unde se coace prim pâine din grâul cel nou!

Ca şi-alte bune obiceiuri româneşti, cavalerul Trac, protector precreştin al holdelor, vitelor, este suprapus de personaje creştine , mai ales de Sângiorgiu.

De altfel , anul agricol era împărţit în două anotimpuri pastoral- agreste, sub protecţia a doua personaje: Sângiorgiu – vara şi  Sânmedru—iarna.

Dar să revenim la Armindeni, care mai este numit şi „ziua pelinului”. Tineretul strânge pelin în floare,pentru măturiţe folosite în casă contra puricilor şi ca să alunge bolile. Culegătorii rostesc descântece de invocare a miracolului mistic:

„- Bună ziua, Pelin mare,

Domn mare!

-Mulţămim dumitale!

Şezi.

-N-am venit să şez

Şi-am venit să scot

44 de draci ai tăi,

Cu boalele din casă!

Cu floarea de pelin  se prepara celebrul vin-pelin roşu.

 Oamenii ies cu mic, cu mare,  la iarbă verde ; cu damigene şi  de-ale gurii, străduindu-se să dovedească până la ultimul strop, pentru că se crede că dacă mai rămâne , se borşeşte, face floare.

Grea mai devenea întoarcerea , în seară, acasă; că se încurcau rău toate cărările.

 De aceea, Armindeni mai era numită şi „Ziua beţivilor”!

Flora şi Floriile

Un vântuleţ nătâng mi-a zburătăcit stoluri de petale roz-albe din piersici; degeaba  mi-am repezit căuşul palmelor , să le prind. Sprinţare, au făcut câteva volute de balerine şi duse au fost!

 Duminica Floriilor, sărbătoare dragă mie prin paradoxurile cu care ne trimite în semnificaţii mistice ale începuturilor.

Este, originar, celebrarea zeiţei romane-Flora (Chloris , la vechii greci), cinstită la sfârşitul lui aprilie- începuturile lunii mai.

În buna tradiţie a creştinilor dintâi,  ( v. Crăciunul, Anul Nou, Paştele ) pe fondul păgân s-au turnat simboluri biblice. În cazul Floriilor, s-a grefat,  pe atmosfera veche a serbărilor numite Floralia,  episodul intrării Domnului în Ierusalim.

S-a produs o excepţională topire a unor valori umane perene din lumi şi credinţe diferite!

În tradiţiile româneşti , Flora, ca  zeiţă a fertilităţii, este invocată la această sărbătoare prin ritualuri de înfrumuseţare a fetelor de măritat şi prin ghicirea viitorului mire.

 Tot astăzi, pe prispele frumos dichisite, se scoate la aerisit, zestrea fetelor gata de măritat.

În unele sate este evocata moartea Lăzărelului, tânărul care, urcat într-un pom,  simte aroma plăcintelor coapte de mumă-sa; de poftă, se dezechilibrează şi moare (va fi înviat de Iisus!)

De atunci satele noastre te potopesc cu miroazne de plăcinte, pentru evocarea lacomului flăcău biblic.

Cu scop educativ, la mine în sat, mamele se întorc de la biserică cu nuieluşe de salcie, îşi cheamă odraslele,( mai ales feciorii ) şi le croiesc pe spate, pe căpăţână, ca să fie tot anul cuminţi, sănătoase, mintoase. Din păcate, de mine nu s-a prins!

Ori au fost prea subţiri jordiile, ori a fost mare mila mamei.

Dacă Alecsandri  zburda în cadenţa versului „Vin Floriile cu soare / Şi soarele cu Florii!”, O.Goga, din negura străinătăţurilor amare, uită că Floriile cad in postul mare şi-i scrie iubitei:

„ Departe-aş vrea de-aici să vii,

În alte lumi senine;

În dimineaţa de Florii

M-oi cununa cu tine!”  ( Dorinţa )

Paşte fericit, popor român!

Cu pielea tăbăcită de arşiţa şi răzvrătirea vremii, Căpitanul Băsescu simte în nări marginea furtunii. Pune nava „România ”pe pilot automat- Ponta şi-şi face bilanţul în jurnalul de bord (conferinţa de presă din 26 aprilie).

Cu cinismul potrivit unui corsar de clasă, aşterne pe ecran pierderile:

-          echipajul , bugetarii, au fost stâlciţi cu 25% din simbrie şi decimaţi cu vreo 210 mii ;

-          bătrânii şi nevolnicii, consideraţi balast, au fost despuiaţi şi aruncaţi în mare, ca să se mai înalţe vasul care prinsese să ia apă pe la toate încheieturile;

-          ofiţerii navei, cu gura arsă de romul jamaican înghiţit între carturi, îşi dosesc pungile cu galbenii făcuţi din vânzarea sclavilor pe plantaţiile UE;

-          în cala cu mirosuri fetide, zace gloata, care din  ’90 încoace , tot hălăduieşte după El-Dorado;

-          la pierderi personale, cu oftat din rărunchi, trece una şuviţă rebelă, fostul passe-partout în cartierele cu felinare roşii de prin porturi.

Îşi trece degetele prin pletele imaginare, trage dintr-o nişă secretă un cufăr ghintuit cu ţinte de aramă. Pliază în falduri steagul negru al vasului de corsari; şi, sărutând scăfârlia de mort cu oasele încrucişate, îl ascunde într-un sertar tăinuit; apoi scoate tricolorul nou-nouţ*ca să ridice marele pavoaz.

În portul de la marginea estică a Europei celei unite, mulţimea cade în delir: România a scăpat de naufragiu!

Preşedintele- căpitan răspunde înţelept ovaţiilor cu sugestiva urare păşunistă:

PAŞTE FERICIT, POPOR ROMÂN!

*- Lucrat în mare secret, ca să ia maul surprizei cu steagul pentru  cartea recordurilor, în pregătire la A3.

Ridică-te, Gheorghe...

REPRODUC din  ADEVARUL,  de azi, 7 aprilie, un articol ( aut. L. Ungureanu ) care evocă figura unui apostol al neamului –RADU GYR.  Mă leagă de  RADU GYR drama închisorilor comuniste,unde s-a stins tot ce a avut Romania mai bun, oamenii de valoare; undeva, la o mărginuţă a acestora, şi părintii mei, Gheorghe şi Tasia, care au simţit vibraţia mistică, plutind peste România în chemarea „ Ridică-te,  Gheorghe, ridică-te , Ioane!” Şi s-a ridicat şi Gheorghe al meu,  şi Tasia mea. ( El --amestecându- şi osemintele cu ţărâna Gherlei, Ea-  topindu-şi tinereţea , în piatra temniţei de la Mislea.)

Mă simt îndatorat acestei  generaţii de martiri, dar şi epigon neputincios al visului lor.

Las, câteva zile ,  articolului RADU GYR, POETUL CARE L-A COBORÂT PE IISUS ÎN CELULĂ, cu scuze si neputinţă pentru mai mult!

Radu Gyr Radu Gyr a făcut 20 de ani de temniţă. A fost condamnat la moarte, dar a trăit. A lăsat în urmă cele mai sincere poezii-rugăciune, scrise fără hârtie şi creion, dar care au rezistat timpului şi închisorii. Despre această moştenire, despre ce rămâne, familia sa vorbeşte cu mândrie şi cu regret.  „Au cotrobăit peste tot,  au devastat toată casa. Au tăiat pernele, au tăiat plăpumi, au distrus tot! Toate lucrurile noastre erau maldăr în mijlocul camerei. N-au găsit nimic“, povesteşte astăzi Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr. Nu le spune numele, dar sunt cei care aveau să-l condamne la moarte pe tatăl său pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane“. După ce făcuse 12 ani de temniţă, aveau să-l condamne la moarte pentru o poezie. Căutau un manuscris, o dovadă, dar manuscrisul era împăturit într-o undiţă aruncată neglijent într-un colţ al camerei. Nu l-au găsit, însă asta nu i-a împiedicat. 23 martie 1959. „Tribunalul, în numele poporului, hotărăşte: făcând aplicarea Articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurecţie armată. [..] îl condamnă la 20 de ani detenţiune grea pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare. [...] îl condamnă şi la 10 ani de degradare civică“, decideau judecătorii Tribunalului Militar. Radu Gyr a fost dus la Jilava, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare şi ţinut acolo, în aşteptarea ultimei nedreptăţi. „Hai, morţilor, că a sosit moartea!“, le strigau temnicerii celor din aripa Jilavei ce aveau aceeaşi condamnare.  Gyr n-a renunţat niciodată la nimic. Nici la trecutul, nici la credinţa, nici la dragostea sa pentru oameni.

POEZII DE RADU GYR
 Manifest
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
 nu pentru patule, nu pentru pogoane,
 ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
 ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
 pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
 pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
 ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
 Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
 ci ca să aduni chiuind pe tapsane
 o claie de zări şi-o căciula de stele,
 ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi 
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane 
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi, 
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
 pe praguri,pe prispe, pe usi, pe icoane
 ce slobode-ţi ies inainte,
 ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
 Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! 
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
 Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
 ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 

A mai murit încă unul
 A mai murit inca unul -
 cu foamea pe fata, 
cu ochii de ceata,
cu maini ca tutunul.
 A mai murit inca unul
 din nemernica gloata
 care pe rand se gata.
 Unul cate unul.
 Trei, sase, opt, zece ... 
A mai murit un misel. 
Ce bine de el 
ca-i liber sa plece!
 Azi n-o sa-l mai friga 
în vise de fiere 
nici trup de muiere 
si nici mamaliga.
 Ah, Domnul, prea-bunul,
 il mangaie foarte. 
Tovarasi de moarte,
 poftim inca unul!
 Lasati-l sa plece! 
Nu spuneti o vorba!
 Ne lasa o ciorba
 si-o paine rece.

   Nota 1. Am eliminat, cu strângere de inimă  o mare parte din evocarea tragediei acestui Apostol al neamului şi si din versurile "scrise"cu ochii pe tavanul celulei.
   Nota2. Înţeleg că se incearcă, în aceste zile, trimiterea a câtorva zeci de torţionari in faţa judecătorilor. Să fie, oare?
  Nota 3. Azi e 7 aprilie, 2013;
 ...ştiaţi că-
-- în urmă cu 59  de ani , la 7 aprilie, trupele sovietice au bombardat oraşul Botoşani;
--au fost omorâţi câţiva evrei din mahalaua La Obor;
--evreii au zmuls de pe strada principală a zonei toate plăcuţele albastre cu numele ei--BASARABIA ! Ceva mai târziu a fost numită, la cererea locatarilor-- 7 APRILIE- ziua eliberarii oraşului de sub fascism!
-- tot la 7 aprilie 1944, aceeaşi populaţie alogenă , după ce a primit cu flori şi urale, trupele Armatei Roşii, a decis, la un miting să constituie REPUBLICA SOVIETICĂ BOTOSANI !
-- o orchestră improvizată ad-hoc! a intonat Imnul URSS. Era condusă de avocatul Max Weber, care , câţiva ani mai târziu, va  înfiinţa şi conduce Filarmonica Botoşani.

Dacă nu ştiaţi,  mai multe-altcândva !

Tableta şi tăbliţa

Uneori,  se clădesc adevărate punţi de legătură neaşteptate între imagini proaspete şi amintiri stocate în negura timpului.

Aşa mi s-a întâmplat vineri, când sărutam cu retina imaginea unor copii de la clasa zero, pe care venisem să-i întreb, în scop "propagandistic", dacă li-i dor de grădiniţă. N-am mai făcut-o!

Am rămas uimit de activitatea lor: aveau tablete în faţă şi îşi mişcau degetuţul, pe deasupra lor, într-un ceremonial de magie astrală. Ca în scene cu Harry Potter, la şcoala pentru tineri vrăjitori şi magicieni. Numai că mai frumoşi decât el!

Făceau o volută şi ţâşneau şiruri de numere, în ordine crescătoare sau invers, imagini de obiecte pentru ilustrarea numelor cerute; le siluiau în cercuri, romburi şi le eliberau în neant.În viaţa mea n-am stat atâta timp cu gura căscată la ceva!

 M-a trezit glasul dăscaliţei ( ce cuvânt dumnezeiesc!): -Strângeţi TABLETELE în rucsăcel! Mergeţi acasă!

Atunci mi s-a umplut sufletul de luminile curcubeului. Dar eram în alt veac din alt mileniu.

--Strângeţi TĂBLIŢELE  în tăşcuţă! Mergeţi acasă!

Eram şcolarul dintr-a-ntâia, cu opinci din juma'de scroafă, de la care atârnau ţâţele de un deget, spre rânjetul colegilor. Tăşcuţa era un pui de traistă, cu baieră lată de-o palmă, să nu mă roadă la umeri. În ea-- Abecedarul cu " o--i =oi!, o zdreanţă de şters nasul boiereşte (numai în clasă, în rest cu mâneca sumăielului!) şi , minunea-minunilor, tăbliţa! computerul epocii mele, corespondentul tabletei de azi!

Tăbliţa! Spaima noatră zilnică, sabia lui Damocles, nu deasupra capului, ci la şold, în tăşcuţă, gata să se răsfeţe în ţăndări la o buşă sau rostogol pe gheţuş.

Tăbliţa: icoana vânătăilor care ispăşeau păcatele când o făceam cioburi. Era un dreptunghi cât o carte deschisă, de culoare neagră, cu  o rama de lemn,  galbenă. Pe o faţă avea liniatură de dictando, pe cealalta--pătrăţele pentru aritmetică.

In starea ei nouă, de un şnur trecut printr-o gaură, atârna un fel de burete, spongios şi un beţigaş ca un creion, din piatră. Aşa arăta caietul nostru la clasa întâi!

Acum ştiu, prea târziu! că era o  foaie prelucrată de ardezie, destul de fragilă, ca sticla, pe care beţigaşul dintr-o rocă mai moale lăsa urme albe, uşor de şters cu buretele agăţat de ramă. Asta la început, până dispărea,când era substituit de scuipat şi de mânecile cămăşoiului aspru de cânepă.

Pe la amiază, a foame, lingeam exerciţiile; aveau gust de humă arsă! Şi lăsam tăbliţa--lună.

 Marile necazuri ne aşteptau, însă,  gârlă: un picior prietenos de coleg, o căzătură, un bolovan aruncat "zău'că n-am vrut!", o făceau duchi.( Cum, nu ştiţi ce-s duchii? Covrigari naivi de la târg, vă spun mintenaş!). O tăbliţă nouă costa, taman,o găină, la madam Rifca Ştruloaia, la dugheană.

--Ai să treci la fasole, până dă urzica şi purul!, ameninţa mama, când se rupe nuiaua de fundul meu.

Alt necaz."Plumbul" ( romanii care scriau pe tăbliţe cerate îi spuneau "stil")se rupea, se furlua, se strecura prin găurile tăşcuţei. Soluţia--un cui din gardul şcolii; numai că urma lăsată pe tăbliţă rămânea zgâriată rău şi, de la un timp, greu se mai înţelegea ceva din cele scrise. Alte linii pe cant,  primite, la palmă, răzbunau suferinţa tăbliţei.

Şi eu, în alt veac, din alt mileniu, aveam tabletă. Numai că, din dragoste şi ură, o dezmierdam "tăbliţă"!

Încheierea misiunii asumate

 N-am intenţionat să schimb opinia niciunuia dintre părinţi, privitoare la înscrierea în clasa zero. Am vrut , doar, să atrag atentia înspre două probleme cu consecinţe rele, asupra dezvoltarii aptitudinilor şcolare:

1.evitarea înscrierii în această clasă odată cu fluxul contingentului căruia aparţine copilul;

2. înscrierea la clasa zero de la grădiniţă. 

 Oricare dintre greşelile 1 si 2 sau cumularea lor vor crea deficiente în parametrii optimi de formare şcolară,  greu, dacă nu imposibil de recuperat, chiar până la terminarea liceului.

CARE SUNT ACTELE NECESARE ÎNSCRIERII?

 Cerere-tip de înscriere

 Copii după actul de identitate al părintelui/tutorelui legal

 Certificatul de naștere al copilului

 Documentul care atestă dezvoltarea psihosomatică corespunzătoare pentru parcurgerea clasei pregătitoare / clasei I (acolo unde este cazul).

 Alte documente care să ateste îndeplinirea criteriilor generale și/sau specifice (acolo unde este cazul).

CARE ESTE CALENDARUL ÎNSCRIERILOR?

 Înscrierile vor avea loc în două etape. La etapa a doua participă doar cei care nu au fost cuprinși într-o unitate de învățământ, după prima etapă.

A. Prima etapă: 02– 22 aprilie

- de luni până vineri, între orele 08.00 – 20.00

- sâmbăta, între orele 08.00 – 13.00

- părinții pot fi programați pentru înscriere de către unitatea de învățământ

B. A doua etapă: 08 – 17 mai

 Dacă, după prima etapă, copiii nu sunt cuprinși în nicio unitate de învățământ, părinții vor completa o nouă cerere de înscriere, repartizarea urmând să se facă pe locurile rămase disponibile după prima etapă.

 Unitățile de învățământ sunt obligate să afișeze situația copiilor înscriși și a locurilor rămase disponibile, după fiecare etapă de înscriere.

 CE DIFERENȚE EXISTĂ ÎNTRE CLASELE PREGĂTITOARE ORGANIZATE ÎN ȘCOLI ȘI CELE ORGANIZATE ÎN INCINTA GRĂDINIȚELOR?

 Nu sunt diferențe. Toate au fost gândite și amenajate astfel încât să ofere cele mai bune condiții pentru desfășurarea procesului educațional.

 În ambele locuri vor preda exclusiv învățători/învățătoare care au urmat cursurile de formare pentru clasa pregătitoare.

 Curriculum-ul va fi același, indiferent de locul unde se desfășoară cursurile pentru clasa pregătitoare.

 Mobilierul este adaptat standardelor, comunicate în urmă cu un an de către Ministerul Sănătății, pentru copiii care intră în clasa pregătitoare.

 Ministerul Educației Naționale va continua programul privind dotările cu mobilier și material didactic, specifice pentru clasa pregătitoare, acolo unde unitățile de învățământ vor solicita acest lucru, ca urmare a organizării unor clase suplimentare.

Pagina 5 din 5

EXISTĂ SUFICIENTE LOCURI PENTRU COPII LA CLASA PREGĂTITOARE?

 Da, fiecare copil are un loc asigurat. Numărul de locuri alocat prin cifra de școlarizare pentru clasa pregătitoare este mai mare sau egal cu numărul copiilor care au împlinit vârsta pentru a începe învățământul primar.

CE FEL DE ACTIVITĂȚI SE VOR DESFĂȘURA LA CLASA PREGĂTITOARE?

 Copiii îşi vor dezvolta capacitatea de a comunica, vor stabili sau consolida primele contacte cu lumea numerelor şi a literelor, vor învăţa să observe mediul înconjurător şi să interacţioneze cu ceilalţi copii, prin jocuri didactice, activităţi în echipă, activităţi de descoperire, prin desen sau muzică.

 Se vor face mai multe ore de mișcare (două ore de Educație fizică + două ore de Muzică și mișcare).

Începe Odiseea clasei zero

Începe zbuciumul înscrierii la clasa zero. Reproduc doar câteva prevederi importante din acest demers şi fac nişte comentarii de precizare şi explicitare. Succes!

SE POT ÎNSCRIE ÎN CLASA PREGĂTITOARE?

 Copiii care împlinesc vârsta de 6 ani până la 31 august 2013, inclusiv.

 La solicitarea părinților, copiii care împlinesc vârsta de 6 ani în perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013, inclusiv, dacă evaluarea dezvoltării psihosomatice atestă pregătirea pentru parcurgerea cu succes a clasei pregătitoare.

CINE INTRĂ DIRECT ÎN CLASA I ?

 Copiii care împlinesc vârsta de 7 ani până la data de 31 august 2013, inclusiv, pot fi înscriși, la cerere, în clasa I, chiar dacă nu au parcurs, anterior, clasa pregătitoare.

 La solicitarea părinților, copiii care împlinesc vârsta de 7 ani în perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013, inclusiv, dacă evaluarea dezvoltării psihosomatice atestă pregătirea pentru parcurgerea cu succes a clasei I.

 Aceste prevederi se aplică pentru anul școlar 2013-2014.

LA CE UNITATE DE ÎNVĂȚĂMÂNT POT SĂ ÎNSCRIU COPILUL?

 Părintele poate opta:

a. pentru înscrierea la școala de circumscripție – în această situație, copilul este automat înscris.

b. pentru o unitate de învățământ, alta decât școala de circumscripție – în această situație, copilul este înscris în limita locurilor libere și, dacă este cazul, pe baza criteriilor generale și specifice de departajare.

 părintele poate solicita ca locul la școala de circumscripție să fie rezervat pentru eventualitatea în care copilul nu este înscris la unitatea de învățământ pentru care părintele a făcut opțiunea. 

COMENTARII: Îmi înscriu puştiul la şcoala de circumscriptie, dacă reputaţia ei este bună şi dacă invăţătoarele care vor lua "clasele zero" sunt.cunoscute drept conştiincioase.

Dacă am îndoieli sau certitudini despre calitatea necorespunzătoare a celor 2 elemente, procedez astfel:

--asigur REZERVAREA locului copilului la şcoala din circumscripţia mea şi-l înscriu la orice altă şcoală dorită;

--urmăresc rezultatul selecţiei şi, dacă a fost admis sunt bucuros; dacă nu, revin la şcoala din circumscripţia mea, pentru definitivarea ocupării locului rezervat;

--fiţi atenţi la operaţia rezervării! dacă n-o faceţi, riscaţi să pierdeţi locul cuvenit în şcoala de circ. şi  vi se va repartiza orice altă şcoală nedorită!

IN REST, LUCRURILE SUNT CLARE, cu înscrierea.

Rămâne să să decideţi singuri ( că eu nu am nici o părere!) la situaţia dacă vă inscrieţi sau nu la clasa zero, copiii care împlinesc şase ani după 1 septembrie! 
Va urma

Bancuri cabaline şi...un concurs

De când am devenit preferatul mămăilor cu odrasle în clasa zero, cărora le mai ţin de urât(-e), mi-am pierdut armatele de internauţi, de mi-au ajuns câmpurile de luptă în paragină.
Aşa că o să sun din clopoţel pauza mare (nu de vacanţă, feri Domne!) şi, pentru destindere, facem un concurs de poante.
 Regulament: cine îndrăzneşte să violeze acest blog, primeşte pedeapsa să adauge, la Comentarii un banc despre cai (nu, musai pentru carne, ci şi pentru alte meserii!).
Cine zice cele mai multe primeşte un premiu - o potcoavă şi titlul de VIOLATOR CALNIVOR!
 Nu aplicaţi metodele naţionale de evaziune; pedeapsa e gravă: blestemul- SĂ-I STEA UN OS DE CAL ÎN GÂT!
Conform tradiţiei, tot naţionale, e permis plagiatul.
Pentru încălzirea mediului, reproduc puţin din "Colecţia Divan", recent capturată.
Succes la potcoave de cai...!

A fost reținută directoarea generală a Plafar
Procurorii au declarat că există probe solide ca Plafar a comercializat ”Codița șoricelului” etichetată drept ”Coada calului”!♥

 *

Am jucat zilele trecute șah cu un englez și m-a bătut.

Știți de ce?

Pentru că mi-a mâncat caii!

♥♥

Părinţii îl trimit pe Bulă la măcelărie să cumpere carne. Bulă se întoarce cu mâna goală.

- N-am cumpărat, zice el, fiindcă nu vând ăia decât carne de cal.

- Cum aşa? întreabă părinţii miraţi.

- Păi am văzut, zice Bulă, că deasupra cârligelor de pe perete scrie: Cal . I, CAL. II , CAL. III...

- Aha, trage concluzia Bulă cel bătrân, au început, în sfârşit, s-o eticheteze corect, hoţii draq'!...♥

♥

Oamenii de stiinţă au descoperit in sfarsit de ce lumea nu s-a sfarsit in decembrie anul trecut.

Datorita industriei carnii de vita din Marea Britanie, Cei Patru Calareti ai Apocalipsei nu au mai putut pleca la plimbare, nemaiavand mijloc de transport.♥

♥

Fenomenal!

Într-un supermarket din Caracal s-a găsit carne de cal etichetată şi vândută drept ouă!♥

♥

Degeaba se supără francezii pe noi.

Doar nu era să venim la Paris , iar caii să ni-i lăsăm de izbeliște, singuri în casă.♥

♥

McDonald’s a anunțat că scoate pe piață un nou sortiment: "calburgerul".♥

♥

Mai bun decât "vita cu gust de cal" nu e decât "mielul cu gust de câine".♥

♥

Sunt din ce în ce mai multe cazuri, în restaurantele din Anglia , de cetățeni care susțin că au găsit potcoave în ciorbă.♥

♥

Ştiri din Ferentari ... care este!

Zootehniștii români din sectorul 5 lucrează din greu la "o rasă de cal cu mai multe oase", ca să pară pește.

Microfermele de apartament din sectorul 5 se pregătesc să scoată pe piață și "telemeaua de murg".♥

♥

De când cu scandalul cărnii de cal, am înțeles și eu de ce caltaboșul nu se cheamă porctaboș.♥

♥

Banc sec:

Un cal îl întreabă pe un mânz:

-Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

-Lasagna!♥

♥

Banc sec:

Marele avantaj al cărnii de cal este că nu necesită transport. Mergi călare pe ea până la fabrica de lasagna.♥

♥

M-am întâlnit astăzi cu un căruțaș ce se plimba cu căruța lui și i-am strigat : „Bate, dom'le, calul să fie lasagna mai fragedă!”♥

♥

-De ce țin englezii lasagna cu carne de cal în mână după ce o cumpără din supermarket?

-De căpăstru!♥

♥

Supermarketurile româneşti liniştesc clienţii: „La noi nici în carnea de cal nu e carne de cal.”♥

♥

- Mă Gheo, zice Ion, scoate şeile de pe vitele astea, ca le ducem la abator!♥

♥

Am cumpărat azi nişte aripioare şi nişte ciocănele.

Vânzătoarea mi-a spus că ar fi de găină...însă am mari dubii....Dacă sunt de cal?♥

♥

- Are you sure this is British beef?

- Of horse it is!

Pacatul plăcut al reluarii

Scutur de praful cosmic o pagină veche a blogului. Pagina o fi învechită, dar amintirea fastuoasei petreceri din casa bunicului, de  Lăsata-Secului, gâlgâie, proaspătă în amintirea mea  flămândă!

N-am deloc pofte vegetariene! Şi nici nu pot ţine posturile religioase.Deşi mi-ar prinde bine.
Dar nu pot uita fastul rural al Lăsatei –Secului din gospodăria bunicului dinspre tată.
Om bogat, cu relaţii privilegiate. In sat şi primprejur. Jumătate din comunitate era formata din fini si cumetri. Care veneau , cu respect şi, mai ales, cu poftă la chiolhanul « de dulce » din acareturile bunicului, dezmierdat « Moş Nică »,sau, după caz, "naşul".
Cu ceva zile înainte, bunica nu mai avea somn. Işi strângea ajutoare pricepute si pregătea numai bucate consacrate evenimentului. In seara menită, se adunau 20-30 de petrecăreţi,in frunte cu popa, primarul, invaţatorul şi se aşezau pe laiţe cu macaturi, la mese improvizate din latunoaie, dupa ritual: « cum li-s anii, cum li-i rangul ».
In ţipăt de viori si zdrăngănit de cobze, iscate de cumetrii-ţigani,din Pârlita, se faceau urările cuvenite, cu prună galbenă,invechită. Care nu prea avea păcat de oprire, în familia mea, nici măcar în postul de şapte săptămâni !
 Şi se înfierbânta ospăţul.
Făceau cu ochiul, mai întâi, colţunaşii burduhoşi de atâta branză, împinşi pe gât de ţuica din hectarul de goldane de Dupadeal. Tăvăliţi, ei, coltunaşii, prin unt ori smântână, la voie.
In strachinoaie vărgate,  de lut, tronau pastrama de berbec, curcani şi alt păsăret care se jertfiseră, ca să-şi salveze timp de şapte săptămani de post neamurile din coteţe. Totul era devorat cu falsă indiferenţa, accentul căzând pe vinul licoros de fragă, ce nu mai avea timp să-şi etaleze mărgelele. Ţiganii lălăiau, unii meseni ieşeau la joc ; cei mai mulţi nu se ridicau (nu puteau ?!) ; dar tropoteau la mese, din picioarele prea grele, ori se leganau în ritmul jocului şi-şi îndemnau soaţele să-l joace pe cumătrul / naşul Nică. Care învârtea, vesel, deodată , sub « rautatea aluziilor cu văzutul puţelor finuţelor », cate 4-5 mandruţe.

Târziu, dar riguros inainte de miezul nopţii, musafirii se duceau (mai degrabă erau duşi de nevestele mai suferitoare la chef) spre case.
Bunica suporta, mai departe, greul : spăla bine , cu lesie, străchini, linguri si linguroaie de lemn, oale şi le urca în podul casei. De acolo, era adusă in blidare, « vesela » absolut nouă, petru folosinţa de post. Abia în zori se aciua şi ea pe un colţ de pat, posedat abuziv,da-a hoarţa, cu sforăieli, de capul casei.
Şi începea Postul Mare !

Numai eu ramâneam să dau iama prin chiupurile cu afumături , de unde scocioram cu degetele,numai macra şi cârnatii ; şi-mi astâmpăram  şi setea cu oua crude, din coşărcile uriaşe şi neprihănite.
Mam’bătrâna se prefacea că afla abia în Săptămâna-Mare despre desfrâul meu culinar, când mă probozea si mă trimitea la spovedit. Vrednicul nostru popa asculta, zâmbind, jalania mea de căinţa, îmi sorocea "mătăniile" cuvenite, care mă scoteau curăţat de păcate. Până a doua zi,când recădeam în ispită, că tare mai umblă cornoraţii în Postul mare !
 Aşa n-am putut deveni vegetarian, nici măcar în post!

Pare din Creangă, dar a spus-o Calinescu: Humulesteanul a scris despre"copilaria copilului universal";deci şi despre mine.
Fie mereu pomenite imaginile bunicilor Nică si Catinca, pe care-i uit prea des!

Am scăpat oaspetele cu nr. 9000!

Acu niscai secunde mi-a trecut prin sita genelor umbra stranie a celui de-al nouămiilea călător astral, înregistrat de contorul blogului. Îl pândesc de trei zile, fără pâine, fără apă, să pun gabja pe el. În zadar!
 Eşecul vine din neîndemânarea mea proverbiala, de ardelean din Susul Moldovei.
Cică, de dragul minerilor care plantaseră micşunele în Bucureşti, prietenul meu, Preşedintele,a vrut să le dea o meserie " la soare". Culesul de melci, de pe coastele Văii Jiului.  Bădica aştepta cu cântarul, gata sa umple coşurile de  codobelci şi cu teancuri de "Tudori albaştri" (încă nu ieşise din tiparniţă milionul!), răsplata muncii. Din prima echipă de cinci ortaci, s-a întors numai unul, ceilalţi- rămăseseră  dormind cu sticla de holercă sub cap.
- Găsişi melci, tovule? (Pardon!)
- Am în coş vreo trei.
 -Nu erau?
-Ba ..., puzderie! Numai că-s iuţi a'dreacu'! Cum vedeam unul , mă repezeam la el, mă aplecam să-l prind, da', lighioana ţuşti! în tufe. Cum s-o prinzi?!
Şeful s-a scărpinat în barba lui Marx, s-a întors în Capitală şi i-a povestit,dezamăgit,  lui Brucan. Atunci a prorocit acesta că vom ajunge în Europa, cu melcii, după douăzeci de ani de la Revoluţie. (Chiar, or fi trecut, oare?!)
Aşa am păţit şi eu cu vizitatorul "9000"! Citise despre miraculosul meu vin roşu. Drept mulţumită chiar îl aşteptam cu o carafă sfârâind de bulbuci. Dar el, ţuşti! în hăuri! Iar eu caut, în genunchi;  bulbucii, sau melcii,... nu-mi  mai aduc aminte.